„Ziua socotelilor”.

Sub lunga domnie a Romanovilor (1613-1917), mânată de o lăcomie insațiabilă pentru „extinderea imensului său teritoriu și a necuprinselor sale frontiere într-un mod inacceptabil, atât din punct de vedere moral, cât și din acela al raționamentelor practice”[1], Rusia a cotropit enorme teritorii străine, sub falsul pretext al „slabei lor populări cu triburi nomade semi-barbare”[2]. Începând cu anul 1654, când „s-a unit” cu Ucraina lui Bogdan Hmelnițchi, Rusia a purces la realizarea unui grandios program expansionist, întinzându-și tentaculele spre toate punctele cardinale. Astfel a acaparat Țările Baltice (1710-1721), Azerbaidjanul (1723), sud-estul Finlandei (1743), Polonia de Est (1772), Crimeea (1783), Finlanda întreagă (1790), ținutul dintre Nipru și Nistru (1792), Georgia răsăriteană (1801), Georgia de Vest (1812), Marea Caspică (1813), Marele Ducat al Varșoviei (1815), Georgia întreagă (1829), întinse teritorii din Asia Centrală (1864-1885), Insula Sahalin (1875) etc. Dacă în anul 1500 teritoriul Rusiei cuprindea doar circa 40.000 de mile pătrate[3], atunci către începutul secolului al XX-lea suprafața imperiului a sporit de aproape 11 ori, ajungând la 403.000 mile pătrate, prin subjugarea unor teritorii străine „imperios necesare Rusiei”[4].

Planurile Rusiei de întemeiere a unui imperiu universal vizau inclusiv teritoriile românești, devenite de la o vreme „un obstacol esențial” în calea acesteia spre Constantinopol[5]. Urmărind obiectivul „transformării Mării Negre într-un lac interior rus”[6], din 1711 și până în 1916, adică timp de peste două secole, armatele țariste au invadat de 10 ori teritoriul României, provocând în aceeași perioadă patru modificări ale graniței sale răsăritene[7].

Referindu-se la motivele raptului Basarabiei din 1812, marele poet Mihai Eminescu menționa: „Rusia nu se mulțumește de a fi călcat peste granița firească a pământului românesc, ci voiește să-și ia și sufletele ce se află pe acest pământ și să nimicească o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-și asigure granițele, ci pentru ca să înainteze cu ele, și nu voiește să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete. Luând fără de nici un drept, fără de nici o justificare legitimă și cu ajutorul celor mai urâte mijloace, partea de răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca granițele între Moldova și așa numita Basarabie, să fie șterse cu desăvârșire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei și asupra întregului popor românesc”[8].

Procedând la o analiză temeinică a politicii expansioniste a Rusiei țariste, Friedrich Engels avea să menționeze, profetic, încă la finele secolului al XIX-lea, că „ziua socotelilor”, când Rusia „va trebui să restituie (...) enormele proprietăți furate”, va veni inevitabil[9]. Acea zi a venit la 2/14 martie 1917, când țarul Nikolai al II-lea a abdicat „în numele lui și al fiului său”, constituindu-se, în consecință, primul guvern provizoriu în frunte cu prințul Lwov și cu Kerenski la Ministerul Justiției. Chiar din zilele care au marcat victoria revoluției din februarie 1917, guvernul provizoriu, dorind să ofere Rusiei o soluție democratică, a proclamat dreptul națiunilor din imperiul țarist „de a dispune de ele însele”[10], aceasta fiind prima formulă a principiului națiunilor. Însuși Lenin, revenit la 3 aprilie 1917 în Rusia cuprinsă de revoluție, s-a pronunțat în favoarea „dreptului națiunilor la autodeterminare, inclusiv la despărțirea și formarea de state independente”[11].

Deja după lovitura de stat dată de bolșevici în octombrie 1917 la Petrograd, Guvernul sovietic a adoptat „Declarația drepturilor popoarelor din Rusia” (semnată de V.I. Lenin și I.V. Stalin), care proclama egalitatea și suveranitatea popoarelor dezrobite din Rusia, dreptul lor la autodeterminare până la separarea și formarea de state independente[12].

Este adevărat că principiul dreptului națiunilor de a dispune de ele însele nu a fost opera partidului bolșevicilor sau a conducătorului acestuia, V.I. Lenin, ci a elementelor moderate ale revoluției burghezo-democratice, care conduceau Rusia după februarie 1917. Principiul în cauză nu a fost o componentă a concepției bolșevicilor asupra problemei naționale, ci „rezultatul adaptării lor la împrejurările politice” din acea vreme,- altfel spus, a fost „efectul demagogiei lor, al dorinței lor de a atenua sentimentul național” al popoarelor subjugate din cadrul Imperiului țarist[13].

Lenin considera în această privință, că problema dreptului națiunilor de a dispune de ele însele nu trebuie în nici un caz confundată cu „raționalitatea autodeterminării” lor. Aceasta din urmă (raționalitatea autodeterminării) „partidul proletariatului trebuie să o soluționeze în fiecare caz în parte”, din punctul de vedere „al intereselor luptei de clasă a proletariatului pentru socialism”[14]. Prin urmare, în pofida retoricii conjuncturale a lui Lenin privind „ducerea la capăt a eliberării popoarelor asuprite de velicoruși”, obiectivul bolșevicilor nu era să dezrobească națiunile din Rusia, ci să pună mâna pe cârma imperiului rus, menținându-i caracterul de stat unitar multinațional, imperialist prin însăși natura lui, ca și vechea Rusie țaristă.

Succesorul lui Lenin la cârma imperiului sovietic, I.V. Stalin, se va pronunța cu toată franchețea asupra caracterului și semnificației Uniunii Sovietice create la 30 decembrie 1922. Astfel, în timp ce Lenin considera drept o sarcină de importanță primordială „menținerea și consolidarea” Uniunii Sovietice[15], I.V. Stalin, în jurământul solemn pronunțat la Congresul al II-lea general al Sovietelor din URSS în ziua de 26 ianuarie 1924, a promis nu numai „să consolideze”, ci și „să extindă” URSS-ul[16], ceea ce constituie o probă elocventă a caracterului imperialist al primului stat socialist din lume. A jurat, de asemenea, „să consolideze și să extindă uniunea muncitorilor din întreaga lume - Internaționala a III-a Comunistă”[17].

Afișându-și pe față intențiile expansioniste, Stalin nu devia, totuși, cu mult de la „învățătura leninistă”. Aceasta deoarece chiar Lenin susținea că marile probleme ale omenirii se rezolvă „prin luptă și război”, exprimându-și convingerea sinceră că pentru fericirea generațiilor viitoare „este permis și moral totul”, adică: exportul de revoluție, războaiele civile, violența nelimitată, experimentele sociale etc.[18]. Același V.I. Lenin preciza la 15 octombrie 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf și pulbere se va alege din tratatele de la Versailles”[19].

Principiul autodeterminării la Conferința de Pace de la Paris.

Chiar dacă bolșevicii ruși au propagat dreptul popoarelor la autodeterminare doar în teorie, căruia însă în practică i-au stingherit aplicarea, până la zădărnicirea lui completă, principiul naționalităților și-a făcut efectul în declanșarea unor ample mișcări naționale care a cuprins rapid Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia, Ucraina și Basarabia. „Și acum, scumpi cititori, - menționa ziarul «Cuvânt Moldovenesc» din 8 martie 1917, - dea Domnul, ca felul nou de ocârmuire să ne fie și nouă moldovenilor spre o înnoire a vieții și spre deșteptarea din somnul de moarte în care ne-a ținut stăpânirea veche! Fie ca soarele ce răsare asupra împărăției, să ne dea o rază mântuitoare de lumină și de slobozenie și nouă moldovenilor, care au fost robi nevinovați mai bine de o sută de ani”[20].

Cercetătorii care urmăreau atent evoluția evenimentelor din cadrul Imperiului țarist au remarcat, încă la începutul anului 1917, că Basarabia putea deveni o țară civilizată, spre binele întregii umanități, doar atunci când se va fi eliberat de jugul Rusiei – „închisoarea popoarelor” (V.I. Lenin) – pentru a se reintegra în cadrul națiunii române. Doar cu această condiție, menționau aceiași analiști, Basarabia ar fi putut beneficia de amplasarea avantajoasă la intersecția marilor căi comerciale ce leagă lumea occidentală cu cea orientală, dezvoltându-și astfel plenar toate energiile aflate în stare latentă[21].

Experiența istorică a demonstrat că varianta descrisă de M. Inorodetz a fost nu numai singura posibilă, ci și unica justă și firească, cadrând perfect cu principiile călăuzitoare ale Conferinței de Pace de la Paris din 1919 și, în special, cu Programul de Pace din 14 puncte al președintelui SUA, Woodrow Wilson (1856-1924), conform căruia pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor (...); pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice – pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare”[22]. Referitor la poziția delegației americane la Conferința de Pace de la Paris privind chestiunea Basarabiei, este de remarcat că experții americani au recomandat președintelui Wilson „ca întreaga Basarabie să fie alipită la Statul Român”, deoarece „Basarabia a aparținut în trecut României (din sec. 14 până la 1812; 1856-1878) și este predominant românească după caracterul ei”[23].

Ca urmare a întregirii, la 30 octombrie 1918, de către președintele american a explicațiilor la cele 14 puncte ale sale, precizând că „teritoriul rus nu este sinonim cu fostul teritoriu al imperiului”[24], Conferința de Pace de la Paris a recunoscut independența Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, precum și a consfințit realizarea României Mari. Principiul autodeterminării a fost aplicat unui total de 28.571.000 de locuitori, cuprinzând o suprafață de 700.000 verste pătrate[25] din teritoriul fostului imperiu țarist, între care Finlanda (3.348.000 de locuitori și 286.500 verste pătrate), Estonia (1.750.000 de locuitori și 36.000 verste pătrate), Letonia (2.500.000 locuitori și 61.000 verste pătrate), Lituania (2.246.000 locuitori și 51.500 verste pătrate), Polonia (16.022.000 locuitori și 218.500 verste pătrate) și Basarabia (2.213.000 locuitori și 30.000 verste pătrate)[26].

Recunoscută oficial de întreaga comunitate internațională la Conferința de Pace de la Versailles-Paris în anii 1919-1920, România Întregită în hotarele sale istorice avea o suprafață de 295.049 km² (față de 137.000 km² înainte de 1918) și o populație de 18.057.028 locuitori în 1930 (față de aproximativ 7.250.000 locuitori în 1916)[27], fiind a opta țară, după numărul populației, din Europa. România era un stat național unitar, întrucât majoritatea covârșitoare a locuitorilor ei erau români, alături de care trăiau alte naționalități. Din punctul de vedere al structurii etnice a populației, România rămânea, și după unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului, un stat național, nici o minoritate etnică nedepășind ponderea de 8 % din populația țării. Conform recensământului din 1930, din totalul populației 71,9 % erau etnici români, 7,8 % maghiari, 4,1 % germani, 4 % evrei, 3,2 % ucraineni, 2,3 % ruși, 2 % bulgari, 1,5 % țigani, 1 % turci și tătari, 0,6 % găgăuzi, 0,3 % cehi și slovaci, 0,3 % polonezi, 0,1 % greci și sub 0,1 % albanezi, armeni etc.[28].

Kominternul - instrument de diversiune și șantaj al imperialismului bolșevic.

Acaparând puterea, contrar predicțiilor lui Marx, într-o țară slab dezvoltată și cu o populație cvasi-analfabetă, Lenin a ajuns la concluzia că „valorile” revoluției proletare puteau fi salvate doar printr-o acerbă teroare politică și economică în interiorul Rusiei („dictatura proletariatului”) și prin provocarea, în exteriorul ei, a unui val de explozii revoluționare („revoluția mondială”). Chiar dacă în fața ororilor partidului bolșevic au fost nevoiți să fugă din Rusia circa un milion de oameni, - constituind obiectul unor dezbateri speciale în cadrul celei de-a XIV-a sesiuni a Societății Națiunilor din septembrie 1921[29], - Lenin era decis să se mențină cu orice preț la cârma imperiului.

Obținând în alegerile pentru Adunarea Constituantă din ianuarie 1918 doar 25 % din voturi, în timp ce socialiștii revoluționari („eserii”) dețineau majoritatea de 58 %, bolșevicii au procedat, contrar oricăror norme constituționale și morale, la dizolvarea Adunării, acuzând-o de a „servi drept acoperire contra-revoluției burgheze”[30]. La congresul al VII-a extraordinar al partidului (6-8 martie 1918, Petrograd), din inițiativa lui Lenin, bolșevicii s-au reorganizat în Partidul Comunist (bolșevic), în programul căruia au înscris obiectivul edificării „comunismului integral” în Rusia[31], iar în iulie 1918, al V-lea congres pan-rus al sovietelor a adoptat o Constituție care consacra rolul atotputernic al acestei organizații compuse din indivizi aparținând unui „nou tip antropologic”[32].

Evenimentele în cauză s-au produs după ce la 31 decembrie / 13 ianuarie 1918, guvernul sovietic remise o notă ultimativă României, semnată de V.I. Lenin, N.V. Krâlenko și N.I. Podvoiski, având caracterul unei declarații de război, iar din indicația lui V.I. Lenin, președintele Comisarilor Poporului, fuseseră arestați și încarcerați la închisoarea Petropavlovsk, ministrul României la Petrograd, împreună cu tot personalul diplomatic, consular și misiunea militară, fiind eliberați abia după două zile, în urma protestului energic adresat lui Lenin de către șefii a 20 de misiuni diplomatice. După părerea diplomatului sârb Spolailović, martor ocular al evenimentelor descrise, atitudinea violentă a guvernului sovietic era subordonată planului: „revoluție în România și intrarea sa împreună cu Basarabia, ca republică română – ca un tot unitar, în componența Republicii Federative Ruse”[33].

În plin război civil, pe 2 martie 1919, Lenin a convocat la Moscova o conferință internațională. În pofida numărului mic de delegați și, mai ales, a absenței reprezentanților marilor organizații socialiste din Europa Occidentală neîncrezătoare în bolșevism și ostile dictaturii proletariatului, conferința a decis totuși să se constituie în Internaționala a III-a, numită și Internaționala comunistă sau Komintern. Strâns legată de conducătorii sovietici, Internaționala a adoptat principiile de organizare proclamate de Lenin și a ales în fruntea sa pe bolșevicul Grigory Zinoviev (născut Hirsch Apfelbaum), stabilindu-și sediul la Moscova. Pe parcursul existenței sale (1919-1943), Kominternul va deveni statul major al unei armate disciplinate, însărcinat să organizeze revoluții proletare în toate țările[34]. Partidele comuniste afiliate la Internaționala a III-a erau obligate prin statut să susțină „fără rezerve” Uniunea Sovietică, iar în Programul Internaționalei Comuniste se preciza că pentru proletariatul mondial, „URSS este singura patrie”[35].

La următorul congres al Kominternului (iulie-august 1920), Lenin a stabilit condiții foarte severe de adeziune la această organizație, între care: obligația partidelor comuniste de a se conforma programului și deciziilor Internaționalei comuniste; sarcina de a crea pretutindeni, alături de organizațiile legale, organisme clandestine, de a acorda un sprijin real oricărei mișcări de emancipare a coloniilor, de atragere a sindicatelor de partea mișcării comuniste prin infiltrarea acestora; de asemenea, partidele comuniste trebuiau organizate în maniera cea mai centralizată, ele erau obligate să excludă din rândurile lor liderii moderați, desemnați nominal, și să respecte o disciplină de fier, de tip militar[36].

Scopul esențial al fondării Kominternului era, așadar, subordonarea mișcării comuniste intereselor Moscovei. Instrumentele de subordonare au fost multiple: impunerea programului și statutelor Kominternului partidelor afiliate; recunoașterea condițiilor de afiliere; fixarea conducerilor și a structurilor partidelor afiliate numai cu asentimentul „Centrului”; controlul activității curente a secțiunilor „naționale” și monitorizarea tuturor demersurilor acestora prin reprezentanți ai Internaționalei care se rulau periodic în țările vizate. Kominternul devine, astfel, un instrument nu numai al Comisariatului de Externe, dar și al NKVD-ului și Armatei Roșii. În activitatea acestuia predomină metode și practici specifice serviciilor de informații, de colectare a tuturor datelor „utile”, îndeosebi a celor de ordin militar, de intoxicare a opiniei publice cu sloganuri care să creeze fie imagini false, fie să producă stări emoționale, teamă, derută (amenințarea ocupării Basarabiei de către Armata Roșie, izbucnirea iminentă a revoluției socialiste etc.), de diversiune și șantaj (provocarea unor „răscoale” locale, incitarea la greve și revoluție) ș.a.[37].

Nefastă pentru toate țările în care a reușit să activeze, Internaționala a III-a a fost cu deosebire periculoasă pentru România, deoarece Lenin urmărea pur și simplu dezintegrarea și desființarea României. Teritoriul cel mai lovit a fost Basarabia, avându-se în vedere proximitatea acestui ținut cu teritoriile în care bolșevismul făcea ravagii[38]. Pentru Basarabia, Internaționala a III-a a înființat, chiar în 1919, un stat major special, cu reședința la Harkov și cu o subreședință la Odesa. A fost elaborat un program detaliat de acțiuni urmărind un triplu obiectiv și anume: organizarea incursiunilor peste Nistru a unor bande înarmate care trebuiau să atace pichetele românești și să jefuiască populația, pentru a o menține într-o permanentă stare de incertitudine, organizarea de atacuri și atentate asupra posturilor de jandarmi, asupra perceptorilor, primăriilor, având drept scop demoralizarea populației și reducerea prestigiului autorităților române în fața locuitorilor din Basarabia; în fine, organizarea diverselor nuclee bolșevice cu caracter revoluționar, având drept misiune recrutarea aderenților și pregătirea atentatelor[39].

În perioada cuprinsă între 1921 și 1939, numărul membrilor partidelor comuniste afiliate la Internaționala a III-a a sporit de la 887.745 la 1.200.000 – cifre ce exprimă limpede uriașa forță de manevră aflată la dispoziția Moscovei[40].

- Va urma -