Afilierea la Komintern - „sărutul morții” pentru soarta P.C.d.R.

Prezența partidelor comuniste în peisajele politice naționale la finele primei conflagrații mondiale constituie o realitate ce contrasta cu practicile politice de până atunci. Anii 1918-1921 au fost cei mai „prolifici” din această perspectivă, constituindu-se partide comuniste în Ungaria (24 noiembrie 1918), Polonia (16 decembrie, sub titulatura de partid Muncitoresc Comunist), Germania (ianuarie 1919), Letonia (martie 1919), Iugoslavia (aprilie 1919, cu denumirea de Partidul Muncitoresc Socialist), Bulgaria (mai 1919) și chiar în SUA (august-septembrie 1919, în două structuri distincte: Partidul Muncitoresc Comunist, provenit din majoritatea Partidului Socialist și Partidul Comunist propriu-zis, din minoritatea aceluiași Partid Socialist)[41]. „Seria constitutivă” a partidelor comuniste nu a ocolit, firește, nici România, aflată în imediata vecinătate a Uniunii Sovietice. Principalul partid democratic de stânga din România, Partidul Social Democrat, creat în 1893, a ieșit din Primul Război Mondial fragmentat în două grupări numite „maximaliști” și „minimaliști”. Membrii primei fracțiuni erau pro-bolșevici, pledând pentru afilierea la Internaționala a III-a Comunistă, pentru impunerea imediată a dictaturii proletariatului pe calea revoluției socialiste și erau conduși de Al. Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu. Printre membrii mai tineri ai acestui grup se numărau Marcel Pauker și viitoarea sa soție, Ana Rabinsohn. Pe de altă parte, liderii moderați ai social-democrației române pledau în favoarea creării unei baze naționale pentru activitatea partidului în cadrul României Mari[42]. Este de remarcat că unul din liderii grupării „minimaliste”, Ioan Flueraș, a susținut eforturile delegației României la Conferința de Pace, afirmând adevărul că românii din provinciile foste subjugate până în 1918 „au purces la sfărâmarea jugului apăsător”, au scuturat lanțurile „robiei naționale” și au înfăptuit, „prin dreptul lor la libera determinare, regimul lor propriu. Ei s-au unit cu România pe baza dreptului de autodeterminare a națiunilor, principiu recunoscut de întregul socialism internațional”[43]. Totuși, gruparea „maximaliștilor” va deveni predominantă, consolidându-se cu elemente noi, adesea extremiste, aparținând organizațiilor muncitorești din provinciile proaspăt încorporate ale României Mari, mai ales din fosta gubernie rusească Basarabia, din fostele comitate transilvane și bănățene și fosta provincie Bucovina, care se pronunțau în favoarea alinierii necondiționate la politica Moscovei[44].

Conflictul dintre cele două grupări a devenit public în noiembrie 1920, când o delegație formată din șase maximaliști și minimaliști a fost trimisă la Moscova pentru a negocia afilierea la Komintern. Delegația a fost îndrumată mai întâi la Harkov, unde s-a întâlnit cu Cristian Rakovski, vechi militant al mișcării socialiste din România, devenit după Congresul I al Internaționalei a III-a membru marcant al conducerii acesteia. Discuțiile începute la Harkov asupra celor 21 de condiții de afiliere la Komintern au continuat la Moscova, cu reprezentanții Comitetului Executiv al Internaționalei - Grigory Zinoviev, Nikolai Buharin - și cu reprezentantul Federației Comuniste Balcanice - Sablin. Delegației române i s-a cerut, printre altele, un răspuns tranșant la șase întrebări, de el depinzând afilierea Partidului Socialist din România la Komintern, și anume:
„- Declarați în numele Comitetului dv. Central că sunteți de acord cu cele 21 de condiții?
- Aceste teze și condiții trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dv. Congres?
- Declarați că, imediat după întoarcerea dv. în România, Grigorovici, Jumanca, Flueraș și consorții vor fi excluși din partid?
- Declarați că vă supuneți tuturor hotărârilor Federației Comuniste Balcanice și să-i asigurați cea mai fierbinte participare și înțelegere din partea voastră?
- Sunteți de acord ca, împreună cu partea comunistă a delegației române, cu participarea Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, să elaborați o listă a noului Comitet Central al partidului român, compusă din comuniști de încredere?
- Puteți garanta că, imediat după întoarcerea dv. în România, organul central își va schimba poziția și va scrie în mod comunist?”[45].

După aprinse confruntări și obiecții, delegații români au răspuns, totuși, afirmativ la întrebările puse de reprezentanții Internaționalei Comuniste. Ioan Flueraș n-a fost acceptat la discuții, fiind învinuit de reprezentanții Kominternului de participare la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ca și pentru semnarea Tratatului de Pace de la Versailles. Înainte de plecarea spre patrie, la 10 decembrie 1920 delegații români au fost primiți de V.I. Lenin, care le-a explicat că „singura cale revoluționară” poate salva muncitorimea „din lanțurile capitalismului”[46].

Reveniți de la Moscova cu „prețioasele indicații” leniniste, membrii delegației au înaintat, în ianuarie 1921, o moțiune Consiliului General al partidului, recomandând afilierea la Komintern. S-a decis convocarea unui congres al partidului în mai, unde punctul principal de pe ordinea de zi urma să fie afilierea la Komintern. Acesta a devenit, așa cum va fi considerat ulterior, Congresul I al Partidului Comunist din România, ale cărui lucrări s-au deschis la 8 mai 1921. Fusese planificat să dureze cinci zile, însă descinderile și arestările efectuate de poliție au pus capăt Congresului la 12 mai, la o zi după ce acesta votase cu 428 de voturi „pentru” și 111 abțineri afilierea necondiționată la Internaționala a III-a. Potrivit lui Const. Titel Petrescu, fruntaș socialist din perioada interbelică, trei dintre cei mai aprigi adepți ai afilierii au fost agenți de poliție, care urmăriseră pe această cale să ofere o justificare pentru arestări[47]. După informații oficiale, la 12 mai 1921, au fost arestați 200 de militanți revoluționari, dintre care 51 delegați la congres, inclusiv cinci deputați: Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, C. Stoev, E. Stanev și D. Stoiculescu[48].

Problemele rămase nerezolvate, inclusiv adoptarea programului și alegerea conducerii partidului, au fost soluționate la cel de-al doilea congres, ținut în secret la Ploiești în zilele de 3 și 4 octombrie 1922, la care participanții au adoptat și titulatura partidului – „Partidul Comunist din România, secția a Internaționalei Comuniste”. Secretar general al P.C.d.R. a fost ales Gheorghe Cristescu. La Congresul II al P.C.d.R. a fost adoptat, de asemenea, statutul provizoriu al partidului, articolul 2 al căruia formula raporturile acestuia cu Kominternul, precizând că „tezele și hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii și toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist”[49].

După cum afirmă cercetătorii regimului comunist din România, apartenența la Komintern a reprezentat „sărutul morții” pentru soarta PCdR din perioada interbelică[50]. Deja către congresul al II-lea al partidului, impactul afilierii la Komintern devenise clar. La insistențele Moscovei, la începutul anului 1922 „centriștii” au fost excluși din partid, ceea ce va provoca o scădere bruscă a efectivelor de militanți comuniști: în timp ce Partidul Social Democrat avea peste 45.000 de membri înainte de divizare, PCdR nu mai avea decât 2.000 de membri în 1922[51]. Potrivit datelor Kominternului, numărul comuniștilor români a scăzut în 1925 la 1.661 de membri, prăbușindu-se spectaculos la doar 300 de membri în 1927, în mare parte datorită faptului că poziția partidului cu privire la Basarabia devenise cunoscută. Numărul comuniștilor va spori apoi lent în anii '30, ajungând la 1.635 de militanți, în 1937[52].

Minoritățile reprezentau un procent disproporționat de mare în componența numerică a PCdR. O analiză a acestei componențe pe anii '30 arată că maghiarii, care reprezentau mai puțin de 8 % din populația României, reprezentau 26 % din membrii PCdR; în privința celorlalte minorități, situația se prezenta în felul precum urmează: evreii – 4 % din populație și 18 % din membrii de partid; rușii și ucrainenii - 3 % și respectiv 10 % din membri; bulgarii - 2 % și 10 %; românii - 72 % și 23 % din membrii de partid[53].

Imaginea „străină” a PCdR a fost accentuată și de faptul că toți secretarii generali (din 1924 titlul a fost schimbat în acela de prim-secretar), cu excepția lui Gh. Cristescu (1922-1924), au fost neromâni, aleși la congrese ținute în străinătate sub „îndrumarea” Kominternului sau desemnați direct de Moscova, ignorându-se formele statutare: maghiarul Elek Kőblős (1924-1928), ales la congresul al III-lea ținut la Viena; ucraineanul Vitali Holostenko (1928-1931), devenit secretar la congresul al IV-lea de la Harkov; ucraineanul Alexandru Danieliuk-Ștefanski (1931-1934), ales la congresul al V-lea, ținut la Moscova, și bulgarul Boris Ștefanov (1934-1940), desemnat secretar prin rezoluția unui comitet central aflat la Moscova[54].

Cu o atare conducere și structură etnică a partidului, dar mai ales datorită acceptării necondiționate a directivelor Kominternului, P.C.d.R. a rămas, pe tot parcursul perioadei interbelice, un partid marginal, al cărui principal obiectiv a fost dezmembrarea statului creat la 1918 și nu interesele poporului român. Față de tratativele româno-sovietice de la Viena din primăvara anului 1924 privind diferendul teritorial dintre cele două țări, P.C.d.R. se va situa alături de partea sovietică, cerând autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de statul român. Ca urmare a acestei atitudini, în decembrie 1924 P.C.d.R. a fost scos în afara legii, desfășurând în continuare acțiuni conspirative sau activând prin intermediul unor organizații surogat și editând publicații ilegale, sponsorizate de Moscova[55].

- Va urma –

--------------------------------------

[41] Florian Tănăsescu, Dumitru Costea, Ion Iacoș, Gheorghe Neacșu, Marin C. Stănescu, Nicolae Tănăsescu, Ideologie și structuri comuniste în România. Vol. II (9 decembrie 1918 – 31 decembrie 1919), Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1997, p. 43.
[42] Stephen Fischer-Galați, România în secolul al XX-lea. Trad. de Manuela Macarie. Cuvânt înainte de Kurt W. Treptow, Institutul European, Iași, 1998, p. 92-93.
[43] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 166.
[44] Stephen Fischer-Galați, România în secolul al XX-lea. Trad. de Manuela Macarie. Cuvânt înainte de Kurt W. Treptow, Institutul European, Iași, 1998, p. 92.
[45] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 166.
[46] Ibidem, p. 167.
[47] Dennis Deletant, România sub regimul comunist. În românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 11-12.
[48] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 172.
[49] Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1996, p. 201-202.
[50] Dennis Deletant, România sub regimul comunist. În românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 12.
[51] Ibidem.          
[52] Ibidem, p. 16.
[53] Ibidem.
[54] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001, p. 172-173.
[55] Crestomație la istoria românilor (1917-1992). Alcătuitori: M. Cernenco, A. Petrencu, I. Șișcanu, Editura Universitas, Chișinău, 1993, p. 55-57.