România Mare - „un stat tipic cu multe națiuni”?

Ceea ce a contribuit cel mai mult la imaginea străină a P.C.d.R., făcându-l extrem de vulnerabil pe scena vieții politice românești din perioada interbelică, au fost directivele cu caracter militar ale Kominternului în „problema națională”, care constituiau un atac fățiș la integritatea României. Deja la congresul de constituire al P.C.d.R. din 1921, „problema națională” a figurat pe ordinea de zi, însă arestările operate de jandarmi și polițiști în ziua de 12 mai au zădărnicit examinarea chestiunii în cauză. La congresul II al P.C.d.R. ținut în octombrie 1922 la Ploiești, rezoluția pentru chestiunea naționalităților s-a ferit să abordeze problema națională în maniera în care o cerea Kominternul, considerând-o drept „o problemă complexă”, din care motiv congresul a lăsat-o „în sarcina Comitetului Central ce se va alege și a apropiatului congres al partidului”[56]. S-a precizat doar că „problema naționalităților în România face parte integrantă din problema naționalităților din Peninsula Balcanică, care e locuită de un conglomerat de numeroase naționalități, ce-și vor cuceri deplina libertate națională numai în cadrul Republicii Socialiste Federative a Sfaturilor din Balcani”[57].

Un prim proiect de rezoluție în problema națională din România a fost redactat la începutul lunii decembrie 1923, la finele unor discuții dintre delegația P.C.d.R. și cea a Kominternului, proiect cu care s-a mers la Conferința a VI-a a Federației Comuniste Balcanice, care a avut loc în primele zile ale lunii decembrie 1923 la Berlin. Conferința Federației Comuniste Balcanice a adoptat pentru P.C.d.R. trei rezoluții, între care și rezoluția asupra problemei naționale din România. Susținând teza că România era „un stat tipic cu multe națiuni”, Kominternul stabilea sarcina ca P.C.d.R. să lupte „pentru autodeterminare până la despărțirea unor provincii de statul existent”[58]. Se cerea ca Basarabia, Bucovina de Nord și Ucraina de Vest să se unească cu U.R.S.S., iar Transilvania și Dobrogea să fie declarate state independente[59].

Problema națională a fost de multe ori ridicată la congresul al III-a al P.C.d.R., desfășurat în cursul lunii august 1924 la Viena, pornindu-se de la criticarea principiului „autodeterminării”, pe care o parte din congresiști l-au considerat inaplicabil în condițiile României interbelice. S-a menționat, bunăoară, că „lozinca autodeterminării până la despărțire nu se bucură de simpatie în mase, întrucât masele năzuiesc nu la despărțire, ci spre democratizarea întregii Românii”[60]. Cu toate acestea, în rezoluția adoptată de congres se arăta: „România capitalistă prin rezultatele războiului imperialist mondial, prin « unirea tuturor românilor » și-a supus însemnate părți din națiuni dezvoltate politicește, economicește și culturalicește, și în felul acesta din stat național a devenit stat de naționalități”[61].

O probă elocventă a naturii relațiilor dintre Komintern și P.C.d.R. în perioada interbelică o constituie consfătuirea de la Harkov a P.C.d.R., convocată de reprezentanții Internaționalei Comuniste la finele lunii iunie 1928 și transformată, tot la insistența acestora, în cel de-al IV-lea congres al P.C.d.R. Rezoluția impusă de Komintern în problema națională sfida nu numai realitățile României interbelice, ci și bunul simț. Astfel, reiterând lozinca „autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire”, documentul-directivă al Kominternului caracteriza România Mare drept „un jandarm devotat și credincios al puterilor imperialiste (Anglia, Franța etc.) împotriva primului stat proletar, URSS și împotriva viitoarei revoluții în Balcani”[62].

Obiectivele Moscovei față de Basarabia erau expuse în punctul 3 al directivei Kominternului, menționându-se următoarele: „Muncitorimea din Basarabia a făcut împreună cu proletariatul rus Marea Revoluție din Octombrie, ca rezultat al căreia fabricile și atelierele și moșiile boierești au trecut în mâinile muncitorilor și țăranilor. Totodată a fost cucerită prin revoluția din octombrie și dezvoltarea națională a Basarabiei care însă acum 10 ani a căzut în robia moșierului și capitalismului român. Din primele zile ale ocupației și până azi masele muncitoare basarabene, fără deosebire de naționalitate, duc o luptă eroică pentru eliberarea lor. Această luptă s-a dat la iveală prin răscoale mari (Hotin, Bender, Tatar-Bunar etc.) care au fost duse sub lozinca puterii sovietice. Burghezia română, în scopul justificării anexării banditești a Basarabiei, se silește să dovedească că moldovenii care formează majoritatea relativă a Basarabiei sunt români, în timp ce populația moldovenească ea singură se socotește, și este chiar în realitate, o națiune deosebită, având propria sa cultură și care luptă împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva asupritorului lor național și de clasă, împotriva burgheziei române. Această luptă a maselor muncitoare din Basarabia este concretizată prin străduința lor de a se uni cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă a Moldovei. Partidul nostru trebuie să sprijine lupta truditorilor Basarabiei în năzuința lor de unire cu R.A.S.S.M.”[63].

Ripostând etichetării conform căreia moldovenii nu sunt români, Lucrețiu Pătrășcanu menționa, pe bună dreptate, că „moldovenii nu reprezintă o națiune aparte și, din punct de vedere geografic și istoric, moldovenii sunt aceiași români ca și românii din Moldova”. „Punându-l la punct” pe L. Pătrășcanu, reprezentantul Kominternului B. Šmeral a calificat o atare opinie drept „un mare oportunism de dreapta”[64]. Aprecieri identice, potrivit căror „România este un stat tipic cu multe națiuni”, un stat „imperialist”, creat pe baza „ocupării unor teritorii străine”, care ducea o „politică colonială de jaf și asuprire”, „ocupanții români ținând sub exploatare popoarele asuprite” etc. au fost făcute și la congresul al V-lea al P.C.d.R., - ultimul din cadrul perioadei interbelice, - aprecieri ce nu aveau nimic comun cu adevărul și realitățile istorice.

În condițiile în care, în perioada dintre cele două războaie mondiale, majoritatea zdrobitoare a societății românești era profund refractară ideilor comunismului bolșevic, intervențiile brutale ale Kominternului în activitatea P.C.d.R. - în special cererea de retrocedare a Basarabiei către U.R.S.S. și cea de autodeterminare a minorităților din România, - l-au redus pe acest din urmă la un grup restrâns de partizani, aflat la periferia vieții politice românești și lipsit de orice sprijin popular, deci inutil demersului societății românești centrat pe dezvoltare, democrație și conservarea valorilor tradiționale.

România Mare - un stat național.

România Mare, înfăptuită în 1918 prin acte democratice, plebiscitare, de unire a Basarabiei (27 martie/9 aprilie), Bucovinei (15/28 noiembrie) și Transilvaniei (1 decembrie) cu Vechiul Regat era, indubitabil, un stat național, locuit în majoritate de români. Noțiunea de „stat național” a fost fixată în chiar primul articol al noii Constituții a României, publicate în „Monitorul oficial” la 29 martie 1923, care preciza că „Regatul României este un stat național unitar și indivizibil”, iar teritoriul său „este nealienabil” (art. 2)[65]. Prin aceasta se sublinia că, deși în hotarele României se cuprindeau și cetățeni români de altă naționalitate, prezența lor nu a modificat caracterul de stat național.

Este de remarcat că existența și a unei populații de altă origine etnică în România interbelică nu a fost un fenomen etno-demografic singular, acesta fiind caracteristic, în proporții diferite, tuturor statelor europene, fără excepție. Astfel, în timp ce în România minoritățile constituiau 28,1 % din totalul populației, în Rusia minoritățile alcătuiau 45,0 % din total, în Polonia - 36,7 %, în Cehoslovacia - 36,6 %, în Iugoslavia - 16,6 %, în Bulgaria – 16,6 % etc.[66].

Sub aspect etnic, România interbelică era caracterizată printr-o puternică omogenitate, la baza căreia se afla, în primul rând, caracterul unitar al limbii române, limba vorbită în zona de sud a țării fiind aceeași cu cea din Maramureș sau Moldova[67]. Evident, caracterul unitar al poporului român și al limbii sale nu excludea, ci chiar presupunea „oarecare nuanțe după situația geografică, după neamurile cu care a venit în contact și după împrejurările istorice”[68].

Bunăoară, „moldoveanul dintre Carpați și Bug, cu fața mai lungăreață, părul mai deschis și culoarea ochilor mai albăstrie, este mai blajin, mai domol la mișcări ca și la judecată. Ascultă zece vorbe până ce dă un răspuns. Crezi că e adormit și, deodată, scoate cuvinte care te pătrund, fie ca adâncă înțelepciune, matură judecată ori fină ironie”. De asemenea, el „e mai înrădăcinat”, deoarece, „expus năvălirilor, a avut mai multe de suferit, de aceea e mai bănuitor, mai  neîncrezător, dar, odată pătrunzând intențiile, nu e nimeni mai prietenos și credincios decât moldoveanul”[69]. Dimpotrivă, „munteanul, cu fața mai rotundă, cu părul și ochii mai negri, are alte însușiri. El trăiește într-o parte de țară mai ferită prin munți, Dunăre și câmpie, de năvalnice valuri. (...) Munteanul este mai vioi, mai iute la vorbă și mișcări, mai aspru la căutătură; și el a rămas neîncrezător în raporturile cu oamenii, ducând însă neîncrederea înspre un egoism apărător. Nu este așa de primitor ca moldoveanul. Mai puțin răbdător, repede reacționează”. Comparativ cu moldovenii, muntenii sunt mai înclinați spre acțiune, „mai întreprinzători, mai energici, mai perseverenți, cei din Oltenia negustori vestiți”[70]. În fine, un mileniu de împilare, bănuire, urmărire au schimbat structura sufletească a ardeleanului: „Cuvântul și acțiunea trebuiesc cântărite, căci altfel pot avea urmări dureroase. Spontaneitatea poate fi periculoasă. Dimpotrivă, chibzuirea minuțioasă a lucrurilor e necesară, spre a găsi momentul oportun pentru reacțiune, cu folos. Sufletul sub presiune mai adesea explodează, de aici un Horia ori Avram Iancu. Împrejurările locale fiind nefavorabile, pribegia este o scăpare”[71].

Toate aceste regionalisme, diferențe dialectale și nuanțe de temperament, menționa prof. Ion Simionescu, „nu știrbesc nicidecum unitatea firii românului și a complexului de însușiri atât de prețioase pentru dezvoltarea neamului”. Dimpotrivă, „energica activitate a transilvăneanului, vioiciunea munteanului, înclinarea spre adâncă gândire a moldoveanului, se împletesc într-un tot, care dă caracterul fundamental etnic, de la natură înzestrat cu ceea ce poate duce la progres și trăinicie”[72].

Este în afara oricăror dubii, că reprezentanții Kominternului nu au fost preocupați de relevarea adevărului despre structura etnică a populației sau a caracterului statului român, ci de dezintegrarea României Mari. Aceasta deoarece România era „ca o pedeapsă a Rusiei, ca un instrument contra ambițiilor sale în Orient, ca o împiedicare pentru interesele sale pe Dunărea inferioară, în Marea Neagră, către Strâmtorile apelor libere din Sud”[73]. Răzbunându-se pe această situație, țarul roșu, Stalin, va reuși, așa cum a jurat la moartea lui Lenin, nu numai să consolideze, ci și să extindă Uniunea Sovietică, obținând excluderea, pentru o bună perioadă de timp, „a posibilității existenței unei Românii independente [74]

---------------------------------------------
 [56] Documente din istoria Partidului Comunist și a mișcării muncitorești și revoluționare din România (1921-1924), Editura Politică, București, 1970, p. 350.
[57] Ibidem.
[58] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 194-195.
[59] Dennis Deletant, România sub regimul comunist. În românește de Delia Răzdolescu, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 13.
[60] Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire. Vol. II. Partea I (1918-1933), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 204.
[61] Ibidem.
[62] Ibidem, p. 607.
[63] Ibidem.
[64] Ibidem, p. 608-609.
[65] Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001, p. 13.
[66] George Banu, Tratat de medicină socială. Vol. I: Medicina socială ca știință. Eugenia. Demografia, Editura Casa Școalelor, București, 1944, p. 263.
[67] Ion Simionescu, Țara noastră. Natură. Oameni. Muncă. Ed. a III-a, rev. și ad., Imprimeria Națională, București, 1940, p. 276.
[68] Ibidem, p. 279.
[69] Ibidem.
[70] Ibidem.
[71] Ibidem, p. 297-280.
[72] Ibidem, p. 280.
[73] Petre Mihail Mihăilescu, România în calea imperialismului rus: Rusia, România și Marea Neagră, Editura Dacia Traiană, București, 1944, p. 291.
[74] Ibidem, p. 158.