În mozaicul de limbi și popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9.000 de ani pe același teritoriu, și o scriere de 7.000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiară și nici nu putea fi când strămoșii ungurilor de astăzi locuiau în nordul Mongoliei, sursa turco-finică nu numai a ungurilor, dar și a bulgarilor (care au năvălit în România și în teritoriile Bizantine, din sudul Dunării în secolul al VI-lea), a turcilor și a finlandezilor din zilele noastre. Hunii, pătrunseră în Europa, până la Paris, Roma și Constantinopol, sub Attila, în secolul V, dar s-au retras spre Urali până în secolul al IX-lea, când au năvălit din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea dată de daci liberi (80%) amestecați cu slavi (20%).

Poporul și limba dacilor fusese anterior formată poporului român și limbii latine, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, și de acea asimilarea s-a făcut atât de repede, (în câteva secole), se datorează înrudirii lor. Ovidiu, poet roman, exilat la Tomis, pe malul Mării Negre, nu numai că a învățat limba dacică imediat, dar în șase luni scria deja și versuri în limba lui Zamolxis! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Munții Apuseni, a avut ca scop precis umplerea celor 14 căruțe cu aur, pe care Împăratul Traian (de origine iberica) le-a dus la Roma ca să refacă tezaurul golit al Imperiului. (Extras din „Gânduri de însoțire”).

Imperiul Bizantin, a durat mai mult de 1000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest era sub stăpânirea Bisericii Romane. Cultura și civilizația europeană și-au mutat centrul, de la Roma, la Constantinopol, în 330 d. Ch., când Bizanțul devenea oficial capitala Imperiului Roman de răsărit. Deși se studiază istoria și limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat „barbar” și „incult”, aspecte cu totul neadevărate. Nici un istoric elvețian nu a reușit să dea măcar un singur nume de scriitor Bizantin, nici măcar al Anei Comnena! În Alexiada, Ana redă istoria relațiilor politice și a războaielor dintre Alexius I și țările din Vest, cunoscându-le din interior. Descrie în detaliu armele și tacticile folosite în bătălii. Deși subiectivă, relatarea primei cruciade are o mare valoare pentru istorie fiind singura scriere a unui martor ocular de origine bizantină existentă. Alexiada ne permite a observa evenimentele epocii din perspectivă bizantină. Oponentă determinantă a Bisericii Romano-Catolice și o entuziastă admiratoare a Imperiului Bizantin, Ana considera cruciadele periculoase din punct de vedere politic și religios. Cartea contribuie de asemenea la înțelegerea mentalității și percepției feminine în vremea Bizanțului. Deși scrisă în greaca veche, Alexiada este și astăzi principala sursă pentru istoricii care studiază istoria bizantină de la sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea, în care sunt amintiți și dacii. Ei sunt descriși ca aliați ai cumanilor și pecenegilor, participând la o expediție a acestora peste Dunăre, contra Imperiului Roman, în 1087, conduși de Tzelgu și Solomon. Această expediție a fost înfrântă de imperiu. Mai clar, în a cincea mențiune, Ana dezvăluie cine erau „dacii” contrazicând pe unii istorici moderni. Dacii erau identificați ca trăitori peste Dunăre în Munții Haemus, amintiți fiind și ca valahi, soli și mesageri către împăratul bizantin. (Extras din „Gânduri de însoțire”).

Multă vreme, spațiul dintre Munții Apuseni și râul Tisa a „zăcut” într-o profundă tăcere istorică. Lăsat spațiu liber de către romani între Dacia și Panonia, cuprins de păduri dese a adăpostit băștinașii, urmași ai dacilor liberi. Cele mai vechi izvoare amintesc de legăturile localnicilor cu romanitatea orientală a Bizanțului și cu lumea Europei Centrale, îndeosebi cu statele germane, dublată de o diversitate a culturii spirituale. Hotărâtoare a fost influența regatului ungar, după a doua sa creștinare și orientarea sa religioasă occidentală. Cu toate acestea, mentalitatea credinței, la nivelul obștilor românești, a dat românilor „forma mentis proprie și distinctă. Așezările ungurești (catolice, apoi calvine) situate de-a lungul râurilor au păstrat matricea identitară latină, care nu diferea de cea din satele românești”. Definirea începutului Evului Mediu rămâne o problemă deschisă în ce privește istoria vestului românesc a formațiunilor prestatale, concretizate de ducatul lui Menumorut, ultimul conducător potrivit narațiunilor lui Anonymus. De la acel sfârșit al evului mediu, până la epoca modernă, marcată de cucerirea cetății Oradea de către austrieci, la 1692, este consemnată prezența ungurilor pe acele locuri. Moment marcat de unguri în 1892 la 200 de ani (ca un elogiu de mulțumire față de poziția căpătată, în cadrul monarhiei bicefale, era de înțeles. Dar ce s-a făcut în 1992, cu ce scop au așezat, reprezentanții unei formațiuni politice etnice maghiare, încă o placă cu text aproape identic cu diferența că era la 300 de ani, nu se știe. Oricum pe cetățeanul român - eu fiind trăitor al urbei -, nu l-au consultat, dar l-au implicat cu încă o placă comemorativă așezată în centru orașului Oradea, lângă cea veche (foto). (Extras din „Gânduri de însoțire”).

Alte dovezi, de dată mai recentă, cum este cea mai veche cronica turceasca, intitulata „Ogusnam”, adusă în actualitate de istoricul român, de naționalitate turcă Ali Ekrem, tipărită în germană, franceză și rusă, menționează existența, în anul 839, a unei țari a românilor la nord de Dunăre, până spre Nipru. Se mai menționează că „Țara Românilor” s-a confruntat cu cumanii (deci țara avea o armată și o administrație bine pusă la punct. Despre aceasta cronică istoricii și specialiștii români nu au știut că exista! În Atlasul german din 1826, pe o hartă care ilustrează popoarele Europei din răsărit, în anul 900 (la momentul venirii ungurilor!!!) se specifică „Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia până la Nipru. Totodată, se menționează și existența a cinci voievodate românești, adică a unor țărișoare locale.

Descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea d.Ch., relevă rezultă existența în Transilvania a „Țării Ardil”, adică a țării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu doua secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării. Descoperirea a fost făcută, în Biblioteca Națională din Budapesta, în lucrarea lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic și arheolog, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici și cetăți voievodale românești în sec. al X-lea. Lucrarea a apărut în anul 1937, la Tipografia Episcopatului romano-catolic, din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectivă nu a fost găsită în nici o altă bibliotecă din România! 

A mai fost descoperită cronica împăratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189, în ea se stipulează existența unei țări românești numită „Walahia” între Dunăre și Munții Carpați, condusă de un principe. Sunt descrise cu lux de amănunte granițele, iar principele țării, într-un dialog cu Împăratul, și-a afirmat suveranitatea. Au fost descoperite sursele documentare ale lucrării „Cosmographie”, scrisă în limba română, cu alfabet geto-dac, de către Aeticus Dunăreanu, ilustru cărturar și explorator român din sec. al IV-lea. (Extras din „Gânduri de însoțire”).

Creanga românească îi deranjează pe ungurii, doritori de senzațional, în căutarea identității proprii. Cronicile compatrioților maghiari, înainte de descălecarea în Panonia, scotoceau în adâncul istoriei Europene pentru a născoci o „înrudire cu hunii”, pentru a crea senzație teribilă. Strădanii rămase fără dovezi, după cum spunea însuși cronicarul Anonymus că s-a inspirat din cronici trecute. După cum istorisește Griselini, pe vremea când hunii nelinișteau părțile Daciei, episcopul Nichita, ca apostol al Daciei, introdusese religia creștină printre cei care rămăsese în urma coloniilor romane, astfel că pe la finele secolului al patrulea liturghia ortodoxă se săvârșea în biserica creștină și „se lățise și printre huni”. Așadar, fără legătură cu hunii, ungurii râvneau la faima lui Attila, al cărui ecou ca „bici al lui Dumnezeu” răzbătuse până la ei după cum în cartea a patra despre Huni, amintea și Nicolo Zeno. Pentru că lucrarea sa avea ca izvoare scrierile lui Iordanes, Priscus istoricul și Dio Casius, Nicolo Zeno s-a simțit obligat a aminti originea hunilor care erau „după mamă de origine getică, descendenți de la femeile vrăjitoare, din armata lui Filimer, care se pricepeau la farmece malefice, motiv pentru care acesta a fost nevoit să le alunge în sălbăticie unde trăiau bărbați sălbatici, din unirea cărora au ieșit: hunii”. La venirea ungurilor în „noua patrie”, adică a românilor, aveau a lua cunoștință de existența acestei credințe, ba chiar să fie botezați, precum Gyula, urmașul lui Tuhutum, în ortodoxia Constantinopolului, de unde l-a adus cu sine pe episcopul Ieroteiu, care i-a botezat și pe fiica sa Șarolta, și chiar a primit botezul și „Regele cel Sfânt Ștefan”, întemeietorul regatului, care în schimbul coroanei primită de la Papa Silvestru al II-lea a trecut la catolicism, și sub semnul amenințării cu sabia poporul l-a urmat. (Extras din „Gânduri de însoțire”).

Pe vremea marelui Voievod Mihai Viteazul, Mitropolia ortodoxă de Alba Iulia a fost restatornicită, Înjosirea și umilirea capilor bisericii naționale a dus la crearea unui curent de apărare din partea clerului, susținut de poporul credincios. Prin legi administrative s-au impus religiile calvină, luterană, catolică și unitariană, religia românească fiind doar tolerată, ca și națiunea. Pe măsură ce limba slavă a fost înlocuită de cea română, iar slujbele erau pricepute și nu bolborosite de poporul credincios și sprijinul efectiv al clerului a fost mult mai mare. Principele Rákoczy I, văzând că influența mitropolitului de Alba Iulia, Ilia Joreste creștea, a pus la cale înlăturarea sa, la 1643, mergând până la confiscarea averii și deferirea către organele de justiție pe motiv „să nu mai murdărească cu vreo pată, nici oficiul de preot „simplum, să se dezbrace cu totul de popie”.

Desemnat de principe, la 10 octombrie 1643, preotul Simionovici, drept ales, preoții români au condiționat numirea principelui de: ținerea predicii în limba națională, săvârșirea botezului în sfântul duh, cuminecătura lui Iisus, mântuirea prin Christos, cinstirea crucii, înmormântarea după uzul creștinilor ortodocși (calvini), cununia  anunțată în biserică, excomunicare celor cu viață spurcată, să nu facă intrigă în popor, că la sinodul anual și alte în total 15 directive care-l constrângeau pe noul episcop a guverna biserica românească după principii ortodoxe (calvine) ungurești, întărindu-i autoritatea „prin această carte”, după cum glăsuia diploma emisă de principele Transilvaniei. Astfel „înarmat” noul episcop de rit sârbesc și românesc, sub condițiile date, avea puteri atârnătoare, de sigiliul domnesc grațios al principelui, care stabilise dogmele și canoanele episcopului calvin unguresc, pe care-l numise ortodox! Și pentru că se temea de mânia poporului Principele a poruncit să nu fie admise intrigile în popor iar pentru evitare s-a admis, ca favoare, folosirea limbii române. Revoltătoare era prima parte în care un episcop român fusese înjosit, fără a fi dovedit vinovat. De asemenea de sub jurisdicția sa erau scoase comitatele care nu „erau permise de episcopul calvin”. Gheorghe Rákoczy al II-lea, pe 28 decembrie 1656, din castelul său de la Cluj - Mănăștur, va întregi mai apoi toate părțile locuite de români sub jurisdicția legii strămoșești. Titulaturile episcopilor următori vor include pe români de pe tot cuprinsul Ungariei, devenind astfel Mitropoliți ai Transilvaniei, cu drept de a scoate tipărituri în limba proprie a cărților bisericești. (Extras din „Gânduri de însoțire”).

Cum s-au adaptat ungurii și au devenit „democrați” - sub ocupație sovietică, și după 1989 -, rezultă din eseurile publicate în buletindecarei, referitoare la organizarea zilelor culturii maghiare. Crimele comise în ultimele două secole sunt dovezi ale suferinței românilor pentru care, încă oficial, niciodată statul maghiar nu s-a îndreptat cu gând curat către vecinii cărora le-a pricinuit suferințe, dar avem credința că timpul încă nu a trecut. La școala iubirii vecinului, ungurii au rămas corigenți. Acest adevăr este păstrat în cronici mai vechi și mai noi, în arhive proprii și printre străini. Cu gândul ca frate mai mic, ca la un vecin mai nou, am dat bună ziua, cu respect și prețuire, când pașii m-au purtat și pe caldarâm la Budapesta. Cu prietenie zic și astăzi Jo nápót szómszéd!

Pe lângă meritele și contribuțiile individuale la lupta națională aducem, în prim planul evenimentelor, și instituții: biserica, școala, armata, cu tot ceea ce au produs acestea ca instrumente și mijloace de exprimare. Considerăm zadarnice încercările ungurilor, în special, de confecționare a unei alte istorii pentru români, în solidar cu Roesler, pentru a-și face loc, acolo unde nu era locul lor, (pentru motivul că nu poți dovedi ce cea ce nu se poate dovedi), cu descinderi pe alte tărâmuri de povești, pentru că rădăcinile din adâncul pământului scot la iveală noi „tăblițe” ca la Tărtăria, Sinaia, etc. (Extras din „Gânduri de însoțire”).

Protectoratul habsburgic, sub Leopold I (cu domnie 1658 – 1705), prin oferta făcută românilor aducea o speranță de ieșire din „înfundătura” produsă de principii calvini, ai perioadei anterioare, în care fuseseră supuși unor persecuții, bătăi, denigrări, indiferent de starea socială a românului în cauză. După o îndelungată corespondență dintre Principele Apafi și curtea de la Viena, și apoi intrarea trupelor austriece în Ardeal, și izgonirea turcilor s-a înfeudat și stăpânirea religioasă și națională a ungurilor. „Încuscririle” reale cu românii din Ardeal, cu care s-au „înfrățit”, nu voiesc ungurii a ști și aminti, decât numai atunci când și ce le convine. Astfel, de bunăvoie s-au unit și împreună l-au desemnat pe Tuhutum domn, în locul lui Gelu căzut în luptă. Jurământul atunci depus la Esküllő (foto biserică), și astăzi poartă același nume de Esculeu. Martirii cei mulți și necunoscuți se regăsesc în parte printre poveștile acestui volum. Fost-au reabilitați românii umiliți și batjocoriți de unguri? Românii, care-au jurat credință și loialitate cezarului, fast-au răsplătiți cu demnitatea cuvenită? Posibile răspunsuri pot fi găsite în carte.

Deoarece Aprobatele și Compilatele, decretele Tripartitului Verböczy, rămâneau în intactă vigoare, prin înțelegere între sași și consilierii intimi trimiși în Transilvania, la 26 septembrie 1699, în privința românilor, guvernul regal, cu deplinul consens al catolicilor și al împăratului Leopold, au decis: suficiența în Transilvania a doi popi români; Episcopul românilor să nu poată hirotoni decât pe cei de religie „unită”; acordarea dreptul românilor ca să învețe în școala „uniților”, pentru a deveni popi, iar pentru acei preoții fără biserică preluarea lor în mănăstiri, dacă nu aveau avere pentru întreținere; dacă aveau pământ peste cel al parohiei trebuia să plătească dijmă proprietarului. „Unirea” trebuia să se producă și în ce privea judecata persoanelor bisericești, pentru ca Episcopul românesc să nu facă abuz de „afurisire”.

Românilor din Transilvania li se acorda „libertate deplină pentru unire, constrânși cu cea catolică”, cu privilegii la fel ca ale acelora. Adică, așa era înțeleasă și „stimulată deplina libertate de unire”, echivalentă cu obligarea și sancționarea celor ce se opuneau diplomei regale. Sinodul cel mare, de la 4 septembrie 1700, cu „consimțământul poporului român” și ulterioare, exprimau dorința de „unire cu biserica romano-catolică”, după cele 28 „pofte ale Vlădicăi Atanasie”, în schimbul acesta, el a fost numit „episcop al națiunii române”, în Transilvania, de către Leopold, pentru tot poporul român, „onorat și răsplătit cu un lanț de aur, adornat cu cruce și portretul imperial-regal”, transmisibil urmașilor de episcopi, ca și aceia să fie „ascultători și credincioși”, conform celei de-a doua diplome, din 19 martie 1701, cuprinsă în 15 puncte.

Cu asemenea „momeală” - cel mai tăcut devenea „preotul greco-ortodox, care nu scotea nici un cuvânt”, dar i se întrezărea pe sub mustață un zâmbet mijit la colțul gurii, după cum avea să spună, în lucrarea „Trilogia Transilvaniei- numărați” – publicată între 1933-1940, contele Miklós Bánffy, după descrierea „stranie”, însă cu o „splendoare grandioasă” a atmosferei fastuoaselor baluri, serbări de binefacere, dueluri, mari vânători, mese grandioase, sărbătoriri cu femei, curse de cai, dineuri cu zi fixă, dansuri și jocuri de noroc la cazinou și așa mai departe, prin care bogatul nobilimii maghiare, și, mai larg, aristocrația cosmopolit-imperială, avea să „vegheze” la îndatoririle ei de cast, care îi etala rangul, bogăția, puterea și fastul în estetica, frivolă, voluptoasă, vinovată și totodată încărcată de vulgaritate. Această caracterizare a imperiului, creată de către conții și grofii unguri le-a stârnit unora mirarea, altora le-a întărit poziția ce li se „cuvenea”, ambiționând încăpățânarea, voind a îngropa tot trecutul care nu-i avantaja. Motivul fiind acela că nu admiteau printre ei ca „numărați” decât nobili maghiari, secui, sași, și români.

- Va urma -