Sabotaj în stil cărăian.

O fantomă străvezie începea să ia trup, tot mai palpabil. Când a sunat goarna războiului, oamenii s-au privit zăpăciţi, o clipă. Apoi au început a se dumiri, încetul cu încetul. Printr-o înţelegere mută, întrevedeau că sunase ceasul. Ungurii încălecaţi tot mai mult de germani, vedeau aievea, ceea ce li se năzărea de la începutul războiului: zădărnicia luptei lor. Poetul Ady imortaliza în versuri de bronz, prăpastia, ce deschidea în întuneric, gura ei flămândă. „Pe noi ne mănâncă - spunea el la începutul războiului, într-un vers -, Muscalul sau altcineva, dar ne mănâncă...”

Regimente româneşti, croate şi cehe erau azvârlite, unul după altul, în gura morţii sigure din 1914. De-acum spânzurarea „trădătorilor" nu mai era un „Beispiel” (doar un exemplu, ci o regulă) şi nu mai mira pe nimeni. Dedesubturile lumii erau minate până în temelii, prăbuşirea nu mai putea întârzia. Oamenii trecuseră de-atâtea ori prin proba de foc a morţii, încât aşteptau liniştiţi inevitabilul: Să vie odată!, își ziceau românii ardeleni. Să măture tot putregaiul din lume! Şi el venea implacabil, lumea trosnea din încheieturile slăbănogite, năzuindu-se sub suflul de răzbunare al destinului. Cei rămaşi acasă, îl aşteptau şi ei, întrezărindu-l vag. Numai „jidanii care adulmecaseră războiul, cu mirosul lor precis”, îngrămădindu-se la chioşcurile cu ziare spuneau, clipind şiret din ochi: iată ziarele! Să vedem unde am mai învins!

De pe frontul român începeau să răzbată, prin telegrafia fără fir a dragostei de neam, zvonuri de biruinţă şi reculegere. Nu se prăbuşise încă sentinela română de la răsărit, şi sclipirea spadei ei răzbunătoare se desluşea tot mai aproape. Pe celelalte fronturi liniştea amuțise totul. Liniştea asemănătoare celei din pasul de la Şipka. Încă din vară anului 1918, oamenii înapoiaţi la vetre, spuneau deschis: Gata mămăliga lor! Muniţiile erau pe sfârşite, hrana lipsea aproape cu totul, biruinţele potemkiniene ale buletinelor oficiale se citeau tot mai rar, evocând zâmbete de compătimire. Tot mai des întâlneai soldaţi vagabonzi, rupţi şi desculţi, cerând de pomană, la uşile oamenilor. Nimeni nu le mai avea grija pe front. Ei istoriseau în câteva vorbe debaclul. „S-a isprăvit, domnule, în Italia nu mai luptă nimeni. Nici pe celelalte fronturi...”. Câteva săptămâni mai târziu trenuri lungi treceau cu soldaţi în debandadă.

Se auzeau chiotele lor şi împuşcăturile, ce-şi trimeteau gloanţele aspre, prin tavanul vagoanelor de vite. Ici-colo exploda, de-a lungul şinelor câte o bombă de mână, aruncată mai mult în glumă, ca o solie ce anunţa începutul sfârşitului. Era prăbuşirea. Patru ani de măcel împietriseră sufletele, şi în clipele dintâi ale debandadei, lumea sta zăpăcită, ca şi la izbucnirea măcelului. Oamenii se înapoiau încruntaţi, aducând cu sine armamentul şi cartuşele. Ungurii erau cei mai dezolaţi.
„Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puține dubii că acești valahi, ca cei din Moldo-Vlahia, sunt descendenții poporului lui Decebal”
- Să-ţi spun ce am  trăit eu atunci, pe vremea ungurilor.
- Bine mamă, dar asta le-ai mai povestit.
- Poate, dar niciodată nu s-a scris!

„Era în vremea ocupaţiei Horthyste când ungurii au impus mercurial la produsele agro-alimentare din piaţa orăşenească din Carei. Locuitorii coloniei Răduleşti, - pe care bunici tăi, Moşincat Dumitru şi Buboi Gavrilă, alături de alţi 32 de băştinaşi, veniţi din judeţul Sălaj, au întemeiat-o în 1928, - duceau cu desaga câte ceva din surplusul gospodăriei. Cu coşărcile pline cu lapte, smântână, ouă, brânză, fasole, ş.a. surorile mele Oniţa (văduvă de război, bărbatul ei Ţolaş Nicolae, căzut la datorie pentru patria lui Horthy) şi Sabina au depăşit mercurialul produselor fixat în piaţă - datorită cererii ridicate. Pe loc csendöri (jandarmii) unguri, vigilenţi, le-au întocmit proces - verbal şi le-au condamnat la zece zile de penitenţă. Tata, Buboi Gavrilă, om cu mare milă, mereu alături de cei zece copii ai săi, s-a oferit să ispăşească el pedeapsa pentru copilele sale, cu atât mai mult cu cât sora Oniţa era văduvă de război, iar fiica sa cea mică Florica, era sugară. Fără milă, sora Oniţa, împreună cu sugara Florica, au fost închise la Zalău. Nici cealaltă soră, Sabina nu a scăpat de carcera de 10 zile de la Satu Mare. Îmi amintesc, că aveam cam 16 ani şi am fost nevoită să am grijă de cei trei copii, minori ai surorii Oniţa, rămaşi fără ocrotire acasă.

Dură a fost viaţa pentru românii rămaşi sub stăpânire Horthystă! Pe lângă greutăţile pe care războiul le aducea, românii erau prigoniţi, batjocoriţi de cetăţeni cu care veneau în contact, chiar dacă nici ungurii nu o duceau mai bine. De români se râdea în orice împrejurare. Pentru orişice. Ţin minte - povesteşte cu tristeţe şi lacrimi mama - că duceam grâul recoltat, la treierat, la batoză. Pentru fiecare membru de familie primeam numai 200 kg de grâu, indiferent cât aveai. Restul era pentru Horthy. Nu mai ştiu dacă şi cu cât era plătit, dar noi o duceam greu, nu prea ne mai ajungea făina pentru pâine de la o recoltă al alta. Cine nu recolta cât trebuia predat, nu primea nimic. Cine avea mai multă făină în hambar, decât calculau perceptorii fiscali, se confisca. Aşa era şi cu untura, ouă, gâşte, păsări, porci, etc.

La moara din Carei, bunicul tău s-a dus să macine grâu şi acolo nişte feciori de unguri, văzându-l singur şi mai bătrân l-au batjocorit, făcând tot felul de glume pe seama opincilor lui. Ei nu ştiau că tata vorbea ungureşte, şi îl ironizau că-i opincar. Replica lui tata i-a surprins şi redus la tăcere: mă voi râdeţi de un opincar pe când voi sunteţi nişte proşti care nici Tatăl Nost, nici Credeul nu-l ştiţi nici măcar în limba voastră! Şi tata le-a spus-o pe limba lor. Atunci, morarul, un bătrân înţelept, i-a ruşinat, iar tinerii s-au făcut nevăzuţi”.