Această convieţuire, unică în felul ei, s-a făcut pe un temei geografic care a favorizat circulaţia oamenilor şi informaţiilor culturale de o parte şi de alta a lanţurilor muntoase care o străbat precum şi de o parte şi de alta a Dunării. Spre nord ea este larg deschisă spre Europa Centrală; prin zona Dobrogei şi Marea Neagră este deschisă spre Rusia meridională; Marea Adriatică o leagă de Italia; insulele Marii Egee o leagă de Asia Mică[1]. Astfel deasupra Peninsulei Balcanice s-au întâlnit civilizaţii din trei zone: din Orient, din Occident şi din Nord. S-au întâlnit şi s-au amestecat pe solul ei influenţând mai departe civilizaţia românească din zona carpato-danubiano-pontică şi din zona sud-est europeană. Relieful Peninsulei Balcanice este preponderent muntos, favorizând uneori izolarea grupurilor etnice. Se poate grupa în trei mari regiuni: prima este aceea a Alpilor Dinarici, a doua o constituie masivul Rodopi iar ultima este regiunea munţilor Albaniei, Greciei şi Serbiei[2]. Munţii sunt acoperiţi cu păduri, dar în multe locuri sunt lipsiţi de vegetaţie, ceea ce a făcut ca aşezările omeneşti să rămână destul de izolate, dar nu au constituit un obstacol pentru circulaţia populaţiei româneşti şi a ideilor... Regiunea este străbătută în partea nordică de un sistem hidrografic foarte complex alcătuit din: Dunăre şi afluenţii săi: Drava, Sava, Morava şi Iskerul. La acestea se adaugă câteva cursuri de apă puţin importante: Vardarul, Struna, Koriţa, Neretva, Drina şi Shkumbi.

Cu toată vitregia pământului, aspru şi puţin ospitalier, în aceste locuri au putut să trăiască alături de greci, sârbi, croaţi, sloveni, bulgari şi populaţii descendente din traci: albanezii şi românii balcanici. Locuitorii de origine romanică din sudul Dunării cunoscuţi sub diverse denumiri precum: aromâni, macedoromâni, vlahi transbalcanici, fârşeroţi, români epiroţi, megleno-români au constituit un element deosebit din punct de vedere etnic şi social, dar mai ales cultural în civilizaţia balcanică. În documente, cel mai des sunt numiţi români, aşa cum aceştia înşişi se autointitulau considerându-se o parte componentă a naţiunii române[3]. Despre romanii balcanici ne-au lasat relatari interesante cronicarii bizantini si cei romani; au fost analizaţi şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene; generaţia paşoptistă şi post paşoptistă s-a ocupat şi ea în mod special de românii de la sud de Dunăre[4]. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea istoria şi existenţa românilor sud-dunăreni a devenit fie subiect de cercetare, fie obiect de controverse între etnografi, istorici, lingvişti. Tot din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de soarta românilor sud-dunăreni se vor interesa istorici, geografi, etnologi şi literaţi apuseni, care vor călători în această zonă a Europei, lăsându-ne relatări deosebite, impresionante chiar. Viaţa lor, sub toate aspectele a stat în centrul istoriografiei occidentale, dar şi a celei româneşti[5]. După anul 1945 intrând în perioada comunistă, peste soarta şi istoria comunităţii româneşti din Peninsula Balcanică s-a aşternut o tăcere şi un dezinteres total. Şcolile, liceele şi bisericile le-au fost desfiinţate, iar limba interzisă[6]. Situaţia românilor de peste hotare este considerată ,,o mare tragedie a secolului XX şi XXI". Astăzi în afara graniţelor trăiesc circa 9-13 milioane de români, din care o bună parte se află situaţi geografic în jurul României.

Românii erau foarte numeroşi în Evul Mediu, în epoca modernă şi în primele decenii ale secolului XX, în Peninsula Balcanică ocupând teritorii de la Marea Adriatică la Marea Neagră[7]. Provinciile locuite de români şi denumite vlahii erau următoarele: Vlahia Mare; Vlahia de Sus (Epir); Vlahia Mică (Acarnia, Ohrida, Locrida). În Serbia şi Bulgaria erau: Vlahia Albă, Vlahia Rodopi, Vlahia Tracică, Vlahia Sirmium, pe râul Sava: Vlahia Bătrână sau Valahia Veche (Bosnia)[8]. De asemenea în toţi munţii şi în mai toate localităţile din nordul Greciei continentale se aflau o mulţime de târguri şi sate locuite de români. Numeroase familii româneşti se mai aflau în primul deceniu al secolului al XX-lea în Insulele Ionice: Corfu, Zante şi în Insula Santa Maura. Mai menţionăm că grupul de români care se afla aşezat în jurul Pindului se întindea de la nord-vest de Berat, în Albania, spre sud în Epir şi dincolo de Kardiţa, în Tesalia răsfirându-se spre est în Macedonia şi către sud-vest în regiunile Acarnaniei şi Aspropotamului. Grupul de aromâni din vilaietul Salonicului, Xeresului, Xantelui şi Monastirului era format din alte grupuri venite din Munţii Gramos, Moscopole şi Pind, iar prin ţinuturile Meglenei prin Albania şi prin Macedonia se aflau comune locuite numai de români[9]. Referitor la acest aspect, în anul 1936 cu ocazia discursului de primire în Academia Română Th. Capidan constata cu satisfacţie: ,,Astăzi, uitându-se cineva pe harta etnografică a Peninsulei Balcanice rămâne uimit de împrăştierea lor (a românilor – n.n.) extraordinară, mai ales în părţile de miazăzi, unde aceste populaţiuni se înfăţişează sub o formă fragmentară faţă de blocul unitar şi indivizibil al românismului din nordul Dunării. Prima expresie ce se desprinde din acest aspect, aproape unic în istoria unui popor, este că, oricât de răsfirate apar aceste populaţiuni pe cuprinsul Peninsulei Balcanice, originea lor trebuie căutată nu numai în ţinutul carpato-dunărean, dar şi în Pind"[10].

În zonele şi localităţile acestea se vor înfiinţa şcoli şi biserici prin eforturile comunităţilor locale, dar mai ales prin sprijinul acordat de statul român, după cum se poate observa din documentele prezentului volum. Toponimia este şi ea o dovadă de necontestat a prezenţei şi păstrării elementului românesc în Peninsula Balcanică. Şi astăzi sunt multe regiuni din Grecia, Bulgaria, Serbia, unde toponimia mai are încă caracter românesc. Numărul şi răspândirea actuală a românilor balcanici nu se poate stabili cu exactitate. După cercetătorul Max Demeter Peyfuss „nu pare deloc greşit să acceptăm că astăzi, în sud-estul Europei există 400.000 de aromâni"[11]. Românii balcanici, populaţie minoritară aflată în sânul populaţiei majoritare greceşti, bulgăreşti, sârbeşti, albaneze au luptat pentru obţinerea unor deziderate cu caracter naţional.

Lupta naţională a românilor balcanici s-a dus pe trei planuri distincte: învăţământ în limba naţională, organizare bisericească proprie până la recunoaşterea unui episcop român, şi în cele din urmă reprezentare proporţională, pe baze etnice în diversele organisme locale. Acţiunea de trezire a conştiinţei naţionale a început la sfârşitul secolului al XVIII-lea, culminând în a doua jumătate a secolului următor cu înfiinţarea de şcoli şi biserici în limba română[12], cu sprijinul statului român. Aspiraţiile naţionale ale românilor nu au vizat nici alipirea la România şi nici crearea unui stat propriu în Balcani. Ei doreau drepturi cetăţeneşti egale cu ale celorlalte naţiuni ale Imperiului Otoman şi autonomie culturală.

Învăţământul românesc în Peninsula Balcanică

Înfiinţarea de şcoli în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la românii sud-dunăreni a fost pregătită de apariţia unor lucrări cu caracter istorico-lingvistic[13]. Ideea înfiinţării unor şcoli în limba română pentru românii din Balcani o observăm la conducătorii revoluţiei de la 1848: Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad ş.a. care sesizând prezenţa masivă a românilor în sudul Dunării s-au gândit imediat la aspectul educativ şi religios. Prima intervenţie oficială, pe lângă guvernul otoman, privind înfiinţarea unei şcoli româneşti pentru românii supuşi otomani a făcut-o, între anii 1860-1861, Costache Negri în calitatea sa de agent diplomatic al României la Constantinopol. El a insistat pe lângă sultan ca să se ia măsuri „pentru scăparea de la moarte ca naţiune a românilor din Macedonia, Tesalia, Epir, Albania". În anul 1860 a luat fiinţă la Bucureşti Comitetul Macedoromân, cu misiunea de a pregăti terenul pentru înfiinţarea de şcoli şi biserici printre românii din Imperiul Otoman: „Comitetul Macedo-Român din Bucureşti a luat însărcinarea a dirija introducerea limbii naţionale în toate oraşele şi târgurile româneşti". Sămânţa fusese aruncată cu curaj şi roadele nu vor întârzia să apară.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) au apărut şi primele succese în „bătălia" pentru învăţământ românesc în Peninsula Balcanică În anul 1863, Mihail Kogălniceanu, prim-ministru al României, hotăra crearea unui fond din bugetul statului pentru ajutorarea bisericilor şi şcolilor române din Peninsula Balcanică. În 29 aprilie 1864 Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie Bolintineanu propunea ca din fondul de 10.000 de lei prevăzut pentru susţinerea şcolilor din Imperiul Otoman să se trimită cât mai repede acolo o sumă de bani, întrucât acestea sunt „ameninţate a se închide din lipsa banilor necesari". În acelaşi an, primul ministru MihailKogălniceanu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie Bolintineanu şi secretarul V. A. Urechia au hotărât ca Ministerul Instrucţiunii Publice să prevadă un buget de 14.000 lei pentru ajutorarea şcolilor şi românilor din Balcani[14]. În anul următor s-au acordat 20.000 lei din buget pentru întemeierea unui internat la Bucureşti, pentru copiii românilor din Balcani.
Dimitrie Atanasescu, proprietar al unui atelier de croitorie la Constantinopol, a aflat despre manifestul Comitetului Macedo-Român din Bucureşti care-i îndemna pe tinerii români să vină la Bucureşti pentru a se pregăti să devină dascăli în Macedonia. A sosit în ţară şi, după absolvirea studiilor la Liceul ,,Matei Basarab" din Bucureşti, s-a reîntors în Macedonia unde, la 2 iulie 1864, a deschis în comuna Târnova prima şcoală românească de la sudul Dunării[15].

În 1865 s-a înfiinţat la Bucureşti Institutul Macedo-român pe lângă Biserica Sfinţii Apostoli, condus de arhimandritul Averchie care avea şi el drept obiectiv înfiinţarea de şcoli în Balcani şi formarea de cadre didactice. După 1878 dezvoltarea învăţământului s-a făcut într-un cadru mult mai favorabil creat de Tratatul de la Berlin din 1878 care confirma, printre altele, libertatea de conştiinţă a locuitorilor Imperiului Otoman. Dar autorităţile otomane refuzau să ia hotărâri mai îndrăzneţe cu privire la drepturile românilor. În urma presiunilor românilor, guvernul otoman va aproba, cu toată opoziţia grecilor, libera practicare a învăţământului în limba română. Marele vizir Savfet Paşa a emis în septembrie 1878 Ordinul viziral nr. 303 prin care cerea autorităţilor locale (valiului Salonicului şi Ianinei, valiul, în epocă, era guvernatorul unui vilaiet) să nu împiedice funcţionarea şcolilor române[16]. La elaborarea şi emiterea acestui act o contribuţie esenţială a avut profesorul Apostol Mărgărit. Consecinţele au fost deosebit de importante pentru învăţământul românesc, numărul şcolilor a crescut cu câteva zeci în numai câţiva ani.

Situaţia şcolilor române din Turcia a fost încredinţată de către guvernul român unui Inspector General al Şcolilor Române din Balcani, funcţie ce va fi deţinută din 1878 şi până în 1902 de profesorul Apostol Mărgărit. Sediul Inspectoratului General se afla la Bitolia. După aceea, ministrul Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, a decis desfiinţarea Inspectoratului şi înlocuirea acestuia cu Administraţia Şcolilor şi Bisericilor Române din În anul 1863, Mihail Kogălniceanu, prim-ministru al României, hotăra crearea unui fond din bugetul statului pentru ajutorarea bisericilor şi şcolilor române din Peninsula Balcanică. În 29 aprilie 1864 Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie Bolintineanu propunea ca din fondul de 10.000 de lei prevăzut pentru susţinerea şcolilor din Imperiul Otoman să se trimită cât mai repede acolo o sumă de bani, întrucât acestea sunt „ameninţate a se închide din lipsa banilor necesari". În acelaşi an, primul ministru Mihail Kogălniceanu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie Bolintineanu şi secretarul V. A. Urechia au hotărât ca Ministerul Instrucţiunii Publice să prevadă un buget de 14.000 lei pentru ajutorarea şcolilor şi românilor din Balcani[17]. În anul următor s-au acordat 20.000 lei din buget pentru întemeierea unui internat la Bucureşti, pentru copiii românilor din Balcani. Dimitrie Atanasescu, proprietar al unui atelier de croitorie la Constantinopol, a aflat despre manifestul Comitetului Macedo-Român din Bucureşti care-i îndemna pe tinerii români să vină la Bucureşti pentru a se pregăti să devină dascăli în Macedonia. A sosit în ţară şi, după absolvirea studiilor la Liceul ,,Matei Basarab" din Bucureşti, s-a reîntors în Macedonia unde, la 2 iulie 1864, a deschis în comuna Târnova prima şcoală românească de la sudul Dunării[18].

În 1865 s-a înfiinţat la Bucureşti Institutul Macedo-român pe lângă Biserica Sfinţii Apostoli, condus de arhimandritul Averchie care avea şi el drept obiectiv înfiinţarea de şcoli în Balcani şi formarea de cadre didactice.
După 1878 dezvoltarea învăţământului s-a făcut într-un cadru mult mai favorabil creat de Tratatul de la Berlin din 1878 care confirma, printre altele, libertatea de conştiinţă a locuitorilor Imperiului Otoman. Dar autorităţile otomane refuzau să ia hotărâri mai îndrăzneţe cu privire la drepturile românilor.
-------------------------------------------------------------------------------------
[1] Victor Papacostea, Civilizaţia românească şi civilizaţia balcanică, Bucureşti, 1983, p. 17.
[2] Marin Popescu Spineni, Românii din Balcani, Bucureşti, 1941, p. 80.
[3] Cristea Sandu-Timoc, Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane). Timişoara, 1994, p. 24. Referitor la numele sub care sunt cunoscuţi românii din Peninsula Balcanică, Mihai Eminescu considera că: ,,Expresia de greco-români este atât de improprie ca şi afirmarea că iedul este fiul zimbrului. Nu există greco-român precum nu există greco-spaniol sau greco-englez. Românii din triunghiul tracic sunt tot atât de români şi tot aşa de puţin greci ca cei din Maramureş de exemplu. Ori e cineva grec, ori e român; una din două: amândouă deodată nu poate fi nimeni" – M. Eminescu, Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spirituală naţională, Bucureşti, 1998, p. 104-105.
[4] Nicolae Iorga, Istoria românilor din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1913, p. 3; România. Documente străine despre români, ed. a 2-a, Bucureşti, 1992, passim; Românii de la Sud de Dunăre. Documente. Bucureşti, 1998, p. 111-112 şi urm.
[5] Relatările călătorilor străini în Peninsula Balcanică au fost sintetizate de Valeriu Papahagi în lucrarea Românii din Peninsula Balcanică după călătorii apuseni din secolul al XIX-lea (publicată la Roşiorii de Vede în 1939). Autorul a reprodus, în ordine cronologică impresiile călătorilor apuseni care au scris despre români, atât ,,cei care i-au apreciat şi lăudat cât şi cei care au avut cuvinte de ocară" la adresa românilor dunăreni.
[6] Cristea Sandu-Timoc, op. cit., p. 9 şi p. 30.
[7] Ibidem, p. 5.
[8] Mihai Virgil Cordescu, Istoria şcoalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia din Bulgaria şi al seminariilor de limbă română din Lipsca, Viena, Berlin, Bucureşti, 1906, p. 5-8. În Peninsula Balcanică prezenţa românilor la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea este semnalată în:
1. Macedonia, cu principalele centre: Bitolia (Monastir), Magarova, Târnova, Nijopole, Gopeş, Molovişte, Cruşova, Ohrida, Iancovăţ, Beala de Sus, Beala de Jos, Calive-Istoc, Vlaho-Clisura, Neveasta, Blaţa, Reşna, Belcamen, Pisodei, Negovani, Hrupiştea, Gramoştea, Moscopole, Pleasa, Calive-Jarcan, Lunca, Birislău, Oşani, Cerna-Reca, Cupa, Huma, Veria, Kokinoplo, Ramna, Turai, Porina, Piscupie, Murmuliştea ş.a. În partea orientală a Turciei menţionăm oraşele Seres şi Giulmani, Melnic şi comunele Ramna, Poroiu, Raslog.
2. În Epir: Samarina, Smicsi, Avela (Avdela), Perivoli, Turia, Furca, Armatia, Breaza, Palioseli, Băiasa (Vuvusa), Cerneşti, Dobra ş.a.
3. Albania: în districtul Valona (Avlona): Bunavia, Bisani, Levani, Carvunari, Cerveni ş.a.; districtul Musachia şi Durazzo: Origovizza, Cărbunari, Grădiştea, Soacule, Veleani, Cavaia, Gramara, Ciuca, Bedeni, Mardarei ş.a.
4. Mila, Ameru, Vetunosi, Cuţufani, Paltinu, Doliani, Damasuli ş.a.
[9] Ibidem, p. 9.
[10] Theodor Capidan, Romanitatea balcanică, discurs rostit la 26 mai 1936 în şedinţa solemnă a Academiei Române, Bucureşti, 1936, Extras, p. 53; La această localizare mai adăugăm şi pe aceea destul de recentă întâlnită în lucrarea lui Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească: ,,În Grecia masa principală a aromânilor trăieşte pe văile Pindului. În unele localităţi din Tesalia şi la poalele Olimpului, în zona muntelui Bermion şi în regiunea dintre Filorma (azi Phlorina), Kastoria (azi Kezriye) şi Kozana (azi Kozane). În Albania îi găsim în număr mare în regiunea Myzeqeja, ca şi în districtele Priemetiş Kolice (azi Korcea), în Iugoslavia în mai multe sate dintre Ohrida (azi Ohrido) şi Monastir (azi Bitolia), apoi Kruşevo lângă Perlepe, câteva sate în apropiere de Struga şi mai mici aşezări pe Pljackavica, în Macedonia răsăriteană. Cei mai mulţi aromâni din Bulgaria s-au strămutat în 1940 în România, totuşi mai există – în afară de cei din oraşe – aşezări de aromâni în Pirinska Makedonja şi în munţii Rodope. În sfârşit, în România mulţi aromâni s-au stabilit în Dobrogea (în localităţile Cobadin, Ovidiu, Mihail Kogălniceanu şi mai la nord), alţii în împrejurimile Bucureştiului şi în Banat. În trecutul apropiat mai existau colonii aromâneşti în Turcia asiatică şi în Liban" – M. D. Peyfuss, Chestiunea aromânească. Evoluţia ei de la origini până la pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, trad. de N. Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1994, p. 13-14.
[11] Ibidem, p. 13.
[12] Theodor Burada, Cercetări despre şcoalele din Turcia, Bucureşti, 1890, p. 53.
[13] Constantin Ucuta, originar din Moscopole şi protopop în Posen (Poznan) a fost autorul primului abecedar aromânesc, publicat la Viena în tipografia fraţilor aromâni Markides Paulian (Marcu Puiu) în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În 1808 doctorul Gh. Constantin Roja originar din comuna Monastir a publicat lucrarea: Cercetări despre aromânii de dincolo de Dunăre (în limba germană cu text paralel grecesc). În 1809 a editat alta: Măestria ghiovăsirii (cetinrei) româneşti cu litere latineşti care sunt literele românilor ceale vechi. În 1813 apărea la Viena prima gramatică a dialectului macedo-român editată de profesorul Mihail G. Boiagi.
[14] M. V. Cordescu, op. cit., p. 13.
[15] Sterie Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Bucureşti, 1940, p. 200; M. V. Cordescu, op. cit., p. 13; Ionel Cionchin, „Prima şcoală românească din Macedonia (2 iulie 1864) înfiinţată de Dimitrie Atanasescu", în Clio, Timişoara, an. II, nr. 9, 1993.
[16] Theodor Burada, op. cit., p. 53.
[17] M. V. Cordescu, op. cit., p. 13.
[18] Sterie Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Bucureşti, 1940, p. 200; M. V. Cordescu, op. cit., p. 13; Ionel Cionchin, „Prima şcoală românească din Macedonia (2 iulie 1864) înfiinţată de Dimitrie Atanasescu", în Clio, Timişoara, an. II, nr. 9, 1993.