Comandantul acestor forţe era generalul rus Zaioncikovschi, al cărui comandament era dispus la Medgidia.
Raionul fortificat Topraisar era apărat de Brigada 17 Infanterie, comandată de colonelul Stan Poetaş, formată din Regimentele 9 Vânători şi 40 Infanterie, care aveau în componenţă militari care se comportaseră foarte bine în luptele de la Bazargic şi Amzacea. Fiecare avea efective de aproximativ 700-1.000 militari, urmare a pierderilor suferite în luptele anterioare.
În perioada 23 septembrie - 6 octombrie 1916, Brigada 17 Infanterie va lua măsuri pentru restructurarea unităților. Astfel la Regimentul 40 Infanterie „Călugăreni”, cel mai greu încercat, vor fi organizate 2 batalioane, în care vor fi încadrați militar recuperați din rândul răniților, ordonanțelor ofițerilor, bicicliștilor și celor încadrați la trenul regimentar. Pentru ridicarea moralului acestui regiment colonelul Stan Poetaș propune avansarea la excepțional a căpitanului Turceanu, pentru comportarea avută pe timpul luptelor de la Amzacea și adresează prin comandantul regimentului, maiorul Ioan Marcovici, următorul mesaj militarilor acestui regiment: „Aștept de la toți vitejii care au mai rămas din R.40 I. o deosebită grijă pentru reconstituirea acestui corp de viteji, care în toate luptele au dat probă de devotament și de curaj nemaipomenit și care în lupta de la Amzacea a antrenat toate trupele la atacul înălțimilor Amzacea.Vă mulțumesc dumneavoastră personal și vă rog să transmiteți mulțumirile mele ofițerilor și trupei Regimentului Călugăreni 40 pentru vitejeasca atitudine în fața vrăjmașului, ceea ce constituie fala mea și renumele capitalei țării care a dat acest corp de viteji”[1].
La 25 septembrie 1916, generalul Zaioncicovschi, comandantul Armatei de Dobrogea, ordonă comandantului Diviziei 19 Infanterie că poziția de la Topraisar să fie păstrată cu orice preț. Mai mult, la 1 octombrie 1916, același general revine, comunicând că cedrarea oricărei palme de teren, de către orice șef reprezintă o crimă, chiar în cazul unui atac al unor forțe inamice superioare, pentru care vinovații vor suporta rigorile regulamentelor[2].
Colonelul Stan Poetaș, încă de la 27 august 1916, intuiește că atacul principal al inamicului se va executa în sectorul Topraisar, având în vedere convoaiele numeroase observate în adâncimea apărării inamicului, desele mișcări de trupe în tranșeele inamicului și intensa cercetare executată de aviația inamicului deasupra Topraisarului. Colonelul Stan Poetaș va coordona îmbunătățirea lucrările de fortificaţii existente, o atenţie deosebită acordându-se blindajelor împotriva focului artileriei şi realizării unor obstacole artificiale.
Începând cu 29 septembrie 1916, în sprijinul Brigăzii 17 Infanterie, va acționa căpitanul rus Putnicof, cu un detașament de 75 de pionieri ruși pentru realizarea rețelelor de sârmă ghimpată pe trei rânduri de pari. Acesta va fi sprijinit de aproximativ 125 de militari români asigurați de unitățile în sectorul cărora se realizau aceste lucrări[3]. Poziţia de la Topraisar cuprindea următoarele lucrări: tranşee pentru trăgători şi adăposturi individuale pentru observatori; reţeaua de sârmă ghimpată pe patru rânduri; poziţia principală de rezistenţă formată din şiruri sinuoase de tranşee, săpate pentru a adăposti trăgători în picioare, legate între ele şi comunicând cu spatele prin lungi coridoare subterane; poziţia adăposturilor pentru rezerve, bine protejate prin acoperişuri de grinzi şi pământ.
Colonelul Stan Poetaș, ordonă o serie de măsuri pentru asigurare sănătății militarilor aflați în tranșee: primenirea paielor, cele vechi fiind arse; săparea unor latrine noi, cele vechi fiind astupate și locurile dezinfectate cu var; înlocuirea periodică a subunităților, astfel ca oamenii cu păduchi să poată fi rași, tunși și unși cu insecticid, iar rufele să poată fi spălate: sterilizarea și fierberea periodică a apei; îmbunătățirea calității hranei și distribuirea acesteia cu respectarea strictă a regulilor de igienă. S-a acordat o mare atenție pentru împrospătarea rezervei de muniție pe om și piese (mitraliere și tunuri).
În dimineaţa zilei de 6 octombrie 1916, Mackensen, secondat de şeful său de stat major, generalul Tappen, se instalează pe o movilă de pe Dealul Muratan, de unde va conduce desfăşurarea acţiunilor de luptă. Pregătirea de foc a fost executătă de tunuri de toate calibrele - 75, 105, 150 şi 210 mm, iar focul a fost corectat cu ajutorul a cinci aeroplane. Era pentru prima oară în Dobrogea când o enormă masă de artilerie grea era utilizată şi se sconta pe un succes rapid, prin distrugerea artileriei române şi demoralizarea infanteriei. În dimineaţa zilei de 6 octombrie 1916, ofiţerii Regimentul 40 Infanterie „Călugăreni” au solicitat să li se aducă în tranşee drapelul de luptă al regimentului. Cerința a fost satisfăcută imediat, militarii din garda drapelului „l-au desfășurat și l-au trecut fâlfâind cu vulturul scânteind printre soldați și toți, cu arma în stânga, au întins dreapta spre stema patriei și au jurat că nimic nu-i va face să dea un pas înapoi - nici artilerie grea a nemților, nici potopul atacului”[4].
Când infanteria germană a pornit la atac, a avut surpriza să fie întâmpinată de tragerile artileriei române, care, fiind bine adăpostită şi camuflată, a produs pierderi importante militarilor germani. Până seara trupele germane au ajuns doar până în marginea de sud a localităţii Topraisar. Divizia 19 Infanterie și Brigada 17 Infanterie ordonă permanent să se reziste pe poziții cu orice preț, Topraisarul fiind cheia apărării Dobrogei. Nu toți militarii au o comportare exemplară. Soldații Spânu S., Neag V. și Moldovschi V., simulând că sunt răniți, au părăsit pozițiile, dar după ce le-a fost aplicată o corecție binemeritată, au fost retrimiși pe poziții[5].
La ora 22:00, colonelul Stan Poetaș ordonă să fie trimise grade de încredere pentru a strânge din toate locurile oamenii care s-au retras fără a fi răniți. Sub presiunea inamicului, trupele Brigăzii 17 Infanterie se retrag în noaptea de 6/ 7 octombrie 1916, pe pozițiile de la sud Topraisar, asigurându-se legătura la dreapta, cu Divizia 1 Voluntari Sârbi, de către Regimentul 9 Vânători și la stânga, cu Divizia 9 Infanterie, de către Regimentul 40 Infanterie „Călugăreni”. Locotenentul colonel Ioan Velescu, fiind rănit, în cursul nopții, predă comanda Regimentului 9 Vânători maiorului Gheorghe Rasoviceanu. Legăturile telefonice sunt întrerupte din cauza tragerilor artileriei, pentru transmiterea ordinele la toate eșaloanele fiind folosiți agenți de legătură. Majoritatea militarilor Regimentului 40 Infanterie „Călugăreni” sunt răniți, fiind blocați în tranșee. Șanțurile de comunicație sunt distruse de bombardamentul advers.
La 7 august 1916, ora 16.00, urmare a retragerii Diviziei 9 Infanterie, colonelul Stan Poetaș, ordonă maiorului Ioan Marcovici, ca Regimentul 40 Infanterie „Călugăreni” să își mențină 
pozițiile, cei ce le vor părăsi „vor fi împușcați”[6]. Pe tot parcursul zilei colonelul Stan Poetaș conduce lupta de la punctul de comandă aflat într-o colibă de lângă șosea: „De pe acoperișul colibei de pe șosea, colonelul proiectându - și gigantic statură pe cer, privea drăcește cu un zâmbet straniu, la zvârcolirile neputncioase ale fiarei, ce-și sfărâmă un batalion de zidul de piatră al flăcăilor Călugărenilor”[7].
În seara zilei de 7 octombrie 1916, ora 19:00, comandantul Diviziei 19 Infanterie ordonă ca trupele să rămână pe poziție. „În cazul că sunt atacate, să reziste până la ultima extremitate. Comandamentul cunoaște starea de oboseală în care se află trupele și le mulțumește pentru bravura și rezistența lor. Situația în care ne găsim cere însă ca astă noapte mai mult ca întotdeauna toți să fie gata a-și face datoria în orice moment”[8]. Între orele 20:00 și 22:00, inamicul atacă sectorul Regimentului 40 Infanterie “Călugăreni.” El dă trei atacuri care sunt respinse cu mari pierderi pentru inamic. Toate încercările de tăiere a sârmelor rămân fără rezultat și în zorii zilei, mormane de cadavre germane zăceau în fața sârmelor noastre. Jurnalul de operații al Brigăzii 17 Infanterie consemna: „Mijlocul de apărare al Regimentului 40 a fost sufletul, pușca și mitraliera”[9].
La ora 21.00, colonelul Stan Poetaș, emite următorul ordin: „În urma eroicei rezistențe a trupelor Diviziei 19 inamicul nu a putut să înainteze în tot cursul zilei. Trupele rămân în această noapte pe pozițiile pe care le ocupă. În caz că sunt atacate trebuie să reziste pe poziție până la ultima extremitate. Comandantul cunoaște starea de oboseală în care se află trupele și le mulțumește pentru rezistența și bravura lor. Situațiune în care ne găsim cere însă ca astă noapte mai mult ca întotdeauna toți să fie gata să-și facă datoria în orice moment […] Să se pună toată râvna pentru ca punctul de sprijin Topraisar să se păstreze cu orice preț fiind cheia liniei de apărare a aripii stângi a Armatei de Dobrogea. […] Apelez la toți și la toate trupele de sub comanda mea să se jertfească spre a-l păstra cu orice preț”[10].
În dimineața zilei de 8 octombrie 1916, trupele de la flancul stăng al Regimentului 40 Infanterei „Călugăreni” încep să se retragă, fiind într-o situație critică, provocată de părăsirea pozițiilor de către militarii din Divizia 9 Infanterie. Colonelul Stan Poetaș îl atenționează, pentru ultima dată pe comandantul Batalionului,căpitanul Ionescu, că poartă întreaga răspundere dacă militarii săi vor mai părăsi pozițiile ocupate și ordonă „Cei ce vor încerca, dați ordin să fie împușcați imediat în fața frontului, fie ofițeri, fie soldați!”[11]. La ora 12.00 căpitanul Ionescu va raporta că batalionul său, din 400 de oameni, a rămas cu 3 ofițeri și 50 de soldați.
La 8 octombrie orele 13:00, colonelul Stan Poetaș, înțelegând că orice sacrifiicii sunt zadarnice, după ce obține aprobarea de la Divizia 19 Infanterie, emite următorul ordin:
„Începeți retragerea cum veți putea și retrăgeți - vă în direcția răsărit Osmanfacâ. Retragerea să se facă, pe cât posibil, rezistând diferite eșaloane pe direcția ordonată. Pe măsură ce veți ieși din focul artileriei trupa se va constitui pe grupe și secții acoperite de linii de trăgători”[12]. Despre modul cum s-a executat această retragere Jurnalul de operații al Brigăzii 17 Infanterie consemnează: „La 13.40 a început mișcarea generală de retragere. Regimentul 40 se retrage sub protecția Regimentului 9 Vânători. La ieșirea trupelor din Regimentul 40 din tranșee, năvălitorii care erau ținuți prin foc înaintea sârmelor, se reped asupra bravilor soldați și se încinge un măcel grozav, care dacă a rămas de partea nemților prin numărul lor mare, față de apărători, totuși pagini de sânge va citi posteritatea , căci scump a plătit această biruință”[13].
Timp de două zile şi două nopţi militarii din subordinea colonelului Stan Poetaş, cel numit de subordonaţii săi „tata Stan”, au rezistat pe poziţii. Despre comportarea militarilor români la Topraisar, generalul bulgar A. Hristof are numai cuvinte de laudă: „Infanteria inamică râmânea neatinsă în tranşeele sale adânci; soldaţii români stăteau liniştiţi în fundul tranşeelor, fără a fi atinşi de focul bateriilor grele, iar îndată ce observau înaintarea infanteriei ieşeau din adăposturi şi întâmpinau cu foc vijelios”[14]. La flancul stâng, Divizia 9 Infanterie, nefiind sprijinită cu focul artileriei Flotei ruse, se va retrage sub presiunea Diviziei de Cavalerie bulgare, care reuşeşte ocuparea localităţilor Techirghiol şi Agigea.
La Cobadin, trupele ruse opun o slabă rezistenţă trupelor bulgare şi turce, doar Divizia 1 Voluntari Sârbi, vecinul din dreapta al Brigăzii 17 Infanterie, opunând o rezistenţă eroică. Find aproape decimată, această mare unitate va fi silită şi ea să părăsească poziţiile. În aceste condiţii, existând pericolul încercuirii, vitejii apărători ai Topraisarului vor fi siliţi, să se retragă. Ordinul de Zi al armatei de Dobrogea din 8 octombrie 1916 consemna: „Trupele române au opus atacatorului o rezistență îndârjită pe poziții successive. Trupele Diviziei 19 Infanterie, în special, au înscris în apărarea Topraisarului una din cele mai frumoase pagini de glorie, rezistând cu tenacitate și eroism încă mult timp după ce aripile poziției fuseseră aproape învăluite de coloanele inamice, prin înaintarea acestora câțiva kilometri la nord de linia frontului întărită”[15].