S-au împlinit în acest an 200 de ani de la naşterea uneia dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei noastre naţionale - Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii şi al Reformelor. Născut la 20 martie 1820 la Bârlad, cu studii făcute la Iaşi şi la Paris, participant la mişcarea revoluţionară din Moldova din martie 1848, pârcălab de Galaţi şi hatman al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza s-a aflat în primele rânduri ale luptei pentru Unirea Principatelor. Activitatea sa l-a făcut cunoscut şi apreciat atât de popor cât şi de diriguitorii vremii, fapt ce a contribuit la alegerea sa, la 5 ianuarie 1859, la Iaşi, ca domnitor al Moldovei, iar apoi la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, unde prin dubla sa alegere Europa Marilor Puteri a fost surprinsă şi pusă în imposibilitatea de a se opune în vreun fel. Domnia sa, deşi scurtă (de numai şapte ani) a fost deosebit de rodnică în toate sectoarele vieţii economice, politice, culturale, etc. Reformele luate în timpul său au stat la baza statului modern român.

Actul de la 24 ianuarie 1859 al Unirii Moldovei cu Ţara Românească, ca şi profundele reforme înnoitoare care i-au urmat şi-au pus amprenta şi asupra politicii externe a statului modern român, considerată, pe bună dreptate, drept primul capitol al istoriei noastre diplomatice. Reflectând politica tradiţională şi firească a României, politica externă românească din cei şapte ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza a concentrat, totodată, în germene întreaga dezvoltare politică viitoare a ţării. Tânărul stat modern român, recent apărut pe harta continentului, a reuşit să se afirme ca o entitate europeană distinctă. „Neadormit” în domeniul relaţiilor externe, Alexandru Ioan Cuza a apărat cu fermitate, dar şi cu demnitate, drepturile ţării în fruntea căreia fusese ales. Programul său extern era deosebit de important pentru destinul tânărului stat român: de la recunoaşterea dublei sale alegeri şi până la câştigarea drepturilor ce reveneau oricărui stat suveran. Dându-şi seama de greutăţile imense ce-i stăteau în faţă - atât cele interne, izvorâte îndeosebi din instabilitatea politică şi guvernamentală generată de prevederile politice restrictive ale Convenţiei de la Paris, cât şi cele venite din afară - domnitorul a considerat necesar să concentreze în propriile-i mâini activitatea de politică externă.

Astfel, imediat după dubla sa alegere, Cuza s-a străduit să stabilească contacte directe cu marile puteri, scop în care a trimis în principalele capitale europene delegaţi sau reprezentanţi personali pentru a pleda cauza recunoaşterii faptului împlinit din 5 şi 24 ianuarie 1859: Vasile Alecsandri la Paris, la Londra și la Torino, Ludovic Steege la Viena și la Berlin, principele Obolenski la Petersburg, cărora li s-au alăturat apoi Ștefan Golescu, Dumitru Brătianu și Ioan Bălăceanu.

Paralel cu activitatea desfășurată de trimișii diplomației, Alexandru Ioan Cuza s-a preocupat și de organizarea temeinică a activității diplomatice de la Iași și București. În locul Secretariatelor de Stat, care aveau în atribuții probleme de politică externă, dar și preocupări de natură internă, s-au înființat Ministere de Externe, a căror organizare urma să se apropie cât mai mult de cele existente în celelalte state europene. Astfel, la 22 februarie/6 martie 1859 s-a hotărât ca „Ministerul Trebilor Străine” din Țara Românească să înceteze de a mai fi „centrul tuturor trebilor publice”, dorindu-se să aibă în atribuții numai probleme strict de politică externă. Noua organizare a ministerului, din iulie 1859, arată însă că acest deziderat nu a putut fi atins în acea vreme. De-abia în vara anului 1861 cea de-a doua diviziune a ministerului a fost transformată în direcție, șeful ei fiind înaintat la funcția de director de departament cu atribuţiuni numai pentru conducerea direcției treburilor externe.

O atenție aparte a fost acordată și propagandei externe. La inițiativa lui Vasile Alecsandri, la acea vreme ministru de Externe al Moldovei, s-a înființat un serviciu permanent al presei și propagandei peste hotare, astfel că la 1/13 ianuarie 1860, în cadrul ministerelor de externe de la București și Iași, a luat ființă câte un birou de corespondență cu străinătatea care trimiteau informațiile unui birou central de la Paris, al cărui titular fusese numit publicistul Jean Ubicini. Prin grija acestui mare prieten al românilor, până în toamna anului 1861, în presa franceză, dar și în publicaţiile din Spania, Italia și Portugalia, s-au publicat numeroase materiale referitoare la Principatele Române. Din septembrie 1861, sarcina dirijării serviciului de propagandă a fost preluată de titularul Agenției Principatelor de la Paris, funcție instituită cu un an înainte. În tot timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a depus o intensă activitate de informare a opiniei publice străine asupra evenimentelor ce se derulau în țară în vederea consolidării statului.

Un act important în organizarea structurii de afaceri externe a Principatelor Unite l-a constituit Decretul din 27 iulie/8 august 1862 prin care s-a creat un minister unic, prin unificarea celor două structuri de externe existente în Moldova și Țara Românească. Odată cu contopirea lor a avut loc și o reorganizare a noului departament în care, treptat, au fost cooptați oameni capabili, cu experienţă politică şi mai ales patrioţi în fapt, nu în vorbă.

O nouă etapă a procesului de creare a structurilor specializate în organizarea şi desfășurarea activităţii externe a ţării a constituit-o organizarea primelor agenții diplomatice românești la Constantinopol, Paris și Belgrad. Conform art. 9 al. 2 al Convenției de la Paris din 19/31 august 1858, domnitorii Principatelor Române erau „reprezentați la curtea suzerană prin agenți (capuchehaie), născuți moldoveni sau munteni, nesupuși la nicio protecție străină și primiți de Poartă.” Odată cu înfăptuirea Unirii Principatelor, importantă izbândă împotriva suzeranității otomane, Cuza a trecut la înlocuirea foștilor reprezentanți ai Țărilor Române de la Constantinopol cu titularii celor două delegații trimise în capitala Imperiului Otoman, în februarie 1859, Costache Negri și Ioan I. Filipescu, astfel încât s-a asigurat continuitatea de reprezentare a celor două Principate.

Problema numirii unor agenți diplomatici la Constantinopol nu s-a putut pune decât după recunoașterea de către Imperiul Otoman a dublei alegeri, prin Protocolul de la Paris din 6/18 septembrie 1859. În calitate de unic agent diplomatic al Principatelor Unite a fost numit Costache Negri, care se bucura de mult respect și prețuire în cercurile diplomatice de la Constantinopole. Eforturile depuse de acesta în a apăra politica promovată de domnitorul român au fost deosebite. Ele s-au lovit nu o dată de atitudinea retrogradă a guvernului otoman. „Nu se va ști niciodată la voi ce comori de abnegație, de devotament, de patriotism cheltuiește Negri în această poziție diplomatică semănată cu capcane, cu înșelăciuni, cu șiretlicuri, cu amăgiri, cu imprudențe, cu erori care se potrivesc atât de puțin cu loialitatea inimii sale și a experienței spiritului său” scria șeful cancelariei domnitorului lui Vasile Alecsandri.

În principal, activitatea Agenției diplomatice românești la Constantinopol, deopotrivă capitală a Imperiului Otoman și centru al activității diplomatice al marilor puteri privitor la sud-estul european, s-a concentrat asupra prezentării tuturor inițiativelor românești, politice și economice și obținerea unor înlesniri în conformitate cu normele internaționale. Așa, de pildă, cetățenii români urmau să aibă, pe întreg teritoriul Imperiului Otoman, pe principiul egalității și al reciprocității, aceleași drepturi ca și cetățenii aparținând marilor puteri. Ea a marcat poziția diplomatică independentă a statului român, contribuind în mod substanțial la cucerirea unor atribute de suveranitate.

Eforturile deosebite depuse de Domnitorul Unirii și de principalii săi colaboratori de a se crea agenții diplomatice în principalele capitale europene s-au concretizat în crearea doar a două astfel de agenții: la Paris și la Belgrad.

Pornind de la poziția de mare putere pe care o avea Franța în acel moment, ca și de la atitudinea constantă adoptată în favoarea Unirii, Vasile Alecsandri a întocmit, în noiembrie 1859, un amplu raport în care documenta necesitatea înființării unei agenții diplomatice la Paris și prezenta atribuțiile ce urmau să revină reprezentantului Principatelor Unite Române în capitala Franței, insistând în același timp și asupra creării unui birou de corespondență, cu atât mai mult cu cât – sublinia el – „presa franceză, mai presus decât toate celelalte organe străine, a dat consistență puternică ideii mântuitoare a Unirii, impunând diplomației europene, voința noastră națională... într-un cuvânt, la toate împrejurările mari și grele, noi am găsit în presa franceză un avocat elocvent și un sprijin luminat”.

Hotărârea de înființare a unei Agenții diplomatice la Paris a fost luată la începutul anului 1860, dar transpunerea ei în practică a mai durat încă o jumătate de an, perioadă în care au prins însă contur propunerile lui Vasile Alecsandri de organizare a unei intense propagande prin presă. La 26 iulie/7 august 1860, printr-un decret domnesc, a fost numit cel dintâi reprezentant diplomatic al Principatelor Unite Române la Paris în persoana lui Iancu Alecsandri, fratele poetului. Dând dovadă de tact și pricepere, el a reușit să realizeze cu succes obiectivele diplomatice ale tânărului stat național, între care un loc central l-au ocupat cele privind încheierea de convenții, obținerea dreptului de a bate monedă, apărarea hotarelor, etc. În același timp, s-a preocupat și de atragerea unor specialiști francezi în vederea ajutării efective a organizării unor sectoare sau ramuri ale administrației de stat din Principate. Dovedind un real talent, Iancu Alecsandri, ajutat și chiar suplinit pentru scurte perioade de fratele său, a reușit să imprime Agenției diplomatice de la Paris o anume conduită. Ea a contribuit în mod semnificativ la realizarea obiectivelor politicii promovată de statul român.

Cealaltă agenție diplomatică înființată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost cea de la Belgrad, adică în capitala unui stat vecin și prieten, al cărui statut și ale cărui aspirații naționale erau asemănătoare. Ea a luat ființă în prima parte a anului 1863, deci după desăvârșirea unirii politice și administrative a Principatelor Române. Agenția își desfășura activitatea în baza principiului reciprocității – acreditarea, în același timp, a agenților diplomatici români la Belgrad și sârbi la București. Ca urmare, au fost desemnați Teodor Callimachi și, respectiv, Costa Magazinovici. În tot timpul șederii lui Teodor Callimachi în capitala Serbiei agenția în fruntea căreia se afla a fost principalul element pentru asigurarea unei orientări comune româno-sârbe față de Poartă. În același timp, lupta împotriva dominației otomane se împletea strâns cu cea contra celei habsburgice. În activitatea sa, Teodor Callimachi nu s-a mărginit numai la prezentarea tuturor evenimentelor care aveau loc în țară, ci a participat în mod activ la acțiunile în vederea creării unei adevărate antante a statelor și națiunilor din Balcani. Chiar dacă nu beneficiau de privilegiile diplomaților acreditați de către puterile europene, reprezentanții diplomatici români au reușit să apere interesele naționale și să creeze un climat favorabil atât de necesar pentru viitoarea schimbare a statutului internațional al țării.

În tot timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în condiții internaționale complicate, diplomația românească a trebuit să facă față unor probleme numeroase și dificile. Aflate încă sub suzeranitatea Porții și sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene, Principatele Unite au reușit ca, printr-o politică diplomatică înțeleaptă, să-și atingă obiectivele imediate și să pregătească terenul pentru cele de perspectivă. O primă problemă care a stat în fața diplomației românești imediat după 24 ianuarie 1859 a fost aceea a recunoașterii dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Intervalul deosebit de scurt pe care l-au avut la dispoziție mesagerii diplomației românești în a atrage de partea cauzei românești puteri ce până atunci se dovediseră ostile ideii de unire a Principatelor sau de a explica puterilor favorabile unirii sensul evenimentelor petrecute la Iași și București, nu a constituit, așa după cum s-a dovedit în realitate, un obstacol. Trimișii domnitorului în principalele capitale europene au desfășurat o activitate intensă, dar benefică, în favoarea obținerii recunoașterii dublei alegeri a lui Cuza.

Trimis la Constantinopol, Costache Negri a avut de întâmpinat încă de la început atitudinea ostilă a Porții față de evenimentele petrecute la 5 și 24 Ianuarie 1859 la Iași și respectiv la București. Paralel cu încercările de a obține o întrevedere oficială cu ministrul de Externe, Fuad Pașa, sau cu marele vizir, Mehmed Ruchdi, Costache Negri a depus serioase eforturi în vederea informării diplomaților acreditați la Constantinopol. Prin audiențe oficiale ori întrevederi particulare, prin rapoarte și scrisori a încercat să explice ceea ce se întâmplase în Principate, poziția pe care o căpătaseră acestea în urma actului de la 24 ianuarie 1859, dar și obiectivul esențial al politicii externe românești. Misiunea lui Costache Negri în capitala otomană, căruia, din februarie 1859 avea să i se alăture și Ion I. Filipescu, nu a rămas fără urmări. După oficializarea, la 7/19 septembrie la Paris, a dublei alegeri, la sfârșitul aceleiași luni, Poarta avea să semneze și ea actul de recunoaștere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al celor două Principate Române.

În vederea atingerii aceluiași scop - al recunoașterii dublei alegeri – Vasile Alecsandri, în calitatea sa de ministru de Externe al Moldovei, fusese trimis de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în Apusul Europei. S-a oprit mai întâi la Paris, unde la 13/25 februarie, a fost primit la Tuileries, ocazie cu care a prezentat împăratului Napoleon al III-lea, după cum însuși mărturisea, un adevărat „curs întreg de geografie românească”, vorbind de „omogenitatea poporului ce locuiește aceste părți ale Orientului, de rodirea pământului, descrierea pădurilor, de bogăția minelor, de tăria Carpaților ca punct strategic, de mulțimea râurilor”, încercând astfel să arate împăratului „ce regat important ar constitui cu ale sale 9 milioane de români dacă providența ar realiza visul și aspirațiile lor”. Sfatul primit din partea lui Napoleon al III-lea, de a „aștepta în liniște viitoarele conferințe” și de a acționa „cu seriozitate la reorganizarea administrativă, financiară și militară a Principatelor”, fără „a silui evenimentele, ci a profita de cursul lor”, a fost înțeles în întreaga lui dimensiune de diplomatul român, care l-a transmis ca atare domnitorului. În cursul repetatelor lui reveniri în capitala Franței, Vasile Alecsandri a stabilit legături trainice în favoarea Unirii cu personalități politice și culturale de primă mărime: scriitorii Alphonse de Lamartine și Prosper Mérimée, publicistul J. Arago, generalul Trochu, fostul guvernator rus în Principate, atunci ambasador la Paris, Pavel Kiseleff, diplomatul Edouard Thouvenel și mulți alții. Toți au fost câștigați de partea cauzei românești. La conferința întrunită spre a delibera în chestiunea recunoașterii dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, Franța nu numai că a susținut actul de la 24 ianuarie, dar a depus o activitate benefică în favoarea Unirii și pe lângă ceilalți reprezentanți reuniți la Paris.

Activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri nu s-a limitat doar la Franța ci s-a extins și în alte două capitale europene. La Londra misiunea acestuia s-a dovedit de la început dificilă, deoarece poziția oficială a guvernului britanic era aceea de a menține integritatea Imperiului Otoman. Orice tendință de emancipare națională a popoarelor creștine aflate sub dominația Porții contravenea obiectivelor politicii britanice. În această atitudine ostilă, accentuată și de deformarea voită a evenimentelor ce se derulau în Principate, cu deosebire din partea trimișilor otomani, diplomatul român a fost nevoit să îmbine argumentele de ordin politic, în care accentul era pus pe explicarea faptului că prin dubla alegere românii nu urmăreau o slăbire a legăturilor economice cu Imperiul Otoman. Prin aceasta, diplomatul român dorea să sublinieze într-un mod diplomatic că aspirațiile românilor nu vor afecta interesele britanice la Dunărea de Jos.

În acest adevărat „turneu diplomatic”, Vasile Alecsandri nu putea ocoli Torino, atitudinea favorabilă a Regelui Victor Emmanuel al II-lea, a primului ministru și a ministrului de externe, Camillo Cavour, fiind de mare ajutor cauzei românești. Diplomatul român a comunicat cu multă satisfacție la București faptul că „suntem tratați ca frați”. Asemenea lui Vasile Alecsandri la Londra sau lui Costache Negri la Constantinopol și dr. Ludovic Steege, trimis în misiune la Berlin, a întâmpinat o atitudine ostilă, determinată de adversitatea fățișă a Imperiului Habsburgic și întreținută de rezerva Prusiei față de chestiunea Principatelor.

În pofida tuturor greutăților întâmpinate de reprezentanții diplomatici români, în cele din urmă puterile europene au recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Era, fără îndoială, și un prim succes al tinerei diplomații românești. Odată ce acest prim obiectiv a fost atins, diplomația autohtonă a trecut mai departe la acțiune pentru recunoașterea din partea marilor puteri a desăvârșirii unirii politico-administrative, pentru afirmarea autonomiei țării și netezirii drumului spre deplina independență. Acțiunile reprezentanților români în străinătate, cu deosebire ale lui Costache Negri la Constantinopol și ale fraților Iancu și Vasile Alecsandri la Paris, s-au întețit și diversificat. Hotărârea intransigentă a domnitorului care, adresându-se consulului austriac, spunea că „Ne trebuie Unirea, dacă nu ne-o acordă puterile, vom fi nevoiți să ne-o dobândim singuri”, ca și acțiunile constante ale diplomaților români au condus în cele din urmă la izbândă. La 24 ianuarie/5 februarie 1862 Alexandru Ioan Cuza afirma: „Unirea, singura stare politică ce poate să asigure viitorul nostru și să ne permită a da țării organizarea ce o așteaptă de atât de mult timp”, era, în sfârșit, recunoscută de marile puteri.

Noua situaţie a României a determinat-o să adopte o nouă atitudine mai intransigentă faţă de Poarta Otomană. Vizitele din 1860 şi 1864 la Constantinopol ale domnitorului român, care s-a bucurat de toate onorurile rezervate de obicei familiilor domnitoare europene, au ridicat nu numai prestigiul său personal, ci şi pe cel al tânărului stat român pe care îl reprezenta. Noile relaţii româno-otomane au condus la exprimarea de către Principatele Unite a unor revendicări teritoriale legitime faţă de Poartă. În acest sens, eforturile diplomaţiei româneşti au fost din nou încununate de succes. La 24 mai/5 iunie 1861, Comisia europeană a Dunării hotăra ca talvegul braţului Chilia să devină frontiera dintre Principate şi Imperiul Otoman.

O manifestare de independenţă faţă de puterea suzerană a constituit-o emiterea de către Principate a propriilor paşapoarte care veneau să le înlocuiască pe cele otomane folosite până atunci, măsura întâmpinând rezistenţă din partea Porţii. Din nou atitudinea intransigentă a statului român, conjugată cu acţiunile intense diplomatice, au dat câştig de cauză Principatelor.

O altă problemă care a creat la Constantinopol agitaţie şi nemulţumire a constituit-o cea a secularizării averilor mânăstireşti. Votată la 17/29 decembrie 1863, legea trebuia apărată în afara graniţelor, cu deosebire în capitala Imperiului Otoman, unde reprezentantul român a avut de luptat nu numai cu ostilitatea Porţii şi a Patriarhiei de Constantinopol, dar şi cu protestul colectiv al consulilor Rusiei, Angliei, Austriei şi Prusiei.

Depunând din nou eforturi intense, Costache Negri a reuşit în cele din urmă să determine schimbarea hotărârii marilor puteri în direcţia dorită. Era un nou pas făcut de România pe drumul afirmării sale independente. Pe aceeaşi linie, ca un succes incontestabil al diplomaţiei româneşti s-a situat şi încheierea unor convenţii cu statele străine direct, fără mijlocirea Porţii. Prima a fost între Principate şi Rusia şi viza comunicaţiile telegrafice. Încheiată la 3/15 decembrie 1860, completată cu noi negocieri, ea a intrat în vigoare după schimbul instrumentelor de ratificare din 1/13 februarie 1862. În decursul tratativelor purtate pentru încheierea acestei prime convenţii, Mihail Kogălniceanu a susţinut că Principatele Unite trebuie să fie tratate ca un „corp politic şi nicidecum aparte cu Moldova şi apoi cu Ţara Românească”, precizând: „Aş prefera să nu închei vreo convenţie decât să mai păstrez încă odată principiul separatismului”.

În anii următori, România a mai încheiat astfel de convenţii cu Austria, Imperiul Otoman şi Serbia. În 1859 Principatele Unite au încercat chiar încheierea unei convenţii de comerţ şi navigaţie cu Statele Unite, ambele părţi exprimându-şi dorinţa de a trăi „în pace şi în bună înţelegere cu toate naţiunile din lume prin mijlocul unei politici sincere şi egal amicale către toţi”. Chiar dacă acest proiect nu a putut fi transpus în practică din cauza opoziţiei făţişe manifestată de Poarta Otomană, el subliniază odată în plus atitudinea adoptată de Principatele Unite în politica sa externă.

Între numeroasele acţiuni diplomatice care au avut loc în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-au înscris şi cele desfăşurate la sfârşitul anului 1862 şi la începutul celui următor, legate de tranzitarea pe teritoriul românesc a unor arme destinate Serbiei. Reuşita acţiunii s-a datorat în bună parte reprezentanţilor diplomatici români, cu deosebire a lui Iancu Alecsandri care, în capitala Franţei, avertiza cercurile diplomatice asupra pericolului transformării incidentului în „chestiune naţională”, fapt ce ar fi „antrenat fatalmente pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza într-o solidaritate cu aspiraţiile populaţiilor slave” şi, de asemenea, a lui Teodor Callimachi care a reuşit să dezamorseze tensiunea din capitala Imperiului Otoman.

Acestea au fost doar câteva dintre succesele tinerei diplomaţii româneşti. Pusă în slujba statului naţional şi secondându-l în toate întreprinderile lui, întâmpinând greutăţi numeroase, folosind mijloace diverse, diplomaţia românească a reuşit să contribuie din plin la realizarea tuturor marilor reforme de modernizare ale tânărului stat român, la afirmarea lui ca o entitate europeană, la sublinierea vocaţiei de conlucrare internaţională. Dar toate domeniile vieţii politice şi administrativ-teritoriale s-au numărat printre preocupările domnului Unirii, îngrijindu-se să asigure ţării o evoluţie la nivelul Europei.

O atenţie deosebită a fost consacrată armatei, consolidată, înzestrată şi dusă la noi capacităţi, care să asigure statului independenţa. România a dobândit astfel instrumentul necesar care avea să dovedească în 1877-1878 capacitatea ei de a fi deplin liberă şi de a fi înscrisă în rândul statelor neatârnate. În anul împlinirii a 200 de ani de la naşterea Domnului Unirii se cuvine să aducem prinosul nostru de recunoştinţă lui Alexandru Ioan Cuza, dar şi sfetnicilor şi colaboratorilor săi apropiaţi, care animaţi de dragoste de neam şi ţară, au ştiut să înfăptuiască Unirea Principatelor, să o consolideze în interior şi în afara hotarelor ei, să afirme tânărul stat român modern în concertul european.

Personalităţile alese să apere cauza Unirii Principatelor Române au fost selectate dintre cei mai de seamă intelectuali patrioţi ai ţării, marea lor majoritate, aceasta incluzându-l şi pe domnul Principatelor Unite, au făcut parte din generaţia paşoptiştilor. Au fost personalităţi marcante care întreaga lor viaţă au crezut şi au luptat pentru unirea ţărilor române şi pentru emanciparea şi modernizarea lor. Costache Negri, reprezentantul ţării la Constantinopol şi-a cheltuit propria avere pentru a putea promova cu succes interesele ţării. Diplomaţie ieftină nu se poate, fapt pentru care nu s-a limitat să-şi îndeplinească misiunile numai cu fondurile puse la dispoziţie de ţară.

Generaţia Unirii a fost una de aur, iar domnul ţării, Alexandru Ioan Cuza, a stat cu cinste în fruntea acesteia. Toate reformele care au condus la formarea României moderne au fost iniţiate de el, chiar dacă unele au fost realizate ceva mai târziu. Dostoevski scria în unul din romanele sale că sunt oameni în faţa cărora „indiferent cum stă trupul, sufletul stă în genunchi”.

Paşoptiştii, cei care au le-au continuat idealurile şi au înfăptuit Unirea Principatelor Române au fost astfel de oameni. Ei au reaprins flacăra întregirii neamului, au impulsionat emanciparea naţională, au retrezit mândria naţională şi au pus bazele pe care s-a edificat ulterior România modernă. Această generaţie trebuie să ne fie ideal de urmat. Oare cât mai avem de aşteptat până ce o nouă astfel de generaţie va mai apare pe meleagurile noastre bulversate de tot felul de experimente sociale ce sunt elaborate într-un loc şi experimentate în altul.

Noi avem icoanele noastre la care să ne rugăm, nu avem nevoile de icoanele altora!

Notă: Text publicat în  revistei „Dincolo de orizonturi”, Anul IV, nr.10/noiembrie 2020