Dacă iniţial, atât reprezentanţii „opoziţiei” (în special Iuliu Maniu), cât şi cei ai guvernului (Mihai Antonescu, cu precădere), au desfăşurat acţiuni diplomatice de sondare a posibilităţilor de ieşire a ţării din război, o primă manifestare în acest sens având şi regele Mihai la 1 ianuarie 1943, începând cu primăvara anului 1944, când războiul a ajuns din nou pe teritoriul naţional, reprezentanţii ,,opoziţiei” au luat în calcul (cu acordul suveranului) scoaterea ţării din războiul, inclusiv prin înlăturarea mareşalului Ion Antonescu, şeful guvernului, dar şi Conducător al Statului din septembrie 1940, ajungându-se, la 23 august 1944, la cunoscută lovitură de stat.

Cronologic, evenimentele s-au derulat astfel:

18 martie 1944. Iuliu Maniu propune lui Ion Antonescu constituirea unui guvern naţional, prezidat de mareşal, care ,,să înceteze războiul şi să proclame neutralitatea pentru a evita o luptă cu nemţii şi aliaţii lor”. ,,Antonescu – avea să consmneze Ion Hudiţă – nici n-a voit să audă, răspunzându-i că ,,ştie el ce face şi că n-are nevoie de sfaturi”. La precizarea liderului naţional-ţărănist, că va încerca să găsească „înţelegere pentru interesele ţării la Majestate Sa Regele”, mareşalul a replicat „Faceţi ce vreţi”. S-au despărţit fără să îşi strngă mâinile.

23 martie 1944. Iuliu Maniu întreabă pe Ion Hudiţă: ,,Ce facem dacă Antonescu se încăpăţânează şi continuă războiul; putem noi să ne bazăm pe o intervenţie a regelui pentru a-l forţa ă cedeze?”.

25 martie 1944. Iuliu Maniu transmite Aliaţilor (prin Alexandru Cretzianu) că dacă Ion Antonescu ,,va continua războiul contra Aliaţilor” atunci ,,este hotărât să reacţioneze prin răsturnarea” mareşalului, eventualitate în care dorea ,,să ştie pe ce ajutor poate conta din partea Aliaţilor”.

30 martie 1944. În timpul întrevederii cu Ion Antonescu, regele Mihai I apreciază că trebuie analizat dacă nu era cazul ca România ,,să înceteze ostilităţile”. La precizarea lui Constantin Sănătescu că 11 generali cu care a vorbit erau convinşi că gemranii au pierdut războiu, mareşalul a replicat: ,,Toţi aceştia nu ştiu ce ştiu eu… Eu mi-am luat toată răspunderea şi voi plăti cu capul meu, dacă se va întâmpla să aveţi dv. dreptate”. În aceeaşi zi, în discuţia cu suveranul şi cu Regina-Mamă Elena, Constantin Sănătescu avea să conclizioneze: ,,Trebuie să mai aşteptăm puţin şi să analizăm totul cu băgare de seamă, pentru a nu ne arunca într-o aventură”. La Cairo, N.V. Novikov informează pe Barbu Ştirbei că dacă Iuliu Maniu organizează o lovitură de stat împotriva germanilor şi răstoarnă guvernul Antonescu, guvernul sovietic era gata să ,,încheie un acord cu Maniu privind ajutorul militar sovietic”. Întrebat care era poziţia faţă de Transilvania, diplomatul sovietic a spus că nu primise nicio instrucţiune oficială în această problemă, dar i-a arătat ,,o hartă oficială” în care se prezenta ,,întreaga Transilvanie ca aparţinând României” (Basarabia şi nordul Bucovinei apăreau componenţa teritoriului U.R.S.S.).

Martie 1944. Generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare Regale de la 22 martie 1943 (de la 1 aprilie 1944, mareşal al Palatului) începe să ia legătura (cu acordul regelui Mihai I) cu Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional-Ţărănesc, cu C.I.C. Brătianu, şeful Partidului Naţional Liberal, cu Gheorghe Tătărescu, comunicând, în ultima zi a lunii, lui Ion Hudiță, secretar general adjunct al Partidului Naţional-Ţărănesc: „De azi înainte, vă rog să contați pe sprijinul meu; nu fac politică, însă ca român și ca militar, sunt alături de dvs. în lupta pentru salvarea țării”.

Între timp, mareşalul Palatului luase legătura şi cu numeroşi generali cu funcţii de conducere în armată, inclusiv din cadrul Marelui Stat Major. • Colonelului Gheorghe Zamfirescu, șeful Secției 1 a Marelui Stat Major, i-a făcut cunoscută hotărârea ce ,,s-a luat de un grup de elemente politice reprezentative de a schimba politica țării și i-a cerut să continue să trimită la Palatul Regal situația sintetică a armatei (acțiune interzisă de Ion Antonescu) și să mențină în interiorul țării cât mai multe efective militare cu care să se poată acționa la momentul potrivit (sintezele au fost trimise prin colonelul Marcel Olteanu, până la 1 aprilie 1944, apoi colonelul Emilian Ionescu. • Colonelului Titus Gârbea (numit şef al şef al Detaşamentului român de legătură cu O.K.H.-ul) i-a precizat că ,,noi nu mai putem aștepta”, informându-l despre pregătirile începute ,,în vederea desprinderii”.

2 aprilie 1944. Alfred George Gardyne de Chastelain, agent secret britanic, paraşutat în România în decembrie 1943, se întâlneşte cu Iuliu Maniu, insistând ca acesta să pună la cale cât mai curând o lovitură de stat.

3 aprilie 1944. Iuliu Maniu insistă pe lângă rege ca Ion Antonescu să fie forţat să pună capăt războiului şi să demisoneze imediat.

6 aprilie 1944. La Palatul Regal, Mihai Antonescu informează pe regele Mihai I despre stadiul discuţiilor cu Aliaţii în legătură cu armistiţiu. ,,Se pare – consemnează Constantin Sănătescu – că şi Mareşalul este cîştigat pentru această linie. Comunicăm lui Ştirbey la Cairo să încerce să obţină garanţii din partea anglo-americanilor, întrut nu avem încredere în cele tratate cu ruşii”. Constantin Sănătescu transmite din nou lui Ion Antonescu sfatul regelui de a se gândi serios la încetarea ostilităţilor şi de a înceta să se mai gândească la o pace separată anglo-germană.

11 aprilie 1944. Informat de Constantin Sănătescu despre posibilitatea constituirii unui guvern de generali, generalul Mihail Racoviţă, comandantul Armatei 4 de pe frontul din Moldova, se arată dispus să facă parte din Executiv, cu condiţia ca acesta să nu fie prezidat de generalul Iosif Iacobici. A doua zi şi-a oferit serviciile, ,,necondiţionat” şi generalul Constantin Niculescu, comandantul Corpului 5 armată. Puţin mai târziu, generalul Nicolae Stoenescu, comandantul Corpului 4 armată, l-a vizitat pe Constantin Sănătescu la Săftica, întrebându-l dacă ,,la București nu se lucrează pentru pace”. L-a rugat să-l ia cu avionul la Săvârșin pentru a spune regelui Mihai I că starea de spirit a militarilor de pe front era ,,pentru pace”. Aceeași problemă avea să o discute generalul Nicolae Stoenescu și cu Gheorghe Brătianu.

14 aprilie 1944. Ion Antonescu transmite lui C.I.C. Brătianu şi Iuliu Maniu (prin Gheorghe I. Brătianu) că ,,el ştie ce are de făcut şi să fie lăsat în pace”.

17 aprilie 1944. Aşteptând ,,un eveniment militar pe frontul Nistrului pentru a trece la acţiune”, regele Mihai I cere generalului Constantin Sănătescu să aibă întrevederi cu oamenii politici şi să se gândească la ,,persoanele ce vor alcătui noul guvern”.

19 aprilie 1944. Mihai Antonescu informează pe Ion Mihalache că Ion Antonescu nu are de gând să accepte ,,ultimatumul sovietic” şi că ,,tratează în secret cu anglo-americanii şi speră să ajungă la o înţelegere cu ei în sensul că România nu poate face nicio mişcare până când ei nu vor aeropurta cel puţin două divizii în Bucureşti”.

20 aprilie 1944. Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu şi Constantin Sănătescu ajung la concluzia că ,,tot Mareşalul ar fi cel mai indicat să trateze armistiţiul. În orice caz, dacă nu vrea să-l facă, cel puţin să se demită, pentru ca noul guvern să aibă de furcă numai cu germanii, nu şi cu el”.

21 aprilie 1944. Gheorghe I. Brătianu informează pe Constantin Sănătescu despre starea de spirit a generalilor de pe frontul din Moldova: ,,Cea mai mare parte sunt nehotărâţi, aşteptând să vadă de ce parte trage balanţa”.

1 mai 1944. La Sinaia, Constantin Sănătescu află că ,,regele şi cu cei mai tineri din jurul său au hotărât să nu mai aştepte nimic şi să dea ei lovitura de stat. Planul constă în a trece frontul în nordul Moldovei, la Botoşani, unde vor lua legătura cu ruşii şi vor încheia armistiţiul... Le-am arătat că planul propus nu ae nicio şansă de reuşită...şi, în fine, condiţiile armistiţiului trebuie discutate în prealabil şi apoi acceptate. Ce vrei, tinereţea a fost dornică întotdeauna de aventură”.

3 mai 1944. La Palatul Regal, Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu solicită regelui convocarea unui Consiliu de Coroană, ideea fiind respinsă de Constantin Sănătescu, care le solicită ,,să facă o scrisoare prin care să-şi ia toate riscurile schimbării de guvern şi deci de politică”. * Mihai Antonescu întreabă pe Ion Hudiţă ,,dacă n-ar fi bine ca cineva din prietenii lui Maniu să plece în Rusia pentru a sonda terenul şi a vedea pe ce concesii s-ar putea conta din partea Moscovei în vederea unei ănţelegeri”.

8 mai 1944. La Palatul Regal, Lucreţiu Pătrăşcanu, informează pe Constantin Sănătescu despre intenţia opoziţiei de ,,a realiza un bloc al opoziţiei” (idee agreată şi de rege), liderul comunist făcând cunoscut că ,,dacă este nevoie, se oferă să plece la Moscova pentru a aranja clauzele armistiţiului”.

15 mai 1944. Constantin Sănătescu se deplasează din nou pe frontul din Moldova unde constată: ,,Frontul are cu totul altă părere asupra acţiunii ce trebuie întreprinsă în vederea armistiţiului. Onoarea de soldat nu le poate îngădui un act de felonie faţă de germani - a întoarce armele contra lor cum au făcut italienii, mai ales că germanii îşi dau toată silinţa să menţină frontul actual. Ei luptă alături cu mult elan şi ne-au dat materialele de care avem nevoie. Toată lumea este pentru armistiţiu, însă făcut cu demnitate şi cavalereşte. Să se profite de o situaţie grea şi pe faţă să le cerem germanilor autorizaţia de a ieşi din acţiune. Va fi o mare consternare când voi aduce aceasta la cunoştinţa grupărilor politice, care au ca deviză: ,,Scopul scuză mijlocele”. Iar eu înţeleg prea bine pe camarazii mei de pe front şi regret că nu sunt în mijlocul lor tot timpul”. A doua zi, mareşalul Palatului avea să informeze despre acest lucru pe regele Mihai I, Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu.

21 mai 1944. Constantin Sănătescu informează pe Titus Gârbea că „oamenii politici îndemnaţi cu stăruinţă de rege sunt în curs de organizare a unei opoziţii contra lui Antonescu. Este un bun început, în care conducerea este în mâna regelui”.

25 mai 1944. Walter E. Guinness (baronul Moyne), ministru rezident britanic în Orientul Mijlociu, transmite Departamentului pentru probleme sud-est europene al Foreign Office-ului că la Cairo, Barbu Ştirbei şi Constantin Vişoianu au informat pe reprezentanţii aliaţilor că Iuliu Maniu ,,de comun acord cu celelate partide democratice, este hotărât să schimbe politica actuală a României şi să adopte o politică de reală colaborare cu Aliaţii”, dar că în contextul în care în ţară erau prea multe trupe germane au luat în calcul ca lovitura de stat şi întoarcerea armelor să se producă ,,chiar pe front”, regele aprobând o asemenea soluţie. Pentru reuşită se aprecia că lovitura trebuia efectuată „după o înţelegere prealabilă cu Aliaţii şi după un plan minuţios stabilit de consilierii lor militari care vor trebui să ţină seama de dificultăţile datorate faptului că trupele româneşti, cu excepţia unor sectoare limitate, sunt intercalate printre trupele germane”.

26 mai 1945. La Stockholm, întrebat de Aleksandra Kolontay, ambasadoarea U.R.S.S. în capitala Suediei, dacă guvernul sovietic ar putea ,,colabora” cu Ion Antonescu, George Duca, consilier de Legaţie, exclude o asemenea variantă, precizând că nici opoziţia ,,nu va putea lucra în viitor” cu acesta.

1 iunie 1944. La Cairo, Lincoln Mc Veagh, lordul Moyne şi N.V. Novikov înmânează emisarilor români lui Barbu Ştirbei şi lui Constantin Vişoianu, „o ultimă declaraţie”: „Având în vedere situaţia creată de ultimele telegrame ale domnului Maniu, delegaţii celor trei puteri consideră necesar să declare delegaţilor români că prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi că negocierile sunt considerate încheiate. Dacă domnul Maniu doreşe să profite de condiţiile de armsitiţiu oferite de cele trei puteri, el trebuie să urmeze sfatul ce i s-a dat deja, trimiţând un ofiţer pentru a lua legătura cu Armata Roşie pe front”.

2 iunie 1944. V. Semenov, împuternicit cu afaceri sovietic la Stockholm, transmite ambasadorului român, Frederic Nanu, că guvernul sovietic era de acord cu sugestia acestuia ca o delegație română să fie trimisă peste linia frontului, în Uniunea Sovietică, pentru definitivarea și semnarea armistițiului.

4 iunie 1944. La Stockholm, V. Semenov comunică ambasadorului român, Frederic Nanu, conţinutul telegramei primită de la Moscova: ,,Pentru trecerea delegaţiei române se poate alege între ambele căi, adică cu avionul sau prin front. Ajunge dacă ministrul Nanu ne comunică semnele distinctive ale avionului sau parola delegaţiunii, precum şi locul şi ora trecerii delegaţiunii sau avionului”. Acelaşi lucru i l-a transmis şi lui George Duca, reprezenantul „opoziţiei”.

6 iunie 1944. Iuliu Maniu îşi convoacă apropiaţii politici cărora le precizează (conform unei Note a Serviciului Special de Informaţii): ,,Că faţă de intransigenţa dl. mareşal Antonescu în politica sa, e nevoie să se apeleze la mijloace extraordinare, cu atât mai mult cu cât ştirile primite de la Ştirbei şi Vişoianu arată că nu ne putem aştepta de la bunăvoinţa străinătăţii, atâta vreme cât nu se întreprinde nicio acţiune efectivă împotriva germanilor; Că România nu poate să iasă din sistemul german decât în două feluri: ori cu sprijinul dl. mareşal Antonescu – care deţine puterea de fapt – şi acesta nu vrea, ori cu concursul unei părţi din armată, şi aceasta nu se poate, fiindcă armata în stare să lupte este încadrată între trupele germane; Că dacă nu se va întreprinde o acţiune în cel mai scurt timp, atunci soarta României este pecetluită”. Luând cunoştinţă de acest lucru, Ion Antonescu a pus următoarea rezoluţie pe documentul S.S.I.: „Dacă informaţia corespunde adevărului este făcută încă o dată dovada uşurinţei foştilor oameni politici. Dar refuz să cred că informaţia este riguros exactă. În tot cazul să se pună la dosarul opoziţiei şi să aşteptăm. La agitaţii de cameră răspundem înţelelpt cu teamă, la acţiunea reală vom vedea cum se răspunde. Ţara în aceste momente are nevoie de unire, ordine, muncă, acţiune coordonată. Orice altă atitudine poate transforma un dezastru presupus într-unul real, sau şi acesta poate fi cazul, va putea transforma - prin acţiunea necugetată a câtorva - într-o catastrofă, o situaţie foarte grea şi periculoasă”.

8 iunie 1944. Contantin Sănătescu propune lui Ion Gigurtu să accepte conducerea unui nou guvern, care să înlocuiască pe cel condus de Ion Antonescu, în acest scop fiind consultat şi Carl Clodius, reprezentantul Germaniei în Balcani, care a respins ideea.

12 iunie 1944. Constantin Sănătescu informează pe Ion Hudiţă că ,,regele s-a convins în fine, în urma debarcării aliaţilor în Franţa, că noi trebuie să părăsin alianşa germană şi că Antonescu trebuie forţat să execute acest lucru sau să demisioneze”. Îl întreabă dacă ,,ar putea lua contact cu Partidul Comunist, lucru la care şine foarte mult regele”, precizând că ,,doi dintre prietenii apropiaţi ai lui, Stârcea şi Ionniţiu au luat contact cu Pătrăşcanu, care l-ar fi asigurat pe Mihai că Partidul Comunist nu este ostil Monarhiei şi că el tratează deja cu Maniu şi cu Dinu Brătianu formarea unui bloc pentru înetarea războiului”.

13 spre 14 iunie 1944. Reprezentanţii partidului comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş), ai Palatului (generalul Constantin Sănătescu, Ioan Mocsony-Stârcea, Gheorghe Mihail, Dumitru Dămăceanu, Mircea Ioaniţiu) şi Grigore Niculescu-Buzeşti discută modalităţile de înlocuirea a mareşalului Ion Antonescu. Comuniştii resping varianta înlocuirii mareşalului cu Ion Gigurtu şi susţin răsturnarea prin forţă. La 15 iunie, Constantin Sănătescu avea să facă cunoscut şi acordul regelui la înlocuirea prin forţă.

16 iunie 1944. La Stockholm, George Duca primeşte un mesaj de la Bucureşti prin care i se cerea să comunice Aleksandrei Kollontay, în numele regelui Mihai I, că până la 20 iunie se va trimite la Cairo ,,un plan de acţiune în vederea ieşirii României din război” şi i se cerea să precizeze că ,,elementul esenţial al acestui plan este coordonarea acţiunii noastre cu o ofensivă sovietică pe frontul românesc”.

  • • Constantin Sănătescu, 21 iunie 1944: ,,Am dat ordin trupelor noastre de pe front să nu lupte, ușurând astfel ofensiva rusească”.
  • •Mesajul ,,opoziţiei" către sovietici, 30 iunie 1944: ,,Trupele române aflate pe front vor primi ordinele necesare cu scopul de a lăsa să treacă trupele sovietice, pentru a continua apoi împreună lupta alături de armatele aliate, până la eliberarea completă a ţării, ocupată de germani, inclusiv partea din Transilvania cedată în urma arbitrajului de la Viena”.

13 spre 14 iunie 1944. Reprezentanţii partidului comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş), ai Palatului (generalul Constantin Sănătescu, Ioan Mocsony-Stârcea, Gheorghe Mihail, Dumitru Dămăceanu, Mircea Ionniţiu) şi Grigore Niculescu-Buzeşti discută modalităţile de înlocuirea a mareşalului Ion Antonescu. Comuniştii resping varianta înlocuirii mareşalului cu Ion Gigurtu şi susţin răsturnarea prin forţă. La 15 iunie, Constantin Sănătescu avea să facă cunoscut şi acordul regelui la înlocuirea prin forţă.

14 iunie 1944. Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu decid ca în textul Acordului de colaborare cu comuniştii, care urma să fie încheiat (la sugestia Aliaţilor) să renunţe la preambului referitor la Basarabia şi Bucovina.

Constantin Sănătescu relatează lui Ion Hudiţă ,,cum a fost silit de Rege să se ducă la întâlnirea cu comuniştii (în noaptea precedentă n.n.) pe care el nu-i scoate din «trădători», că „a căutat să-l convingă că nu e prudent ca Palatul să ia contact ,,cu oamenii Moscovei» şi că e mai bine să se trateze numai cu Maniu şi cu Dinu Brătianu, cel mult cu Titel Petrescu, însă n-a reuşit să-l convingă. „Regele deşi încă un copil este foarte încăpăţănat şi când îi intră ceva în cap, nimeni nu-l mai poate abate de la hotărârea lui; el m-a rugat insistent de tot să iau contact cu delegaţii comunişti, faţă de care el, şi-a dat cuvântul pentru această întâlnire” a continuat mareşalul Palatului. Azi la 10 am văzut pe Rege şi i-am spus tot ce gândesc despre anturajul său, atrăgându-i atenţia asupra primejdiei la care se expune. Cu această ocazie, am ţinut să-i explic Regelui că eu nu pot participa la niciun complot în contra lui Antonescu şi că eu înţeleg să-l conving pe Antonescu să se retragă, în cazul în care el nu poate face depărţirea de nemţi, dar atât; eu nu admit să particip la o acţiune de răsturnare prin forţă”.

Peste câteva luni, Constantin Sănătescu avea să se răzgândească, la fel ca şi suveranul, de altfel, din moment ce la 14 iunie a dat asigurări că „nu se gândeşte la aşa ceva şi că Mihail şi Stârcea dacă i-au vorbit de complot, aceasta e părerea lor, dar nu şi a lui», că ,,pe viitor astfel de întâlniri nu vor mai avea loc şi că «a fost curios să afle ce gândesc comuniştii despre relaţiile noastre cu Sovietele»”, că în viitor va discuta problema ieşirii din război „numai cu Maniu şi cu Brătianu”.

15 iunie 1944. De la Cairo, Barbu Ştirbey informează (prin Grigore Niculescu-Buzeşti) că Aliaţii ,,pentru nimic în lume nu vor trata cu Hitler vreo înţelegere” şi insistă pentru încheierea unui acord cu comuniştii pentru ,,a face plăcere Moscovei, întrucât ea va avea un cuvânt hotărâtor în negocierile noastre de armistiţiu şi că anglo-americanii insistă mult pentru acest lucru”.

16 iunie 1944. La Stockholm, George Duca primeşte un mesaj de la Bucureşti prin care i se cerea să comunice Aleksandrei Kollontay, în numele regelui Mihai I, că până la 20 iunie se va trimite la Cairo ,,un plan de acţiune în vederea ieşirii României din război” şi i se cerea să precizeze că ,,elementul esenţial al acestui plan este coordonarea acţiunii noastre cu o ofensivă sovietică pe frontul românesc”.

20 iunie 1944. Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat constituie Blocul Naţional Democratic, care îşi propune:

„- Încheierea, fără întârziere, în baza ofertei făcute de Aliaţi, a unui armistiţiu cu Naţiunile Unte (Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii), căutând a obţine condiţiunile posibile cele mai bune pentru interesele ţării.

- Ieşirea României din Axă, eliberarea ţării de ocupaţie germană, alăturarea ei de Naţiunile Unite şi restabilirea independenei şi suveranităţii naţionale.

- În acest scop: înlăturarea actualui regim de dictatură şi înlocuirea lui cu un regim constituţional democratic, pe baza acordării drepturilor şi libertăţilor civice tuturor cetăţenilor ţării.

- Menţinerea unei ordini democratice şi realizarea păcii, conform cu interesele statului şi poporului român”.

„Blocul pe care l-am încheiat noi reprezintă o situaţie cu totul nouă; el oferă acum o mare acoperire, atât Regelui cât şi militarilor care ar fi dispuşi să ne urmeze, întrucât Blocul nostru reprezintă azi voinţa ţării întregi; acţiunea nostră de viitor se vede astfel mult uşurată şi noi nu trebuie să pierdem din vedere acest lucru” - precizează Iuliu Maniu.

21 iunie 1944. Ion Hudiţă prezintă regelui Mihai I textul Acordului de constituire a B.N.D., suveranul apreciind: „Sunt de acord cu toate aceste puncte. Să vedem acum cum le putem realiza”.

Generalul Constantin Sănătescu consemnează că împreună cu Grigore Niculescu-Buzești și cu colonelul Dumitru Dămăceanu a redactat telegrama ce trebuia expediată aliaților prin care se preciza că „acțiunea politică în țară nu se poate face decât odată cu ofensiva rusă pe frontul nostru și cu ajutor de trupe aeropurtate, care să sprijine acțiunea politică, fiindcă sunt prea puține trupe în interior față de germani. Ofensiva rusă pe front ar avea ca efect țintuirea germanilor putând să aveam libertate de acțiune în interior. Am dat ordin trupelor noastre de pe front să nu lupte, ușurând astfel ofensiva rusească”.

22 iunie 1944. Iuliu Maniu înmânează lui Grigore Niculescu-Buzeşti un Mesaj pentru a fi transmis la Cairo lui Barbu Ştirbei, în care se exprima hotărârea ,,opoziţiei române” de a proceda la înlăturarea guvernului condus de Ion Antonescu şi constituirea unui nou guvern care urma să semneze imediat armistiţiul cu aliaţii: „Din Înalt ordin sunteţi însărcinat a comunica imediat la Cairo următoarele: „… Măsurile interne necesare au fost deja stabilite. Ele se întemeiază pe mijloacele pe care putem dispune în împrejurările actuale. Aceste mijloace nu sunt încă suficiente pentru a putea asigura, numai prin ele însele, reuşita mişcării. Un ajutor aliat este deci o condiţiune esenţială a punerii în aplicare şi a reuşitei planului”.

Liderul naţional-ţărănist solicita o ofensivă masivă sovietică pe frontul din Moldova, care trebuia declanşată cel mai târziu la 24 de ore după schimbarea guvernului în România, trimiterea a trei brigăzi aeropurtate şi a 2.000 de paraşutişti (simultan cu proclamarea schimbării de guvern), aliaţii urmând a decide dacă respectivele brigăzi „vor fi anglo-americane, vor fi americane sau sovietice” (acestea trebuiau să aducă cu ele şi armament automat pentru circa 2 500 de oameni din formaţiunile patriotice, care urmau să se alăture armatei).

Se mai cereau bombardamente aeriene în zonele prin care ar fi putut sosi noi trupe germane din Ungaria şi Bulgaria. Armistiţiul urma să fie semnat la Cairo şi să intre în vigoare în momentul înlăturării genralului Antonescu.

22 iunie 1944. Constantin Sănătescu consemnează: ,,Mai în fiecare noapte ne întrunim în diferite case pentru a lucra în detaliu acţiunea internă în cazu când se va pune în aplicare planul de separare de germani. În mod permanent la aceste întruniri iau parete: generalii Mihail, Vasiliu-Răşcanu, col. Dămceanu, Buzeşti, Stârcea, Pătrăşcanu, Bodnăraşu. De aceşti doi domni din urmă am mare nevoie pentru ca să organizez muncitorii din fabrici, pe care contez să-mi suplinească lipsa de trupe”.

23 iunie 1944. Iuliu Maniu îl roagă pe Constantin Sănătescu să spună regelui că a sosit momentul ,,să fie tare şi să folosescă drepturile sale de suveran pentru a sili pe Antonescu ori să înceteze războiul, ori să demisioneze imediat”. Acordul regele va fi făcut cunoscut a doua zi.

25 iunie 1944. Iuliu Maniu declară apropiaţilor: ,,Dacă Regele şi Sănătescu îşi vor organiza bine cadrele militare principale din Capitală, atunci demisia lui Antonescu nu va constitui o problemă; în fond, Blocul celor patru partide nu e făcut în vederea unei răsturnări violente a lui Antonescu, lucru extrem de primejdios şi plin de riscuri, ci pentru a-i oferi Regelui o bază, o acoperire, pentru a avea autoritatea să-i ceară lui Antonescu să demisioneze în faţa voinţei unanime a ţării”.

28 iunie 1944. Luând în calcul o eventuală intrarea Turciei în război de partea Aliaţilor, regele Mihai I şi Ion Antonescu cad de acord „să se mai amâne luarea unei hotărâri definitive” în ceea ce priveşte încheierea armistiţiului.

30 iunie 1944. Grigore Niculescu-Buzeşti transmite lui George Duca, la Stockholm, în numele „opoziţiei”, următorul text, care va fi înaintat ambasadoarei sovietice Aleksandra Kollontay la 1 iulie:

„Constatându-se voinţa unamimă a ţării, reafirmată prin actul de constituire a opoziţiei patriotice democratice, tocmai s-a elaborat sub direcţia M.S. Regelui proiectul următor privind ieşirea din război a României. Acest proiect prevede înlocuirea regimului actual printr-un guvern care îşi va asuma sarcina de a organiza ieşirea României din război, cât şi încheierea unui armistiţiu cu cele trei puteri aliate principale. Trupele române aflate pe front vor primi ordinele necesare cu scopul de a lăsa să treacă trupele sovietice, pentru a continua apoi împreună lupta alături de armatele aliate, până la eliberarea completă a ţării, ocupată de germani, inclusiv partea din Transilvania cedată în urma arbitrajului de la Viena”.

Pentru reuşita acţiunii preconizate se preciza că „o condiţie esenţială” era reprezentată de „un ajutor aliat”, care să constea în:

„- o ofensivă rusă masivă pe frontul român, care va trebui să fie declanşată cel mai târziu după schimbarea guvernului. Această ofensivă, sprijinită de atitudinea trupelor române, este un element absolut indispensabil atât pentru a pune capăt definitiv alianţei României cu Germania, cât pentru a atrage trupele germane care se află în rezervă în Moldova şi în Basarabia şi care ar putea să se întoarcă împotriva noului guvern, pentru a opri mişcarea.

- Trimiterea a trei brigăzi «aeropurtate», cărora noi le garantăm securitatea de aterizare la puncte şi etape ce vor fi indicate la timp. Aceste brigăzi ne sunt la fel de indispensabile în interior - având în vedere raportul de forţe menţionat româno-german - pe cât ne este ofensiva rusă pe front. De altfel, ele vor avea o asemenea importanţă psihologică faţă de elementele şovăielnice, a căror loialitate ar putea fi pusă la îndoială. Aceste brigăzi vor trebui să aducă armament suplimentar format din arme automate etc. pentru 2 500 de oameni. Acest armament va servi la înzestrarea formaţiunilor patriotice ce vor ajuta trupele române regulate în misiunea lor din interiorul ţării. În plus faţă de cele trei brigăzi menţionate ar fi de cea mai mare importanţă de a putea conta pe 2 000 de paraşuţişti care ar fi lanssaţi în puncte ce vor fi indicate în timp util. Brigăzile şi paraşutiştii trebuie să fie trimise simultan cu schimbarea regimului... Lăsăm la latitudinea Comandamentului suprem aliat dacă aceste trei brigăzi «aeropurtate» sunt formate din trupe sovietice sau din unităţi anglo-saxone şi ruse...

- Simultan cu schimbarea regimului, Aliaţii trebuie să bombardeze rutele care duc din Ungaria şi Bulgaria către România cu scopul de a împiedica trecerea trupelor germane către ţara noastră”.

Se mai preciza că aceste cereri nu erau ,,decât un minimum indispensabil pentru reuşita acţiunii noastre”, că „orice colaborare cu mareşalul Antonescu este astăzi în afara posibilului”, că ,,ar fi o iluzie pentru Aliaţi posibilitatea unei înţelegeri cu mareşalul Antonescu” şi se cerea să se comunice ,,ameliorările imediate ale condiţiilor de armistiţiu pe care Aliaţii sunt dispuşi să le accepte”, care nu puteau fi „mai puţin favorabile decât cele consimţite cu mareşalul Antonescu”.  „Opoziţia unită mai insista asupra unei discreţii absolute ce trebui păstrată faţă de reprezentanţii noştri oficiali la Stockholm” (faţă de ambasadorul Frederic Nanu – n.n.).

1 august 1944. Lucreţiu Pătrăşcanu cere lui Iuliu Maniu două ministere (Ministerul Muncii pentru Lothar Rădăceanu şi Ministerul Justiţiei pentru el) şi două subsecretariate de stat în guvernul ce urma a se constitui după demiterea mareşalului.

  • • C.I.C. Brătianu respinge ideea cooptării comuniştilor în guvern, considerând că aceştia erau ,,ori agenţii Moscovei ,ori ai Siguranţei”.

Liderul naţional-ţărănist precizează că nici el nu-i agrea, dar a trebuit să ţină seama de recomandarea Aliaţilor şi „mai ales a Regelui, care a ţinut mult să-i acceptăm în Bloc (Blocul Naţional Democrat - n.n.).

Mihai Antonescu îl asigură pe C.I.C. Brătianu că avea informaţii sigure că în câteva zile Turcia urma să intre în război de partea Aliţilor şi că aceştia erau gata să debarce în Balcani, fiind hotărâţi să împiedice pătrunderea sovieticilor în centrul Europei. Îl asigură că atunci când anglo-americanii vor ajunge la Dunăre, vor fi condiţii mai uşoare pentru desprinderea României de Germania.

Generalul Mihail Racoviță, care cunoștea planurile generalului Constantin Sănătescu privind ieșirea țării din război, pleacă în concediu de odihnă, împreună cu șeful său de stat major, generalul Petre Antonescu, fiind înlocuiți cu generalul Gheorghe Avramescu, respectiv colonelul Nicolae Dragomir.

2 august 1944. Constantin C. Giurescu soseşte în Turcia, ca emisar al guvernului român, cu misiunea de a lua contact cu diplomaţi americani şi agenţi ai O.S.S.-ului şi a-i informa că autorităţile române erau dispuse să trimită un emisar în Egipt „cu autorizaţia de a face orice concesie guvernelor britanic şi american în ce domeniu vor dori acestea - petrol, minereuri, cherestea şi alte industrii din România - în schimbul preluării de către autorităţile anglo-americane a despăgubirilor de război cerute de Uniunea Sovietică; şi dacă ajutorul aliat sub formă de avioane şi trupe americane sau forţe navale şi maritime va veni prin Marea Neagră, România este gata să opună rezistenţă trupelor germane existente în ţară”. Atât anglo-americanii, cât şi sovieticii aveau să considere propunerile lui Ion şi Mihai Antonescu „vagi şi nerealiste”.

Constantin Sănătescu îndeamnă pe Mihai Antonescu să trimită „pe cineva la Moscova pentru a nu pierde condiţiile de armistiţiu” şi face cunoscut că generalul Aurel Aldea „se oferă să plece, cu toate riscurile”.

3 august 1944. În discuţia avută cu Ion Hudiţă, Mihai Antonescu declară că încă speră că Turcia va intra în război şi anglo-americanii vor debrarca în Balcani, că se va ajunge la „o pace de compromis”, negociată de Vatican, şi face cunoscut că guvernul va rămâne în alianţa cu Germania până se va vedea „cum evoluează situaţia din Balcani” pentru a nu se arunca „într-o aventură acum la spartul târgului”.

Constantin Sănătescu, Iuliu Maniu şi Grigore Niculescu-Buzeşti decid că dacă guvernul nu va trimite un delegat la Moscova, va trimite „opoziţia” pe generalul Aurel Aldea. Seara, mareşalul Palatului de întâlneşte cu Gheorghe Tătărescu, care ,,nu se are deloc bine cu Maniu”.

Generalul Hans Friessner apreciază (într-o scrisoare adresată lui Hitler) că ,,situația politică și militară din România nu e suficient de sigură spre a se putea conduce fără grijă trupele în luptă” și cere să-i fie subordonate toate trupele și organizațiile germane din România, să i se dea dreptul de a organiza ,,un serviciu de informare propriu pe întregul teritoriul românesc”, apreciind, în final: ,,Dacă simptomele de nesiguranță în ceea ce privește trupele operative române s-ar adeveri ar trebui ordonată retragerea imediată a frontului înapoia râului Prut, iar apoi pe linia Galați- Focșani-Carpați”.

4 august 1944. Din ordinul lui Ion Antonescu, generalul Ilie Şteflea prezintă lui Constantin Sănătescu cuantumul efectivelor germane din ţară, „peste 650 000”. „Ca un avertisment să ne vedem de treabă şi să renunţăm la ideea unei acţiuni” Constantin Sănătescu). În urma consfătuirii şefilor detaşamentelor germane de legătură de la corpurile 1, 4, 5, 6, 7 şi Divizia 18 munte române, germanii concluzionează: ,,Există pericolul unui puci în interior. Nu sunt excluse efectele asupra unor unităţi ale armatei de operaţii.

Iuliu Maniu afirmă, în discuţia cu Buzeşti, că „Aliaţii vor rămâne mai departe uniţi şi nu vor încheia o pace separată cu Germania, cât timp are în fruntea ei pe Hitler”.

5 August 1944. În încercarea de a se asigura, în continuare, de sprijinul României, Hitler îl convoacă pe Ion Antonescu la Rastenburg, încercând să afle dacă „România, şi în mod special conducătorul ei, mareşalul Antonescu, sunt decişi să meargă până la sfârşit cu Germania”. Conducătorul Statului român şi-a condiţionat viitoarea atitudine de poziţia Ungariei şi Bulgariei, de stabilizarea frontului şi de punerea la dispoziţie a unor mijloace suficiente de apărare antiaeriană, declarând, apoi, colaboratorilor: „Ora fiind înaintată, m-am despărit de Führer după o discuţie de cinci ore şi jumătate, fără să-i fi dat vreun răspuns nici negativ, nici pozitiv la întrebarea imtempensivă pe care mi-a pus-o”.

6 august 1944. De la Berna, Vespasian Pella transmite la Bucureşti pasajul din cuvântarea lui Winston Churchill referitoare la România: „Mi se pare acum că românii trebuie, înainte de toate, să ajungă la o înţelegere cu Rusia, pe care au atacat-o aşa de josnic şi la a cărei discreţiune se vor găsi foarte curând. Rusia a oferit condiţiuni generoase României şi nu are nicio îndoială că ele vor fi acceptate cu gratitudine de către poporul român, afară numai dacă conducătorii români nu ar avea vreun pistol automat prusian înfipt în piept sau ceafă”.

De la Stockholm, Frederic Nanu atrage atenţia lui Mihai Antonescu că nu mai este „o singură clipă de pierdut”.

Înainte de a se deplasa la Bucureşti, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar român în Turcia îşi informase interlocutorii americani că ,,România doreşte participarea americană şi britanică la negocieri şi speră ca forţele britanice şi americane să ia parte la ocuparea ţării”.

7 august 1944. Grigore Niculescu-Buzeşti informează pe George Duca, consilier al Legaţiei române din Stockholm, că „spre a faceun pas înainte pentru ieşirea României din Război, s-a decis trimiterea unui ofiţer general pe lângă Armata Roşie”, cu misiunea de ,,a discuta cu Comandamentul sovietic coordonarea acţiunilor militare”. Mai preciza că generalul respectiv era Aurel Aldea, care ,,reprezenta Frontul Naţional-Democratic”, avea „aprobarea M.S. Regelui, sub înalta supravegherea a căruia şi în armonie cu scopurile urmărite de Frontul Naţional-Democratic se continuă, în sânul armatei, pregătirile în vederea ieşirii României din război” şi că acesta urma să plece ,,fără ştirea guvernului”. În finalul telegramei, directorul Secţiei Cifru din cadrul Ministerului Afacerilor Străine cerea consilerului de Legaţie să informeze pe Aleksandra Kollontay despre acest lucru şi să exprime rugămintea de „a ne răspunde imediat dacă guvernul sovietic este de acord cu această misiune”, precizând că „lipsa oricărui răspuns la un plan atât de precis de colaborare, prezentat acum patru săptămâni, dezorientează pe factorii favorabili Aliaţilor din România, care sunt puşi, astfel, în imposibilitatea de a avea un minim de elemente de apreciere pentru a fixa modalităţile acţiunii noastre”. George Duca mai trebuia să arate că „faptul că ruşii nu ne-au acordat (opoziţiei - n.n.) până acum beneficiul condiţiilor ameliorate de armistiţiu, consimţite de generalul Antonescu, constituie o descurajare care se adaugă dificultăţilor crescânde pe măsură ce trece vremea ce au de întâmpinat factorii ce doresc să-şi poată asuma răspunderea unei schimbări a politicii României”.

8 august 1941. Iuliu Maniu: „De azi, dragă d-le Brătianu, nu mai avem niciun minut de pierdut; trebuie să facem imposibilul ca să ieşim din război; trebuie să vedem pe rege şi să-l convingem că a sosit momentul să ia o hotărâre; ori sileşte pe Antonescu să înceteze războiul ori îl demite şi face imediat un guvern de unitate naţională”.

Ioan Hudiţă consemnează în Jurnal discuţia dintre Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu (în timpul dejunului oferit de liderul naţional-liberal). C.I.C. Brătianu: „Cât timp această chestiune (intrarea Turciei în război - n.n.) rămâne deschisă, putem noi cere lui Antonescu să se despartă de nemţi, care ne înconjoară din toate părţile şi au atâtea trupe pe teritoriul nostru?”. Iuliu Maniu: „Desigur, situaţia noastră este foarte grea, însă trebuie să ne gândim că dacă turcii nu vor intra şi frontul aliat din Balcani nu va avea loc, atunci situaţia ţării va fi şi mai grea, mai ales dacă ruşii pornesc într-o bună zi ofensiva şi pe frontul nostru; cu cât întârziem mai mult, cu atât situaţia va fi mai grea, din momentul ce ajuns aici noi trebuie să înţelegem că nu se poate omletă fără ouă sparte şi, indiferent de riscurile la care ne expunem, noi trebuie să ieşim cât mai repede din alianţa germană... De azi înainte, dragă d-le B., nu mai avem niciun minut de pierdut; trebuie să facem imposibilul ca să ieşim din război; trebuie să vedem pe Rege şi să-l convingem că a sosit momentul să ia o hotărâre; ori sileşte pe Antonescu să înceteze războiului, ori îl demite şi face imediat guvern de uniune naţională”.

9 august 1944. Iuliu Maniu încearcă să-l convingă pe Constantin Sănătescu că „trebuie să ieşim cât mai repede din război”, cu sau fără voia mareşalului Ion Antonescu, şi îl roagă să-i aranjeze „cât mai repede” o întâlnire cu regele Mihai I, la care urma să participe şi C.I.C. Brătianu.

10 august 1944. Dinu C. Brătianu încearcă să-l convingă (şi în numele lui Iuliu Maniu) pe Ion Antonescu „să vadă realitatea şi să înţeleagă că nu mai avem nicio clipă de aşteptat pentru a nu ne găsi sfârşitul războiului cu arma în mână alături de învinşi”.

La rându-i, mareşalul îl roagă să-i transmită lui Maniu: „Eu ştiu şi nu pot spune în prezent mai mult că pacea sau continuarea războiului stă în mâinile lui Hitler şi numai ale lui; eu nu sunt nebun, cum crede dl. Maniu, să mă desprind de nemţi tocmai acum; vă rog să aveţi încredere în mine căci ştiu ce am de făcut”. Informat, Maniu avea să afirme: Eu l-am considerat totdeauna pe Antonescu un om dezaxat, un amestec de fanatism şi de dezechilibru mintal, inteligent, priceput în chestiuni militare, dar cu totul superficial în problemele politice, încăpăţânat ca un catâr, extrem de vanitos şi preţios, un timp de conducător de anvergură, cum Istoria lumii a cunoscut din nenorocire multe exempare; el şi-a legat soarta de celălalt condotier, mai teribil decât el, Hitler, care joacă pe o singură carte, a dezechilibrului său mintal, soarta unui înteg popor; se încurajează unul pe altul, căci au soartă comună şi puţin le pasă dacă naţiunile lor se vor prăbuşi odată cu ei; acestea sunt părerile mele despre Antonescu şi de aceea, eu cred că noi nu mai avem ce aştepta de la el şi trebuie să ne debarasăm de el cât mai repede cu putinţă pentru a salva ce se mai poate salva din interesele ţării noastre atât de nenorocite”.

„În timpul dejunului care a urmat, Maniu s-a înţeles cu Brătianu să-i ceară Regelui demiterea imediată a lui Antonescu, dacă el refuză să înceteze războiul”, consemnează Ion Hudiţă. După masă, Ion Antonescu prezintă regelui Mihai I sinteza discuţiilor cu Hitler şi îi mărturiseşte că avea impresia că că Germania nu mai putea câştiga războiul, că Hitler era depăşit de evenimente, considera că: „O desprindere de ea, în împrejurările de azi, când ea dispune de atâtea trupe pe teritoriul nostru, în Balcani şi în Ungaria, e cu neputinţă, căci ne-ar face praf; singura posibilitate care o întrevăd este intrarea în război a turcilor şi o eventuală sosire de trupe aeropurtate anglo-americane pe teritoriul nostru, ceea ce eu personal nu cred cu putinţă”. În final l-a rugat pe rege „să fie prudent şi să se abţină de la orice contact cu oamenii politici” deoarece era informat că „în ultimele zile se observă o anumită mişcare în unităţile germane din Capitală şi împrejurimi precum şi-n Bulgaria şi Ungaria, gata să ne atace la primul semnal al Berlinului” şi că nu s-ar mira dacă „Germania nu ne-ar trimite în ţară pe Sima şi pe ceilalţi trădători pentru a-mi rea dificutăţi din partea legionarilor”.

Întrebat de Maniu care era poziţia militarilor în cazul unei eventuale desprindere de germani şi înlăturarea forţată a lui Antonescu, Constantin Sănătescu afirmă: „Majoritatea ofiţerilor nu mai cred în victoria Germaniei; totuşi, mai sunt unii generali care mai speră că nemţii ar putea ajunge la o pace de compromis cu anglo-americnaii; toţi însă, fără deosebire, urăsc de moarte bolşevismul şi se tem de el; discipliana este mult mai tare decât părerile lor şi cât timp mai există o singură licărire de speranţă, aceşti oameni sunt hotărâţi să lupte mai departe contra ruşilor; dacă ar fi vorba de anglo-americani, armata noastră ar fi capitulat de mult. Câtă vreme armaa noastră nu este bătută definitv, fără nicio speranţă de redresare, nici eu, nici Regele n-o poate cîştiga într-o acţiune pentru răsturnarea lui Antonescu; aceasta este convindgerea mea adâncă şi a Regelui, pe care eu nu vreau să-l împing într-o aventură mai mult decât periculoasă”. Dându-i dreptate, Iuliu Maniu îi cere, totuşi, să găsească un număr de militari care să-l urmeze pe rege: „Între un Antonescu, un dictator şi un uzurpator şi-ntre Suveran, un rege constituţional, nu văd cum generalii la care s-ar face apel ar ezita de partea cui să treacă. Primul lucru este să-l convingi pe Rege să fie ferm şi să înţeleagă că a sosit momentul când el trebuie să salveze ţara, Coroana şi pe el însuşi; apoi trebuie să luaţi contact cu militarii care comandă unităţi în Capitală şi împrejurimi şi să căutaţi să-i convingeţi că este cu totul inutilă continuarea războiului alături de nemţi”.

La Stockholm, George Duca informează pe Aleksandra Kollontay că opoziţia din România a decis, cu aprobarea regelui Mihai I, trimiterea peste linia frontului a generalului Aurel Aldea, investit ,,cu puterile necesare” pentru a stabili cooperarea cu forţele sovietice.

De la Bucureşti, ambasadorul german Manfred von Killinger îl dezinformează pe Hitler: „Situaţia este pe deplin sigură. Regele Mihai garantează alianţa cu Germania”.

12 august 1944. George Duca transmite lui Grigore Niculescu-Buzeşti răspunsul primit de la Aleksandra Kollontay în legătură cu „misiunea Aldea”: „Guvernul sovietic doreşte, înainte de a se putea rosti asupra misiunii generalului Aldea, să aibă câteva preciziuni complimentare despre cei pe care d-sa îi reprezintă, adică asupra însemnătăţii noului Front Naţional-Democratic.

- Care este exact rolul şi importanţa politică a lui Tătărescu în sânul Partidului Liberal; de asemenea, care sunt legăturile lui cu Regele?

- Dacă există una sau mai multe personalităţi de mare influenţă care să aibă de spus un cuvânt hotărâtor în asociaţia Frontului (Naţional-Democratic - n.n.)?

- Dacă şi care sunt partidele politice în afara Frontului?”.

Colonelul Nicolae Dragomir, şeful de stat major al Armatei 4, aflată în dispozitiv de luptă în Moldova, se pronunţă pentru adoptarea unor măsuri politice şi militare care să permită evitarea eminentului dezastru: „În momentele decisive care vor urma este indispensabil să luăm în mâini româneşti frânele conducerii trupelor de pe frontul român. Aceasta ne va da putinţa de a reanaliza pe deplin manevra militară şi politică pe care o impune situaţia internaţională în curs de răsturnare”.

14 august 1944. Grigore Niculescu-Buzeşti transmite lui George Duca răspunsurile la întrebările ambasadoarei Aleksandra Kollontay în legătură cu susţinerea politică a „misiunii Aldea”, precizând că generalul ,,va vorbi” în numele Frontului/Blocului Naţional-Democratic „a cărui acţiune este dusă pe deplin acord cu Majestatea Sa”, că ,,gruparea Tătărescu” nu făceau parte din Frontul/Blocul Naţional-Democratic (considerat de rege ca „expresiunea opiniei publice”) şi nu avea „vreo legătură specială cu Coroana”.

15 august 1944. Maniu îşi menţine convingerea că o debarcare în Balcani era exclusă şi că în acest context, Antonescu trebuia să pună capăt războiului sau să demisioneze, în caz contrar regele trebuind să-l demită, iar dacă refuză să-l aresteze.

16 august 1944. Constantin Sănătescu informează pe Iuliu Maniu şi colaboratorii săi despre discuţia avută cu Ion Antonescu, care i-a declarat: ,,Noi trebuie să continuăm războiul alături de nemţi, chiar cu riscul de a pierde toată Moldova, Basarabia şi o parte a Dobrogei, întrucât ei dispun de 22 divizii şi sunt hotărâţi să mai aducă şi altele la nevoie, iar ruşii nu vor împinge atacurile lor dincolo de linia Nămoloasa-Galaţi- Cahul-Ismail pentru simplu motiv că nu vor să alarmeze pe turci, intrând în Bulgaria”.  La întrebarea ce este de făcut, Maniu a răspuns: „Trebuie înlăturat imediat, întrucât prezenţa lui în capul guvernului devine o primejdie mortală pentru ţara noastră; Hitler este la pământ; armata germană este gata să se prăbuşească dintr-un moment în altul, iar calculele lui, în special acelea referitor la o pace separată cu Anglia, sunt simple utopii de om nebun şi disperat... Dacă plecăm de la ideea că prezenţa lui la conducerea statului este o primejdie pentru naţiune, atunci răspunsul e simplu; îl înlăturăm prin toate mijloacele; mai întâi poate fi convins să se retragă de bunăvoie, iar dacă rezistă, trebuie înlăturat cu forţa, arestându-l şi izolându-l pentru a nu crea dificultăţi noului guvern; Regele n-are decât să-l cheme la Palat, să-i ceară de faţă cu d-stră se demisioneze, iar dacă se opune să-l aresteze pe loc şi să procedeze imediat, la fel, cu colaboratorii săi apropiaţi; pentru acesta, d-stră, ca militar, împreună cu ceilalţi ofiţeri credincioşi Regelui ştiţi ce aveţi de făcut, n-am să vă învăţ eu ce măsuri trebuie să luaţi; eu, cu Dinu Brătianu şi cu celelelalte partide din Blocul Democrat, vă asigurăm spijinul politic al întregii ţări; restul vă priveşte pe d-stră şi pe Rege... Vorbiţi cu Regele, înţelegeţi-vă cu el asupra măsurilor celor mai potrivite pentru a înlătura pe Antonescu şi veţi vedea că scrupulele d-stră de conştiinşă se vor atenua în faţa hotărârii Suveranului de a salva ţara”.

17 august 1944. La Moscova, Averell Harriman informează pe A.I. Vîşinski că „emisari români, pe nume profesor Giurescu şi colonel Teodorescu, care susţin pe că reprezintă pe mareşalul Antonescu şi pe Mihai Antonescu, au luat contact de curând cu reprezentanţii americani la Istanbul, cu sugestii de pace vagi şi nerealiste, cărora guvernul american nu le acordă consideraţie”.

18 august 1944. George Duca este informat, la Stockholm, printr-un mesaj de la Bucureşti, că „misiunea Aldea” trebuia soluţionată „de urgenţă” deoarece ,,timpul pierdut agravează situaţia României prin posibilitatea de indiscreţiune şi prin întărirea controlului german în interior”.

19 August 1944. Ion Antonescu atenţionează pe Carl Clodius că dacă germanii nu vor readuce în Moldova cel puţin o divizie blindată îşi va rezerva libertatea de acţiune.

20 august 1944. Iuliu Maniu telegrafiază lui Barbu Ştirbei, la Cairo: „Am hotărât să intrăm în acţiune. Totuşi, sperăm că reprezentanţii celor trei puteri îşi dau seama de situaţia în care ne găsim, datorită lipsei unui răspuns privitor la planul propus şi mai ales asupra ajutorului propus… De aceea cerem cu ce mai mare insistenţă ca să ne informaţi despre ce puteţi să ne daţi din ceea ce am cerut. Dorim să ştim dacă putem să contăm cel puţin pe un bombardament aerian asupra punctelor pe care le vom indica…, asupra paraşutiştilor şi asupra unei forţe aeriene care va organiza atacul în scopul de a ne ajuta în operaţiunile noastre interne… Am prefera ca dvs. să ne comunicaţi că nu puteţi să ne daţi tot ce am cerut şi să ne spuneţi pe ceea ce putem conta, decât să ne lăsaţi în ignoranţă, lucru care este complet paralizant. Avem motive să credem că în cazul unei acţiuni a României, noi vom fi atacaţi pe la spate din Ungaria de trupele germane şi ungare. Ajutorul care ne va fi dat va avea ca unul din sectoarele principale combaterea acestui pericol”.

21 august 1944. În discuţia cu regele Mihai I, Mihai Antonescu îşi ia angajamentul „ca în două zile să clarifice situaţia cu Mareşalul, spre a hotărî într-un fel”. Sir H. Knarchbull-Hugessen, ambasadorul britanic la Ankara, transmite Foreign Office-ului că a fost informat de premierul turc, Mehmet Şükrü Saracoğlu, că mareşalul Ion Antonescu a declarat ministrului turc la Bucureşti (după discuţia avută cu Hitler) că „dacă englezii vin în România, el şi-ar repeta hotărârea de a-i primi ca prieteni, dar, atâta vreme cât Hitler se află în starea actuală de furie iar 800.000 de soldaţi germani se găsesc în România n-ar fi nici posibil şi nici în interesul României să desfăşoare operaţiuni militare împotriva Germaniei”. Informat de anglo-americani, A.I. Vîşinski consideră „nerealiste” propunerile lui Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, transmise prin C.C. Giurescu şi Traian Teodorescu.

Grigore Niculescu-Buzeşti cere lui George Duca ,,în numele Blocului Naţional-Democratic şi cu asentimentul M.S. Regelui” să ia ,,imediat contact” cu ambasadoarea Aleksandra Kollontay şi să-i ceară ,,un răspuns cât mai urgent în chestiunea misiunii A (Aldea - n.n.), precizând că ,,lipsa unei coordonări a acţiunii noastre noastre române cu cea a armatei sovietice este singurul obstacol ce se opune ieşirii imediate din război a României”. Îi mai solicită să lase să se înţeleagă că „totul nu depinde decât de coordonarea acţiunii militare cu sovietele” şi să-şi exprime mirarea că ,,armata sovietică renunţă la concursul asigurat dinainte al armatei noastre împotriva trupelor germane din România”.

22 august 1944. Percepţia lui Ion Antonescu despre propunerile de armistiţiu sovietice:

„I-am răspuns (lui Ion Mihalache - n.n.) că... a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

- a face un pact politic de renunțare și pierderea Basarabiei și Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 și până la ultimatumul Molotov. I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt și Churchill s-au angajat, printre altele, «să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimțită»;

- să bag țara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistițiu conțin și clauza despăgubirilor de război neprecizate, care bineînțeles constituie marele pericol, fiindcă drept gaj al plății lor rușii vor ține țara ocupată nedefinit. Cine, am răspuns domnului Mihalache, își poate lua răspunderea acceptării acestei porți deschise, care poate duce la robia neamului?

- a treia clauză și cea mai gravă e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei. Cine poate, am arătat domnului Mihalache... să-și ia răspunderea consecințelor viitoare asupra neamului a unui asemenea gest odios, când putem să ieșim din război oricând dorim. Am avea bazele viitoarei politici a statului asigurate și i-am afirmat că dacă... de domnul Maniu pe care l-am lăsat și i-am înlesnit tratativele directe cu anglo-americanii sau domnul Mihai Antonescu, care a tratat cu știința mea, eu nu m-aș da la o parte și aș da, dacă mi s-ar cere, orice consens pentru a scoate România din război, luându-mi curajul și răspunderea să spun Führer-ului în față că România se retrage din război.

- a patra condiție cerută de Molotov și de anglo-americani este să dau ordin soldaților să se predea rușilor și să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca împreună cu rușii să alungăm pe nemți din țară. Care om cu judecata întreagă și cu simțul răspunderii ar putea să dea soldaților țării un astfel de ordin care odată enunțat ar produce cel mai mare haos și ar lăsa țara la discreția totală a rușilor și germanilor? Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiție și ar pune-o în practică...

- În sfârșit, propunerile Molotov mai conțineau și clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar pentru a izgoni pe nemți din țară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupație rusească cu toate consecințele ei. Reamintind toate acestea domnului Mihalache, el mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că dumnealor, adică național-ţărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul anglo-americanilor însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți de a indispune pe ruși și că suntem lăsați la totala lor discreție, ca și Polonia și alte țări.

În consecință, trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptăm. I-am răspuns domnului Mihalache că într-o astfel de situație este de preferat ca un popor, pe care-l așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă o asemenea soartă, să moară eroic decât să-și semneze singur sentința la moarte.

Domnul Mihalache a insistat încă odată să accept să fac eu armistițiul și să semnez pacea, fiindcă condițiile puse sunt condiții de pace nu de armistițiu (este sublinierea domniei sale). Bineînțeles am declinat (refuzat) acesta”.

După o puternică pregătire de artilerie și aviație, fronturile 2 și 3 ucrainene declanșează ofensiva ,,Iași Chișinău”, înaintând 25-30 km până la Iași și Târgu Frumos. La prânz, generalul Ilie Şteflea solicită, telefonic, lui Ion Antonescu aprobarea pentru retragerea trupelor din zona oraşului Iaşi. I s-e răspunde că vor discuta problema la comandmanetul Armatei 4, unde mareşalul va ajunge la orele 18.00. La Bacău, Ion Antonescu discută situația frontului cu generalii Otto Wohler, Ilie Șteflea, Gheorghe Avramescu și colonelul Nicolae Dragomir. La Târgu Ocna, face același lucru cu generalul Hans Friessner, promițând, la insitența generalului german, că va rămâne mai departe alături de Germania.

Mareșalul acceptă cererea generalului Hans Friessner ca pe front comanda să fie unică, dar precizează ca înainte să fie date ordinele problemele trebuiau să fie discutate. Cere să nu se mai scoată forțe germane din dispozitivul de luptă deoarece „România luptă pentru viața ei”. După ce a făcut aprecieri critice la adresa Germaniei, Ion Antonescu precizează: „Eu sunt singurul conducător de stat din Europa care poate să meargă în mijlocul poporului lui fără «gardă de corp», fără să aibă teamă că i se va întâmpla ceva. Eu sunt singurul conducător de stat din Europa, care îşi poate permite să apară, ca oficialitate, nepăzit. Poporul român ar putea să ştie ce soartă îl aşteaptă din partea aliatului german după victoria finală. Eu declar din nou că, cu toate acestea, poporul român a mers din totală convingere şi ca cel mai corect şi loial aliat de partea Germaniei şi va merge mai departe”.

Cu același prilej, mareşalul român a propus ca trupele să se retragă „dintr-o dată pe aliniamentul Dunăre - poalele Carpaților” și a afirmat că „este singurul caz în istorie când un popor participă ca aliat la un război, fără un tratat de alianță politică sau militar” - avea să consemneze Hans Friessner.

Aflat la Sinaia, regele Mihai I revine în Bucureşti, unde are, în cursul nopţii spre 21 august 1944, o întâlnire secretă cu Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea, Grigore Niculescu-Buzești, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ion Mocsony-Stârcea, colonelul Emilian Ionescu, dar şi cu Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Se discută probleme ale punerii în aplicare a planului privind declanșarea ,,acțiunii” (la 26 august 1944); în funcție de programul mareșalului se admite și devansarea acțiunii pentru 24 august 1944.

Informat de Grigore Niculescu-Buzeşti despre declanşarea ofensivei sovietice, Iuliu Maniu îi răspunde: ,,Antonescu, trebuie să fie chemat la Palat şi să i se ceară pe loc să semneze în faţa Regelui ordinul de încetare a focului şi-n caz de refuz să fie arestat pe loc, imediat; trebuie luate măsuri din timp ca să fie arestaţi şi Ică, g-ralul Pantazi şi Piki Vasiliu, precum şi comandantul jandarmeriei”.

Alexandru Cretzianu primeşte mesajul lui Iuliu Maniu şi îl retransmite lui Barbu Ştirbey, la Cairo: „Suntem hotărâţi să trecem la acţiune. Sperăm că reprezentanţii celor trei Puteri Aliate îşi dau seama de situaţia inextricabilă în care ne găsim faţă de lipsa oricărui răspuns cu privire la planul propus şi în special la ajutorul cerut în interior. Este imposibil a se putea face un plan de operaţiuni în vederea ieşirii României din război în lipsa unui minimum de preciziuni cu privire la intenţiile Aliaţilor în această materie. Rugăm, deci, foarte insistent să ni se răspundă ce ni se poate da din ce am cerut. Am vrea să ştim dacă putem conta cel puţin pe bombardamente aeriene ale căror puncte vi le vom indica, bombardamente ce ne-au fost, de altfel, promise formal de generalul Wilson, pe paraşutişti şi pe ooarecare forţă de aviatică ce ar rămâne pe bazele noastre pentru a ne ajuta în operaţiunile din interior. Desigur că, în lipsa unor trupe aeropurtate, aceste operaţiuni din interiorul ţării vor avea o amploare mai mică decât cea prevăzută în planul propus. Va fi mai greu să putem ţine tot interiorul şi va trebui să ne limităm la câteva centre de rezistenţă. Am prefera să ni se răspundă că nu ni se poate dat tot ce am cerut şi să ni se arate pe ce putem conta, decât să fim ţinuţi într-o ignoranţă care ne paralizează cu desăvârşire. Avem motive să credem că, în cazul unei acţiuni a României, vom fi atacaţi prin Ungaria de către trupele germane şi ungare, ajutorul ce ni s-ar da ar avea drept unul din principalele sale obiective înlăturarea acestei ameninţări”. Liderul naţional-ţărănist mai dorea să ştie dacă „un avion purtând trei sau patru persoane care ar pleca din România ar putea să aterizeze în Turcia şi, dacă da, unde şi în ce condiţiuni”.

22 august 1944. În Moldova, Armata 27 înaintează pe valea Siretului spre șoseaua Roman – Bârlad, Armata 7 gardă străpunge frontul Corpului 5 armată român, în zona Târgu Frumos, și înaintează spre Roman. În urma discuției (la Bacău, după orele 9.00) cu militarii români și cu Otto Wohler, Ion Antonescu aprobă retragerea Armatei 4 pe aliniamentul F.N.B., în timp ce Corpul 7 armată german trebuia să ,,închidă” trecătorile Carpaților Orientali.

Mihai Antonescu telegrafiază Legaţiei române de la Ankara: ,,Situaţia frontului foarte serioasă... Faceţi să se ştie că numai la Stockholm ne-au sugerat tratative, dar fără englezi. Am socotit grav şi imprudent. Am contat că dacă frontul din răsărit se va rupe şi România îşi va putea lua libertatea mişcărilor vom primi cel puţin sprijin de aviaţie şi paraşutişti, dacă nu debarcări, care să împiedice rusificarea Balcanilor... Vă informez, cu toată conştiinţa de român, că din punct de vedere intern poziţia este foarte grea şi a rămas confuză până azi... Azi adresez un apel românesc pe care, cu aceeaşi conştiinţă, îl consider ultim într-un sens pozitiv. Rog pe dl Saracioglu să-mi răspundă dacă îmi dă concurs diplomatic mie, sau celui care ar veni, pentru români, acolo, pentru a merge mai departe, dacă putem conta din vreo parte pe sprijin diplomatic faţă de Rusia şi eventual administrativ sau chiar militar, pentru asigurarea condiţiunilor armistiţiului... Aştept răspunsul dvs., până mâine, miercuri seara” (în caz de răspuns favorabil, a luat în calcul să se deplaseze la Istanbul, împreună cu A.G. Gardyne de Chstelain). • Primind mesajul, lordul Moyne îl comunică imediat lui N.V. Novikov, care nu a manifestat interes, motivând că nu avea instrucţiuni de la guvernul său.

Pentru obţinerea sprijinului S.U.A., Mihai Antonescu se adresează şi Legaţiei române de la Berna să intervină pentru obţinerea sprijinului S.U.A: ,,Rugaţi pe fiul şi tatăl profesorului să transmită Profesorului în Statele Unite că-l rog călduros să-mi dea tot concursul în zilele ce vor urma”.

Constantin Sănătescu roagă pe Constantin Pantazi să ia măsuri pentru deplasarea de trupe în jurul Capitalei.

La Stockholm, Duca primeşte o telegramă de la Grigore Niculescu-Buzeşti prin care i se cerea să afle de la Aleksandra Kollontay informaţii noi despre ,,misiunea Aldea”. Ambasadoarea sovietică îi răspunde că sovieticii erau de acord, urmând a se stabil a doua zi, zonele de trecere a avionului.

Seara, la orele 20.00, A.G. de Chastelain (aflat în stare de arest în clădirea Inspectoratul general al Jandarmeriei) este întrebat de generalul Constantin Vasiliu-Piky dacă ar dori să se deplaseze la Cairo împreună cu Mihai Antonescu.

Mihai Antonescu se întâlnește (din inițiativă proprie) cu însărcinatul de afaceri al Turciei căruia îi cere ca guvernul turc să se ocupe de semnarea armistițiului în 24 de ore (face cunoscut că avea „deplinul acord” al regelui, mareșalului și liderilor opoziției. Turcia va informa despre acest lucru guvernele S.U.A. și Marii Britanii, care vor răspunde la... 24 august 1944. Acelaşi Mihai Antonescu va abordează probleme ale ieşirii României din război şi în discuţiile avute cu regele Mihai I, Carl Clodius, Manfred Killinger şi Renato Bova Scoppa, după care va pleca cu Ion Mihalache la Snagov pentru a discuta cu mareșalul.

Revenit de pe front, Ion Antonescu discută cu Carl Clodius, reprezentantul Germaniei la București: „D-lui Clodius - preciza mareşalul după ce a fost arestat - i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant (Antonescu - n.n.) pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin dl M. Ant (Antonescu - n.n.) de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei că, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg.Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului. I-am arătat D-lui Clodius că nicio ţară, nici chiar Germnaia, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor. I-am cerut ca şi Dl M. Ant (Antonescu - n.n.) să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei. Dl. Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului". Transmiţând Informaţia la Berlin, Carl Clodius aprecia că Ion Antonescu „doreşte să aibă mână liberă spre a face o încercare disperată de ieşire din război în cazul în care se va produce o prăbuşire a frontului”.

În timpul întâlnirii cu Ion Antonescu, Ion Mihalache îi propune (cu acordul lui Iuliu Maniu) să încheie armistițiu însă acesta refuză. „Domnul Mihalache - avea să consemneze mareșalul în camera-safe-ul regelui, după ce a fost arestat - mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile. I-am răspuns că... a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

- a face un pact politic de renunțare și pierderea Basarabiei și Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 și până la ultimatumul Molotov. I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt și Churchill s-au angajat, printre altele, «să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimțită«». Azi, a semna propunerea Molotov, însemnează a lăsa mari răscruci pentru viitorul țării în ceea ce privește granițele țării;

- să bag țara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistițiu conțin și clauza despăgubirilor de război neprecizate, care bineînțeles constituie marele pericol, fiindcă drept gaj al plății lor rușii vor ține țara ocupată nedefinit. Cine, am răspuns domnului Mihalache, își poate lua răspunderea acceptării acestei porți deschise, care poate duce la robia neamului?

- a treia clauză și cea mai gravă e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei. Cine poate, am arătat domnului Mihalache... poate să-și ia răspunderea consecințelor viitoare asupra neamului a unui asemenea gest odios, când putem să ieșim din război oricând dorim. Am avea bazele viitoarei politici a statului asigurate și i-am afirmat că dacă... de domnul Maniu pe care l-am lăsat și i-am înlesnit tratativele directe cu anglo-americanii sau domnul Mihai Antonescu, care a tratat cu știința mea, eu nu m-aș da la o parte și aș da, dacă mi s-ar cere, orice consens pentru a scoate România din război, luându-mi curajul și răspunderea să spun Führer-ului în față că România se retrage din război;

- a patra condiție cerută de Molotov și de anglo-americani este să dau ordin soldaților să se predea rușilor și să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca împreună cu rușii să alungăm pe nemți din țară. Care om cu judecata întreagă și cu simțul răspunderii ar putea să dea soldaților țării un astfel de ordin care odată enunțat ar produce cel mai mare haos și ar lăsa țara la discreția totală a rușilor și germanilor? Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiție și ar pune-o în practică...

- În sfârșit, propunerile Molotov mai conțineau și clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar pentru a izgoni pe nemți din țară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupație rusească cu toate consecințele ei. Reamintind toate acestea domnului Mihalache, el mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că dumnealor, adică național-ţărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul anglo-americanilor însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți de a indispune pe ruși și că suntem lăsați la totala lor discreție, ca și Polonia și alte țări. În consecință, trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptăm. I-am răspuns domnului Mihalache că într-o astfel de situație este de preferat ca un popor, pe care-l așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă o asemenea soartă, să moară eroic decât să-și semneze singur sentința la moarte. Domnul Mihalache a insistat încă odată să accept să fac eu armistițiul și să semnez pacea, fiindcă condițiile puse sunt condiții de pace nu de armistițiu (este sublinierea domnei sale). Bineînțeles am declinat (refuzat) acesta”.

Seara târziu, Mihai Antonescu cere lui Neagu M. Djuvara, secretar de Legaţie, să se deplaseze la Stockholm şi să comunice ambasadorului Frederic Nanu „să reia contactul cu reprezentanţii sovietici şi să întrebe dacă condiţiile sunt aceleaşi ca în aprilie trecut, unde şi cum să se ducă negocierile, dacă guvernul sovietic vrea să discute cu un reprezentant al opoziţiei sau dacă cere şi un reprezentant al actualului guvern”. Informat (telefonic, în seara zilei) de Grigore Niculescu-Buzești că mareșalul Ion Antonescu intenționează să se deplaseze din nou pe front (vineri, 24 august), că nu se știe când va reveni în București și că are intenția să evacueze guvernul, regele Mihai I (aflat la Sinaia) revine în București, unde, în noaptea spre 23 august, la Palatul Regal, are loc ultima reuniune a celor care pregăteau înlăturarea mareşalului Ion Antonescu (cel mai târziu la 26 august 1944, cel mai devreme la 24 august). La indicaţia suveranului este stabilit textul unei telegrame prin care se cerea lui Alexandru Cretzianu să solicite Aliaţilor să bombardeze ,,masiv, chiar în ziua de sâmbătă, 26 august, începând cu orele 13 (ora românească) şi timp cât mai îndelungat”, obiective germane situate la nord de Bucureşti şi „puncte de acces înspre România”, situate pe teritoriul Ungariei, Iugoslaviei şi Bulgariei. Iuliu Maniu se angajează să prezinte lista noului guvern în dimineaţa zilei de 23 august.

 

Conform precizărilor lui Gheorghe Magherescu, în noaptea spre 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu declară doctorului Zilișteanu: „Astăzi fac Pacea. Gata. S-a terminat războiul”.

În urma consfătuirii de la Palatul Regal (din noaptea de 22 spre 23 august), Grigore Niculescu-Buzeşti redactează o telegramă, care avea să fie transmisă lui Alexandru Cretzianu în dimineaţa zilei: „Din înaltul ordin al Majestăţii Sale Regelui eşti însărcinat a transmite cu extremă urgenţă emisarilor de la Cairo următoarele: În vederea evenimentelor decisive ce vor avea loc în România sâmbătă, 26 august, cerem conform promisiunii formale făcute de generalul M. Wilson: I. Ţinerea sub bombardament masiv chiar în ziua de sâmbătă, 26 august, începând cu orele 13 (ora românească) şi timp cât mai îndelungat” a poziţiilor germane situate la nord de Bucureşti, a centrelor feroviare de la Szegedin, Apahida şi Sfântu Gheorghe, precum şi a zonelor de acces spre România din Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria. Mesajul avea să fie primit de Alexandru Cretzianu în seara zilei şi retransmis la Cairo pentru informarea Aliaţilor.

Mihai Antonescu solicită însărcinatului cu afaceri turc la Bucureşti, S. Istinyeli să intervină la Ankara pentru ca guvernul Turciei să intermedieze încheierea armistiţiului între România şi Naţiunile Unite. În aceeaşi zi, acesta telegrafiază lui Sükrü Saracioglu, prim-ministrul Turciei: „M-a întâlnit chiar acum cu primul ministru (Mihai Antonescu - n.n.). El mi-a spus că situaţia este foarte serioasă. În două zile întreaga Basarabie va fi ocupată de ruşi. Noi dorim ca dv. să acţionaţi ca intermediari ai noştri pentru a obţine un armistiţiu. Vorbesc în deplin acord cu Regele, cu mareşalul şi cu toţi liderii opoziţiei. Vă rog să obţineţi în interval de 24 de ore răspunsul guvernelor britanic şi american la următoarele: primul-ministru al Românei ar dori să ştie care dintre cele trei alternative este preferată de guvernele britanic şi american:

- trimiterea unui reprezentant român la Moscova pentru a încheia un armistiţiu;

- intrarea simultană în legătură cu americanii, britanicii şi ruşii pentru a stabili condiţiile unui armistiţiu; sau 3. Discutarea condiţiilor armistiţiului la Cairo cu Aliaţii?”. La rându-i, ambasadorul britanic la Ankara, Sir H. Knatchbull-Hagessen, va informa Foreign Office-ul, cu precizarea că Mihai Antonescu dorea să ştie ,,care dintre aceste trei variante ar fi preferată de anglo-americani”. Tot de la Ankara, Washinghtonul va fi informat de R.F. Kelley, însărcinatul cu afaceri al S.U.A.

În acelaşi scop, Mihai Antonescu a telegrafiat şi lui Alexandru Cretzianu, la Ankara: „Situaţia militară înaintează foarte grav. Nu ştiu ce rezultat va avea apelul meu la dl. Saracioglu. Dv trebuie să căutaţi în orice caz sprijin în sensul comunicării col. Teodorescu pentru a nu vedea teritoriul împărţit în teatru de luptă dincolo şi dincoace de Carpaţi”.

În timp ce Neagu Djuvara se îndrepta spre Stockholm pentru a comunica lui Frederic Nanu mesajul lui Mihai Antonescu de a relua „contactul cu reprezentanţii sovietici” şi a întreba ,,dacă condiţiile sunt aceleaşi ca în aprilie trecut, unde şi cum să se ducă negocierile, dacă guvernul sovietic vrea să discute cu un reprezentant al opoziţiei sau dacă cere şi un reprezentant al actualului guvern”, de la Stockholm, George Duca telegrafia mesajul Aleksandrei Kollontay că sovieticii erau de acord acord să primească peste linia frontului pe generalul Aurel Aldea, ca reprezentant al „opoziţiei", pentru a lua legătura cu sovietici. Era însă prea târziu deoarece peste puţin timp se va afla despre arestarea mareşalului Ion Antonescu şi trecerea României de partea Naţiunilor Unite”.

În ţară, aflând (în dimineaţa zilei) de la colonelul Radu Davidescu că mareșalul Ion Antonescu urma să plece „direct pe front fără a trece pe la Majestatea Sa”, Ion Mocsonyi-Stârcea informează imediat pe rege.

În jurul orei 9.00, Mihai Antonescu anunţă pe Mircea Ionniţiu că ,,ar dori să vină la Palat în audienţă şi că mareşalul va veni mai târziu”. Informat de secretar, suveranul îşi dă acordul pentru după-amiaza zilei, la orele 15.00. Apoi, face cunoscut colaboratorilor (Aurel Aldea, Constantin Sănătescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mocsonyi-Stârcea, Mircea Ionniţiu) că va ridica problema armistiţiului în timpul audienţei lui Ion Antonescu şi că în situaţia în care acesta nu va fi de acord să îl încheie îl va demite şi aresta. Se decide ca Grigore Niculescu-Buzeşti, Constantin Sănătescu şi Ioan Mocsonyi-Stârcea să ia legătura cu Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu şi să-i informeze despre acest lucru. Cu acelaşi prilej se stabilesc şi detaliile arestării mareşalului, modalităţile de întrerupere a legăturilor telefonice ale comandamentelor germane etc.

Iuliu Maniu, Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Titel-Petrescu şi Constantin Agiu cad de acord că era mai bine ca armistițiul să fie încheiat de Ion Antonescu. Întrebat de Constantin Agiu dacă accepta să preia conducerea guvernului, liderul naţional-ţărănist răspunde că era mai bine să fie lăsat Antonescu „să se descurce”. Câteva ore mai târziu, şi-a menţinut poziția și în fața lui C.I.C. Brătianu şi Constantin Titel-Petrescu, cei trei decizând ca Gheorghe Brătianu să încerce să-l convingă pe Ion Antonescu să încheie el armistiţiul, acordându-i sprijinul politic deplin.

Mandatat de opoziție, Gheorghe Brătianu propune lui Ion Antonescu (la orele 10.30, la Snagov) să înceapă tratativele de pace cu aliații. Referindu-se la această întâlnire, Ion Antonescu a consemnat următoarele în timp ce era închis în safe-ul regelui: ,,În dimineața zilei de astăzi, pe când eram în Consiliu de Miniștri, a cerut să mă vadă domnul Gheorghe Brătianu, care, spre deosebire de domnul Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere cu domnii Maniu și Dinu Brătianu, și că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord și că își iau alături răspunderea, dacă accept să fac eu tratativele de pace. I-am răspuns că accept cu condiția să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă și pentru ca străinătatea, aliații și inamicii, să nu mai poată... (lipsă în text - n.n.) prin dezbinarea noastră. Omul Brătianu urma să-mi aducă adeverința scrisă înainte de audiența mea la rege, fiind că voiam să merg la această audiență cu hotărârea luată, adică să-i pot afirma că dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuții (în timpul audienței de la Palatul regal – n.n.) de două ori și și-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi aduce dânsul acest angajament pentru care i-am mulțumit”. La sfârşitul audienţei, Gheorghe Brătianu a promis că va reveni, până la orele 13.00, cu textul-angajament semnat de Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu. Documentul nu a mai fost însă redactat şi semnat.

Pe front, nemulţumit de decizia generalului Helmuth von Grolmann de a retrage trupele române spre munți pentru a realiza legătura cu forțele ungare, colonelul Nicolae Dragomir a încercat, în dimineața zilei, să ia legătura cu mareșalul Ion Antonescu, care se întorsese în Capitală, pentru a explica necesitatea și urgența replierii Armatei 4. Nereușind, a telefonat (la orele 9.45) generalului Constantin Sănătescu, informându-l că frontul „este complet rupt, încă de acum două zile”, că inamicul înainta cu blindatele într-o breșă de 100 km între Siret și Prut „fără să i se poată opune vreo rezistență serioasă”. Nemulțumit de felul în care Ion Antonescu reglementase mai înainte aceste probleme cu comandamentele germane și în care se comportase cu generalii și ofițerii comandamentului Armatei 4, colonelul Nicolae Dragomir mai arăta: „Domnul general Avramescu, care s-a raliat la teza pe care am arătat-o, a fost beștelit de domnul mareșal în fața nemților. I-am spus domnului mareșal să aibă în vedere numai situația militară și politică a României și în ultimele două zile n-a făcut nici o aluzie la consecințele pe care le-ar putea avea această situație. Este cazul să rezolvați imediat această problemă cu domnul mareșal”. În încheiere, colonelul Nicolae Dragomir a făcut o afirmație susceptibilă de mai multe interpretări: „Totul este pregătit. Puteți conta, în momentul militar și politic care se aproprie, pe absoluta noastră credință românească. Aștept de la dvs. un răspuns”.

În memoriile sale, generalul Constantin Sănătescu menționează convorbirea cu colonelul Nicolae Dragomir și afirmă că i-a ordonat „să ia legătura imediată cu generalul Ilie Șteflea, care trebuie să aibă instrucțiuni de la mareșal”. Nicolae Dragomir consemna însă că la sfârșitul convorbirii, Constantin Sănătescu i-a declarat că dacă situația este așa de gravă va determina pe rege „ca până într-o oră să fie chemat domnul mareșal Antonescu și să i se impună a alege între demisie sau semnarea armistițiului”.

Deteriorarea situației de pe front în orele următoare l-a determinat pe același colonel Nicolae Dragomir să trimită, la orele 12.00, un raport mareșalului Antonescu, în care arăta situația gravă în care se afla Armata 4 română și își exprima convingerea că ,,singurul scop al operațiilor noastre nu mai poate fi decât salvarea acestei armate într-un mod care să fie încă de ajutor pentru țară” și arăta că ,,este indispensabil, ca fără a întârzia o clipă să ne dați ordinul, sau cel puțin dezlegarea de a ordona retragerea generală a armatei spre țara noastră de care noi nu ne putem despărți. „Înainte de a ne lua răspunderi proprii așteptăm răspunsul dvs., care nu trebuie să întârzie niciun moment pentru salvarea armatei și ajutorarea țării” - conchidea Nicolae Dragomir.  În acest context, Ion Antonescu a ordonat (în jurul orelor 13.00) generalului Gheorghe Avramescu să predea comanda Armatei 4 generalului Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat Major român, aflat pe front, motivând lipsa de personalitate a acestuia în relațiile cu comandamentele germane. La orele 19.50, generalul Gheorghe Avramescu avea să răspundă: „Domnul mareșal mi-a ordonat precis să execut fără murmur ordinele comandamentului german. Astăzi mi se face vină tocmai prin faptul că nu m-am împotrivit comandamentului german. Eu predau comanda Armatei 4 generalului Șteflea, așa cum ordonă domnul mareșal”. Era deci clar că între modul în care au privit rezolvarea situației mareșalul Ion Antonescu, pe de o parte, și generalul Gheorghe Avramescu și colonelul Nicolae Dragomir, pe de altă parte, erau diferențe mari, că între mareșalul Ion Antonescu și comanda Armatei 4 române și între aceasta din urmă și eșaloanele superioare germane apăruse o gravă criză de comandament, care nu a mai putut fi soluționată.

„Manevra politică” cerută de Nicolae Dragomir s-a efectuat după ruperea frontului de către trupele sovietice, după cum tardiv s-a dovedit a fi, la 22 august 1944, și ordinul dat de Hitler pentru replierea frontului pe aliniamentul fortificat Focșani-Nămoloasa- Brăila, unde se spera că va fi oprită înaintarea forțelor sovietice. Toate acestea se petreceau în contextul unei dezastruoase situaţii militare pe front, în seara zilei de 23 august 1944, Corpul 18 tancuri din compunerea Frontului 3 ucrainean ajungând în zona Huşi, iar Corpul 7 mecanizat (Frontul 3 ucrainean) la trecerile de peste Prut de la Leuşeni, încercuirea Armatei 6 germane şi a trupelor române care luptau în masivul Corneşti devenind ,,o certitudine”, aşa cum aprecia generalul Hans Friessner. Beneficiind de o superioritate zdrobitoare de forţe, Frontul 2 ucrainean pătrunsese, în patru zile, 80 km în adâncimea dispozitivului de luptă germano-român, pe un front de circa 240 km, iar cele ale Frontului 3 ucrainean aproape 110 km, pe un front de 350 km.

Orele 15.30. Mihai Antonescu sosește la Palatul Regal, fiind condus de colonelul Emilian Ionescu în Casa Nouă. În timpul audienței, Mihai Antonescu cere regelui (în varianta Emilian Ionescu) să-i acorde ,,depline puteri” pentru a pleca, fără știrea mareșalului, la Cairo în vederea încheieri armistițiului. Regele refuză și-i cere să rămână la audiența cu mareșalul.

Orele 16.15-17.30. După ce decisese în Consiliul de Miniștri de la Snagov continuarea războiului, mareșalul Ion Antonescu sosește la Palatul regal (însoțit de o escortă formată din cinci mașini, parcate peste drum de Palat în fața Fundației Carol I), unde este întâmpinat de colonelul Emilian Ionescu pe care îl întreabă: „Ce face regele? Ce este la palat? I se răspunde: „M.S. Regele vă așteaptă în Casa Nouă și în Palat este liniște și totul normal”. În jurul unei mese rotunde din ,,salonul galben” se așează regele Mihai I, Ion Antonescu (regele avea să rememoreze că în timpul întrevederii Ion Antonescu era „obosit, arțăgos, chiar”), Mihai Antonescu, Constantin Sănătescu; alături (în biroul regelui) se aflau Grigore Niculescu-Buzești, Ioan Mocsonyi Stârcea, generalul Alexandru Aldea, Constantin Anton, Alexandru Ioanițiu).

În varianta Constantin Sănătescu, întrevedere s-a desfăşurat astfel:

Regele: Care este situația, domnule mareșal?

Ion Antonescu: Disperată, Majestate. Frontul este străpuns și în Moldova și în Basarabia. (Constantin Sănătescu va aconsemna în Jurnal: „După obiceiul Mareșalului, în continuare începe tot el să atace, făcând răspunzătoare de acest dezastru armata care nu mai vrea să lupte, și din cauza agitației oamenilor politici, și lăsând chiar să se înțeleagă că și regele cu mine avem o parte din vină, căci am stat de vorbă cu oamenii politici, pe care i-am încurajat în acțiunea lor”).

Regele: Ce trebuie să facem? Nu credeți că e momentul a încheia armistițiul, fie dumneavoastră, fie un alt guvern? (Sănătescu: „Mareșalul răspunde categoric că nu trebuie să încheiem armistițiul”).

Mihai Antonescu: Se poate să cerem și armistițiul însă să mai așteptăm încă două zile, căci trebuie să vină niște răspunsuri de la Ankara și Madrid.

Sănătescu: Domnule vicepreședinte, nu credeți că așteptând două zile riscăm să ni se retragă condițiile de armistițiu și să cădem în capitulare fără condiții? Am impresia că evenimentele se precipită și că e vorba de ore, nu de zile.

Mihai I: Ce intenționați să faceți?

Ion Antonescu: Voi încerca să reizistăm pe frontul fortificat Focșani-Oancea- Bolgrad.

Sănătescu: Cu ce? Întrucât lucrările de fortificații nu sunt gata și trupele române și germane ce se retrag nu vor fi în stare să ocupe aceste poziții, fiindcă se retrag în mare dezordine.

Ion Antonescu: Cu batalioanele de recruți pe care le-am trimis acolo și cu alte trupe ce vor veni din interior. De altfel, dacă nu vom reuși să oprim inamicul pe această linie, ne vom retrage în munți și vom încerca să mai rezistăm, nu putem părăsi pe germani.

Mai târziu, regele Mihai I a afirmat: „I-am propus atunci, conform planului stabilit cu șefii partidelor politice, cu care pregătisem audiența, să demisioneze pentru ca un nou guvern să ceară imediat armistițiu. La această propunere s-a înfuriat... Fapt este că n-a vrut să audă de demisie, striga că nu va lăsa țara pe mâna unui copil și va lupta până la capăt... Antonescu nu admitea niciun argument, repeta doar strigând că el hotărăște și că războiul va continua alături de Germania. În planurile noastre fusese adăugată și soluția cazului neașteptat, în care mareșalul Antonescu ar fi respins atât cererea de armistițiu, cât și demisia. Această soluție extremă era arestarea lui”.

- În relatarea (scrisă în safe) referitoare la desfășurarea audienței, Ion Antonescu preciza că a expus regelui, timp de aproape două ore, situația frontului și acțiunile întreprinse pentru „a scoate țara din greul impas în care se găsește”, demersurile întreprinse de Mihai Antonescu pentru a obține de la anglo-americani ,,asigurări pentru viitorul țării”, conținutul discuțiilor avute cu Carl Clodius, Ion Mihalache și Gheorghe Brătianu. La cerea regelui ca tratativele „să înceapă imediat”, Ion Antonescu a făcut cunoscut că așteaptă răspunsul de la Ankara și Berna pentru a obține „consimțământul Angliei și Americii de a trata cu rușii”. Ion Antonescu afirmă că era de acord chiar cu plecarea lui Mihai Antonescu la Ankara și Cairo pentru ,,a duce tratative directe”. (Constantin Sănătescu consemnează (nu se știe unde – n.r.) că Ion Antonescu ar fi zis: nu vom retrage în munţi şi vom încerca să mai rezistăm, nu putem părăsi pe germani”).

Regele Mihai I iese din salon (după unele relatări, inclusiv a lui Ion Antonescu), sub pretextul uitării „port-țigaretului”, după altele variantă ar fi spus: „Ce cald este aici. Mi-e sete. Mă duc să caut ceva de băut. Îmi doresc un pahar mare cu apă”; Constantin Sănătescu consemnează în Jurnal: „Față de acest răspuns categoric, regele s-a sculat în picioare și, fără a rosti o vorbă, le-a întins mâna și a ieșit afară. Antoneștii au rămas cu mine, în picioare, într-o atitudine chinuitoare. Cei din biroul regelui au auzit convorbirea și au luat măsuri de arestare; îndată ce regele a intrat la ei a dat aprobare să trecem la arestarea Antoneștilor și să facem lovitura de stat”.

Mircea Ionniţiu zice că regele nu a părăsit salonul, ci a făcut semn maiorului Dumitrescu să intre cu cei trei subofiţeri.

La revenirea în Salon, regele se adresează astfel mareșalului: „Domnule mareșal, am ascultat expunerea dvs asupra situației și nu sunt de acord cu propunerile dvs., consider situația foarte gravă, care pune în pericol chiar existența neamului românesc. Din această cauză vă demit din funcția de conducător al statului”. Ulterior, la Dobrița, regele Mihai I i-a cerut maiorului Anton Dumitrescu să consemneze că înainte de arestare i s-a adresat astfel mareșalului Ion Antonescu: „Domnule mareșal, amândoi avem de dat socoteală lui Dumnezeu și istoriei de sorta acestui neam. Tăvălugul morții apasă asupra Moldovei. Aceeași soartă așteaptă și restul țării”. Apoi a părăsit salonul.

- Orele 17.00. În salon intră echipa pregătită pentru pentru arestare a mareșalului formată din maiorul Anton Dumitrescu și plutonierii Dumitru Bâlă, Dumitru Rusu și sergentul-major Dinu Cojocaru (era echipa de rezervă, deoarece – din rațiuni de păstrarea a secretului - formațiunea pregătită de comuniști, formată din chelneri de la restaurantul „Cina” nu a mai fost introdusă în incinta Palatului).

„După aceea - avea să consemneze mareșalul Ion Antonescu -, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar, unde o bestie de subofițer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu domnul Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră „Safe” Fichet și încuiați cu cheille. Camera nu are decât 3m pe 2, este fără fereastră și fără ventilație. După 2 ore s-a deschis ușa și ni s-a oferit două scaune aduse de afară. Nu s-a avut nicio dorință de a se da acestei camere cel puțin aspectul curat. Este plină de praf în într-o dezordine organizată”.

După un timp, li s-a adus (în safe) o masă și două scaune, iar la cererea lor hârtie și creioane (de către Gheorghe Ionescu-Bălăceanu, cu aprobarea regelui). Ion Antonesscu și-a scris testamentul prin care lăsa întreaga avere soției sale (după unele surse a scris și o scrisoare soției în care a precizat: ,,O altă cale n-ar fi fost a mea”), iar Mihai Antonescu a scris regelui un lung memoriu referitor la contactele sale cu aliații occidentali (Mircea Ioanițiu zice că după ce l-a citit l-a distrus. Gheorghe Ionescu-Bălăceanu zice că le-a predat regelui care le-a dat lui Mocioni Stârcea). Ion Antonescu a fost tot timpul agitat, a vociferat și amenințat determinând pe unul din soldații care-l păzeau să ceară să fie înlocuit. În camera safe, Ion Antonescu a ales o agendă care aparținuse regelui Carol al II-lea în care și-a consemnat gândurile și impresiile din timpul audienței la rege. După bombardamentul german agenda a fost găsită printre dărâmături de către căpitanul Gheorghe Teodorescu din Batalionul de gardă al palatului, pe care a prezentat-o în 1980 lui Nicolae Ceaușescu. Textul scris de mareșal se încheia astfel: „Mă rog lui Dumnezeu să ferească țara Românească de consecințele unui act atât de necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De multe mai multe ori am spus regelui în/tre/ patru chi și în prezența Dlui M. Antonescu că, cadă crede că este un alt om în Țară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedaz locul cu o singură condiție: să prezinte garanții și să nu fie un ambițios și un aventurier”.

Din casa de fier Mihai Antonescu a trimis lui Sănătescu un mesaj prin care insista ca noul guvern să urmărească rezultatele tratativelor de armistițiu inițiate, îndeosebi prin intermediul Turciei, Elveției și Suediei și a făcut aluzie la modul neospitalier în care fusese tratat în orele precedente: „Pentru ospitalitatea MS Regele, toată durerea unui român”.

Între timp, în jurul orei 21.00, Emil Bodnăraș sosește la Palatul regal. „Când am venit - afirma el în 1960 - era de văzut ce facem cu ei. Noi am prevăzut să-i internăm într-o casă a noastră. Regele nu știa cum ne gândim noi să procedăm. O singură condiție ne-a pus: numai să nu-i împușcați acuma, dar a fost imediat de acord că nu pot fi ținuți la nicio închisoare, nici la Palat nu pot rămâne, numai dvs. să-i țineți, dar să nu-i împușcați. N-am avut nicio dificultate din acest punct de vedere. Atunci seara am stat de vorbă cu el. El era încă palid, foarte emoționat. Atunci ne-am înțeles ce facem cu ei. Deci am stabilit că Antoneștii pleacă de la Palat... La discuție a asistat și Pătrășcanu, Sănătescu... Am ieșit și am căutat să pun în mișcare totul... Florica (Bodnăraș - n.n.) a rămas afară, am lăsat-o într-un punct și am pregătit grupa pentru scoaterea lui Antonescu și am găsit că cea mai bună casă este cea din Vatra Luminoasă, casă pe care o părăsisem în ziua de 14 august după căderea lui Manole (Bodnăraș - n.n.) la Craiova... Casa era părăsită, nu locuia acolo decât gazda, care acoperea. Era un funcționar angajat la Bernache... Când am venit l-am găsit pe Manole și pe nevastă-sa. Văzându-l pe Manole și într-o stare potrivită pentru a-i face paza lui Antonescu l-am înarmat și am spus pregătiți casa”.

După miezul nopţii, pe la orele 2.00, la Palatul Regal a sosit Emil Bodnăraș, cu Ștefan Mladin și cu grupa care trebuia să îi preia pe cei arestați. „Am avut - rememora el în 1960 - două mașini ale noastre mici, dar ne-am decis să luăm o mașină dubă a Palatului și cred că pe la două noaptea ne-am dus să-i luăm. Până atunci nici nu-i văzusem, doar m-am asigurat că sunt. Mi-au dat un ofițer care m-a dus la seif la Antonescu, unde era închis. Acesta cunoștea cifrul de la seif, a făcut numărul, a băgat cheia, cum a întors cheia a luat-o la fugă și am rămas singur cu Mladin. L-am pus pe Mladin să deschidă ușa. În încăpere ardea o lumină în tavan, era o căldură infernală și Antoneștii în cămașe. S-au speriat când au văzut civili. Am avut banderolele formațiunilor de luptă și au înțeles că treaba era puțin altfel. I-am luat pe un ton militar și i-am dus jos. În curte stătea duba, era o mașină de aprovizionare închisă și i-am așezat pe ei și pe câte un om înarmat al nostru. Eu cu Mladin și cu Florica, care adusese grupa aceea cu Maldin la palat, în mașina noastră a Comandamentului („formațiunilor de luptă patriotică” - n.n.) în frunte și ei în urmă și după aceea a mai venit încă o mașină. Deci am constituit un fel de caravană. Ne-am strecurat prin dispozitivul nostru, pe niște străduțe mici, ca să nu intrăm într-o capcană nemțească și i-am dus în Vatra Luminoasă. Tot grupul a rămas în Vatra Luminoasă. Ni s-a mai adus armament; Florica a rămas și ea acolo ca să aibă grijă de mâncare, împreună cu cumnata mea. Așa au sta acolo vreo săptămână până au venit sovieticii. Nimeni n-a știut că sunt acolo. Manole ea șeful gărzii la început. A trebuit și el să fie temperat ca să nu uzeze de mână forte. Ei au fost foarte supuși. În casă i-am despărțit și s-au purtat foarte disciplinat, însă furioși. N-au dormit vreo două nopți. Antonescu și-a venit în fire când a auzit bombardamentele, a spus poate îi eliberează. Purtare mai lașă a avut Ică Antonescu, se văita, plângea”.

Aranjament grafic - I.M.