După 23 august 1944, când a declanșat lupta împotriva trupelor germane și ungare, până la 12 mai 1945, când au încetat ostilitățile pe frontul european, armata română a capturat 117 798 militari germani și maghiari (66.275 în România, 21.045 în Ungaria și 20.478 în Cehoslovacia). Conform convențiilor și regulilor internationale, aceștia trebuiau să fie puși la dispoziția Înaltului comandament român. În realitate, au fost preluați de către sovietici, de cele mai multe ori fără acte scrise, sau în cel mai fericit caz numeric. Așa a procedat la 3 septembrie 1944 generalul Kolciuk, care a cerut locotenenet-colonelului Constantin Damiescu, comandantul garnizoanei Călărași, să-i predea 5.425 militari germani capturați de trupele române în urma luptelor duse în zonă pentru care a emis o simplă adeverință.

Până la 5 octombrie 1944, sovieticii au preluat cu acte, 36.433 de prizonieri germani, între care nouă generali, 1.215 ofițeri, 4 244 subofițeri și 30.965 trupă, care au fost transportați în lagărul sovietic de la Focșani. Acestora li se adăugau prizonierii ridicați de comandamentele și trupele sovietice din diferite garnizoane care nu reușiseră să-i predea lagărelor de la Romula, Budești, Calafat, București, Turnu Măgurele, Maia (sași și șvabi), Râmnicu Vâlcea (toate pentru prizonieri germani), Corbeni (prizonierii unguri), Bărbătești (prizonierii secui), Lugoj și Feldioara (lagăre de colectare pentru armatelor 1 și 4 române), București (pentru prizoniere).

Dacă la 12 septembrie 1944 în lagărele de prizonieri românești se aflau 54.958 de prizonieri (44.459 germani, 959 maghiari și 540 alte naționalități), la 12 februarie 1945 mai erau doar 6.920 (2 966 germani, 2.664 maghiari și 1.290 alte naționalități): 54.617 fuseseră predați sovieticilor cu acte (47.707 germani, 4.458 maghiari și 2.452 alte naționalități), 298 evadaseră (148 germani, 30 maghiari și 120 alte naționalități), 368 fuseseră eliberați (majoritate originari din partea de nord-vestul a României ocupată de Ungaria în 1940) și 84 decedaseră (65 germani și 19 maghiari). Restul prizonierilor germani și maghiari fuseseră preluați fără a se întocmi acte de predare. Referindu-se la situația din lagărele de prizonieri germani, colonelul Matei Mateescu, șeful Secției prizonieri, făcea cunoscut că reprezentanții sovietici din Comisia Aliată de Control au cerut ca ofițerilor germani prizonieri să nu li se dea solda cuvenită ci să fie tratați la fel ca soldații. Concomitent, au interzis înființarea de cantine în lagăre, vizitarea prizonierilor de către reprezentanții Societății de Cruce Roșie Română, împărțirea de țigări, primirea pachetelor cu alimente și haine de la Crucea Roșie, folosirea prizonierilor la munci.

La 4 noiembrie 1944, delegații mareșalului Tolbuhin, comandantul Frontului 3 ucrainean, au cerut comandantului Lagărului de la Calafat (unde se aflau și 2.300 prizonieri italieni aduși de ruși de pe frontul din Iugoslavia) să predea prizonierii și „întreaga gospodărie a lagărului organelor ruse", deși aceasta aparținea statului român. În aceleași condiții fusese preluat și lagărul de la Timișoara.
Pe larg: Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Editura Enciclopedică, București, 2017.