„Ce popor a avut pe lume o soartă mai aprigă și mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz și mai întreg în fața atâtor dureri?!” (Alexandru Vlahuță - România pitorească)

Am iubit o tătăroaică

Frumos al dracuʼși nebunatic rău am mai fost la tinerețea mea! Ca un mânz zburdam, de parcă smulsesem inimile din zece armăsari din Caucaz. Mă întorceam, toamna, de la clăci, unde chioteam și tăvăleam fetele prin foile de porumb și prin mătase, de le făceam să roșească așa cum sunt merele ionatane... Veneam prin grădini, mă mai băgam prin câte un fânar sau prin câte o claie de fân cu una cu rană-n piept și cu mâncărime-n sânge și știam că toată lumea era a mea. Ieșeam din fân ori din gluga de coceni și-o luam, unul într-o parte, altul în alta, mai pe lângă garduri și pe poteci lăturalnice, și ne îndreptam fiecare spre casa lui.

Într-o noapte era lună mare pe cer. N-aveam cum să intru undeva, la vreo femeie tânără, cum erau cele ale concentraților, că se vedea ca ziua. Mergea umbra după mine, dar eu habar n-aveam de asta. Fulieram. Aveam 18 ani și mi se părea că toată viața am să umblu la fete și am să fluier cu mâinile în buzunare, pe ulițele satului. Și într-o noapte de prin octombrie 1939, când veneam de la o clacă și luna mare se ținea grămadă, ca nebuna, în urma mea, tata mi-a deschis ușa și m-a luat la repengeli, de parcă era cu furcă și făcea cărare printr-un deal de mărăcini.

- Toată vara, de vreo câțiva ani, umbli ca un vântură-lume! Umbli noaptea și ziua dormi, ʼtu-ți și dregu-ți de pârlit ce ești, că, dacă nu te iau în brânci și te arunc pe ușă-afară, de zic că nici n-am avut unul ca tine la casa mea! Ce-ai, mă, îmi zicea, în căpățâna aia?! Rumeguș, ai, mă?! Nu vezi că se mai duc și băieții pe aici, pe colea, dar vin mai devreme acasă, iar a doua zi se scoală cu noaptea-n cap și-i dau drumul la muncă!... De acum încolo am să-ți închid ușa, dacă mai vii aproape de ziuă, de nu dorm eu și mamă-ta din pricina ta!...Și-am să te dau și-afară din casă, să știi!... Să te duci unde a dus mutul iapa!...” și mi-a ars două palme, de mi-a sărit pălăria pe sala casei.

- Bine! i-am spus. Atunci, să știi că chiar am să plec...” și-am și depus, a doua zi, cerere de plecare în armată, ca voluntar, fără să știu ce urma să mi se întâmple în anii ce veneau, anii cei mai urâți ai vieții mele, în care am omorât, fără milă, o grămadă de oameni. Cine ar fi crezut că atunci, în 15 noiembrie 1939, când am plecat la Centrul de instrucție Vlădești, anii tinereții mele se vor năclăi de sânge?!

La Vlădești am făcut trei luni la Transmisiuni, specialitatea telefonist. Aici, venea tata aproape în fiecare săptămână pe la mine; sta pe la poarta unității, cu traista-n mână, plină, și cu fața supărată. Mă uitam la el și-mi părea rău! Voiam să plec cât mai repede de-acasă, din Vâlcea; voiam să cunosc lumea, s-o vânzolesc, să cunosc fete frumoase, focoase, că astea mi-au plăcut mie mai mult și mai mult. Altminteri, de ce mai trăiește omul pe pământ, dacă nu încearcă din bucuriile, dar și din necazurile vieții?!

Mă duceam la el, la poartă, iar el de-abia putea să mai deschidă gura. I se scăldau ochii în lacrimi. Și mie îmi venea să plâng, dar îl luam repede cu gura, ba cu una, ba cu alta, că ce mai e pe acasă, ce face mama, dar frații, rudele, chestii din astea, și-l mai înveseleam. După ce-mi lăsa ce adusese în traistă, parcă mă podidea și pe mine plânsul, când îl vedeam cum se îndepărta abătut, mergând agale, fără să se mai uite înapoi.

Știam ce era în sufletul lui, dar ce puteam să mai fac?! Viața trebuia să meargă înainte. În plus, parcă-mi spunea mie cineva că urma să trec prin multe întâmplări. Și așa a și fost, că, după cele trei luni de instrucție și de pregătire de la Vlădești, ne-au trimis la Brăila, pe zonă, acolo fiind concentrați puhoi de lume. Cred că ai noștri, românii, aflaseră că la 23 de august ʼ39, se încheiase pactul dintre Molotov și Ribbentrop. Ceva-ceva urma de atunci, e și normal, că doar nu erau nebuni ai noștri să concentreze Divizia a II-la pe zona Brăilei. Și veneau continuu la oameni. Săpau tranșee de-i lua dracuʼ!...

Mirosea a război, de ziceai mamă ce e asta și cu ce se mănâncă!... Dar mie nu-mi era frică deloc. Deocamdată! Eu eram cu gândul tot la fete, că erau niște fete, pe acolo, date-n mă-sa, domule! Șerpoaice de stufăriș, ce mai! Se-ncolăceau după tine, de ziceai că-ți sare inima drept în iarbă și te uiți la ea cum zvâcnește și cum tremură toată! Una din asta mi-a lăsat ca amintire un port-țigaret grecesc, pe care, în mod sigur, îl șterpelise de la vreun marinar, sau de la vreun boier, că era plină Brăila de boieri și de negustori. Oraș bogat, oameni bogați! Numai că noi eram cu ochii dincolo, înspre Basarabia noastră.

A trecut iarna lui ʼ39, a venit primăvara lui ʼ40 și pe la sfârșitul primăverii m-au făcut fruntaș. Ei, a crescut un pic inima în mine, mai ales că m-au trecut la centrala telefonică a Prefecturii, pentru că eram telefonist. Parcă eram alt om! Mă simțeam mai cu vână, cum s-ar zice... Dar la Brăila n-am mai stat mult, că ne-au mutat cu divizia în județul Fălciu, să ocupăm Valea Prutului. Se simțea mirosul de război ca de carne friptă! Nu era ostaș care să nu creadă că urma, cât de curând, să intrăm în război. Aici, la Fălciu, aveam un cort mare. Povesteam, făceam fel de fel de glume, mai trăgeam o raită pe ici, pe colo, mai ciupeam câte o fată... Una mi-a dat o brichetă frumoasă, aurie. Port-țigaret aveam, brichetă aveam, așa că m-am apucat și eu de fumat, ca aproape toți ceilalți camarazi, de ziceai că eram fumător de când mama m-a făcut...

Stam pe zonă și priveam dincolo de Prut. Într-una din zile am văzut venind de la noi și îndreptându-se spre pod, să treacă dincolo, în Basarabia, o mulțime de evrei. Erau cu bagajele de mână, cu baloturi la spinare, cu copiii de mână sau în brațe, plini de praf, necăjiți, chinuiți de căldură și de sete, că era vară fierbinte de-ți ardeau și-ți sfârâiau picioarele în bocanci de atâta zăpușeală și nădușeală.

Mă uitam la ei cum mergeau încolonați câte trei și mi se făcea milă. Unii dintre ostași mai ciupeau fetele evreilor, că erau frumoase, oacheșe și sprintene; aveau niște ochi de străluceau ca murele coapte, după ploaie, când dă soarele peste tot pământul. Frumoase evreicele! Și eu am ciupit una. Alteia însă i-am umplut bidonașul cu apă, că mi-a cerut, și era să am neplăceri cu un pârlit de subofițer din Caracal. Zicea că de ce i-am dat apă. Păi, cum să nu-i dau, domnule, i-am spus, că e pământul plin de apă și e omenește și creștinește să-i dai celui care îți cere. N-o cunosc, nu mă cunoaște... I-am dat apă, atâta!... Scârbos, dă-l în mă-sa! Dacă s-ar fi întâmplat chestia asta prin apropierea Odessei, mai târziu, bineînțeles, sau prin Caucaz, dacă nu-i zburam eu creierii ca la șarpe!...

Se zvonise în vara aia că evreii ar cam avea nu știu ce probleme, și de-aia plecau în Basarabia, dar ai noștri, ostașii, îi priveau cu milă. I-am petrecut cu privirea până ce nu i-am mai văzut; îi înghițise Basarabia! „Doamne, mă gândeam, cum mai e și soarta asta a omului! Îți lași casa și ce mai ai pe lângă ea, locurile unde te-ai născut, ai crescut, și pleci așa în lume, cu traista-n spinare, prin soare și prin praful câmpiei... Grea viață! Urât lucru! Murdar!”.

În sfârșit, după câteva zile mi s-a constituit grupa de transmisiuni și am fost obligat să merg după divizie. Am fost instalați la podul de peste Prut. Erau acolo generalul Bora, sublocotenentul Rășcanu, sergentul major Sindie, comandantul nostru de pluton. Parcă-l văd și acum pe Sindie venind din vale, dinspre oraș, și spunându-mi:
- Ionescule, echipează-ți grupa și treci la pod!

Așa am făcut. Ne-am dus la pod și ne-am instalat pe poziție. Vedeam cum tot treceau pe pod evreii încolonați. De dincolo însă rar când trecea câte cineva, așa cum a fost boierul Cavagliotti, care a venit cu nevasta, boieroaica, și cu cele două fetițe, de vreo zece-unsprezece ani. Boierul ăsta a simțit el ceva, de și-a lăsat toată averea în Basarabia și a trecut Prutul dincoace. În sfârșit, ostașii au început să-și sape gropi individuale, fiindcă se aflase că Basarabia se va despărți de România și va rămâne la ruși, după cum se înțeleseseră Molotov cu Ribbentrop, când au încheiat pactul din 23 august 1939.

Într-una din zile, stând noi de vorbă, fumând, mai glumind, vedem venind din josul și din susul Prutului, pe partea Basarabiei, coloană de tancuri. Hopa! zic în gândul meu. Asta nu miroase a bine! Se-mpute gluma!

Evreii continuau să treacă încolonați, abătuți, necăjiți. Parcă și pe noi începuse să ne cuprindă amăreala. Pricepuserăm cu toții că venirea tancurilor rusești, pe pod, și tonul hotărât al femeii aceleia nu sunau a bine. Căzuseră ca murăturile, pe burta goală, dimineața! Ofițerii noștri ne-au atras atenția, mai cu luare-aminte de acum, după vizita Anei Pauker, să-i lăsăm pe evrei să treacă liniștiți, fără să le pricinuim vreo supărare. Noi însă n-aveam nimic cu ei. Ei își vedeau de drumul lor, dar mie îmi spunea inima că ne așteaptă zile grele.

Nu după mult timp, ne-au mutat de la Fălciu în comuna Duda din județul Iași. Eram instalați pe un deal. Iașul era mai jos. Vedeam turlele catedralei și ale bisericilor.

Basarabia trecuse la ruși. Eram în ziua de 21 iunie 1941 când am primit primele proiectile. Vuiau prin aer ca un pom înalt și stufos, când îl dobori cu securea la pământ. Așa vuiau în cădere.

Atunci m-am înfiorat pentru prima dată în viața mea. Parcă simțeam moartea cum rânjea prin apropierea noastră, gata-gata să ne înhațe și sp ne înghită de vii, ca pe o bucată de mămăligă caldă, pentru că, într-adevăr, eram moale ca mămăliga, ca o cârpă. Mi-au sărit toate aiurelile din cap. Dintr-o dată parcă    n-am mai fost tânăr și plin de viață, așa cum fusesem până atunci; de fete, nici gând. Mi-am dat seama că de aici încolo viața mea era pusă permanent în pericol.

Băteau rușii cu proiectilele de se zguduia pământul din rădăcini, dar, cu toate astea, cercetașii și pontonienii noștri au făcut un pod de vase și am trecut peste Prut. Prutul venise mare; ieșise din matcă. Venea tulbure și-nnegurat ca un om supărat rău de tot pe lumea asta.Vedeam cum pluteam pe Prut picioare și mâini de ostași, trupuri moarte, sfârtecate, ciopârțite, cu sângele năclăit, ca mămăliga împrăștiată. Noi treceam prin vâltoare, că mai era până la mal, și ne loveam de ostașii morți, care veneau din susul râului. Ne dezbrăcasem, ne luaserăm hainele pe cap și mergeam prin apa tulbure, până la piept. Pe deasupra noastră treceau proiectilele cu vâjâit mare și greu. Când am ajuns dincolo, pe mal, am văzut sute de morți și de răniți. Era jale mare! Îți venea să-ți smulgi părul din cap sau să te bagi cu capul în pământ, ca să nu mai vezi și să nu mai auzi nimic, nimic.

„ʼtu-i vascrisul mamii ei de viață! mi-am zis. Doamneee, unde-am ajuns?! Nu mai sunt eu băiatul ăla frumos, care stătea noaptea cu fetele și cu nevestele tinere prin podurile fânarelor?!”. Dintr-o dată, parcă   n-am mai avut tinerețe; am devenit mai rece și mai îngândurat. Contactul cu primii morți, băieți tineri, de-abia îmbobociți, ca trandafirii roșii, vara, mi-a răsucit ceva în minte!

Ajungând dincolo de Prut, cu mari sacrificii din partea Diviziei a XI-a, ne-am instalat pe poziție. Ne-am făcut gropi individuale; am primit muniție. De acolo, de unde ne instalaserăm, priveam din când în când la cei aproape două sute de morți. Puseseră pe ei o foaie mare de cort, ca noi să nu ne înspăimântăm și să ne demoralizăm. Nu-mi mai ardea de nimic, când mă uitam la mormanul de morți tineri. Nici foame nu-mi mai era. Îmi zburase inima!... Stam în groapa individuală și vedeam și auzeam cum trăgeau artileria și aviația, mitralierele... Vai de lume și de lume și de viață pe pământul ăsta!

În sfârșit, am înaintat până în Pădurea Țiganca. Era o pădure mare. Ajungând acolo, ai noștri nu și-au dat seama că în pădurea aia rămăsese un batalion de ruși. Cred că era un batalion de asalt, de sacrificiu.  Într-o parte era satul Cărpineni, iar pădurea asta era sus, pe deal. Nu aveai cum să treci, decât prin pădure; era ca un iad pădurea asta. Sute, mii de copaci erau retezați și arși de proiectile. Parcă erau tocați cu barda, ca varza. Cine să-și dea seama că rușii, un batalion, încă mai erau în pădure?! De unde puteam noi să știm că ei mai aveau în apropiere, în teritoriul aflat în zona noastră, un spion basarabean, care avea instalată stația în subsolul unei cârciumi mari, boierești, iar de acolo ținea legătura cu altul din turla bisericii din sat, unde erau instalate și patru-cinci guri de mitraliere?! Cel din turla bisericii îi transmitea totul celui din beciul cârciumii, iar nenorocitul asta de trădător, că era român basarabean, transmitea batalionului de ruși din Pădurea Țiganca. Orice mișcare a noastră, cât de mică, imediat era știută de rușii rămași în pădure.

Urcând noi în marș prin pădure, pe la jumătatea dealului, cu tunuri, cu cai, odată ne trezim că suntem atacați de la spate. Ne-au măcelărit; ne-au căsăpit; mai rău ca pe câinii turbați!... Pe artileriștii noștri, mai ales! Ne-au spintecat! Cădeau ostașii ca snopii de coceni. Au murit o sută și ceva de oameni. Toți tineri! Norocul nostru cu un sergent deștept, de la 26 Artilerie, care a desfăcut tunul, l-a întors invers și a tras în direcția de unde veneau proiectilele rușilor.

Mă, dă-l în mă-sa! mi-am zis. Asta nu se poate! Aici e lucru necurat! Ia să scotocim noi mai bine! Nimic, dar absolut nimic nu am găsit. Totuși, mie mi se părea suspect.

Iar auzim: Piu, piu, piu! Ta-ta-ta! Ti-ti-ti! Zicea numai: „Atenție!, Atenție!”. M-am uitat prntr-o firidă îngustă și am văzut o lumină de lumânare. M-am gândit să trag cărămida, dar mi-am dat seama că ăla mă împușca imediat drept în cap. Nu l-am lăsat nici pe cercetaș să se apropie. Ne-am întors la companie și am adus două grupe. Am intrat în cârciumă și am dat toate lucrurile la o parte. Când am dat tejgheaua la o parte, am dat de un oblon. Atunci am fost sigur că pe acolo se cobora în beci.

Când un cercetaș a ridicat oblonul, ăla din beci frrr! cu pistolul-automat, dar nu l-a atins pe cercetașul nostru. I-au trecut gloanțele pe lângă cap. Când au văzut ai noștri, au turbat. Au vrut să-l facă țăndări, dar sublocotenentul nostru a zis că e mai bine să-l prindem viu, că poate aflăm mai multe de la el. Așa a și fost, că, după ce l-au luat ai noștri la bubuieli și la strânsori, a spus tot, tot, tot. Până a-l scoate însă de acolo, din beciul ăla, a fost destul de greu. L-am scos așa cum scoți viezurele din vizuină: am găsit un fitil de pucioasă, i-am dat foc și l-am aruncat jos, în beci, iar nenorocitul a ieșit una-două, că nu mai putea de fumul ăla.

Cum a ieșit deasupra, l-am și luat la troznit. Era singur. Dacă nu ar fi sărit sublocotenentul nostru, ca să nu mai dăm în el, cred că am fi fost în stare să rupem cu dinții carne din el. Niciunul dintre noi nu putea să-l ierte pentru mormanul de băieți tineri, din Pădurea Țiganca, numai băieți frumoși și nevinovați, care muriseră din cauza lui. Știu că m-am dat pe lângă el și, când i-am tras un dos de palmă peste bot, i-a pornit sângele ca din cișmea. Era mai în vârstă ceva decât mine și părea, după cum arăta, a fi ofițer; în orice caz, era om cu carte, ʼtu-l în soare pe mă-sa de prăpădit!... Apoi, ai noștri l-au luat și l-au legat. Parcă intrase frica în el; știa, dă-l în mă-sa, ce urma să-l aștepte. Încet-încet ne-a spus că celălalt, legătura lui, era în turla bisericii, de unde îi spunea tot ce vedea, iar ăsta transmitea batalionului rusesc toate datele.

Pe cei din turlă îi terminaserăm pe toți. Am găsit armament și muniție, acolo, în biserică, de ne-am crucit! Din cauza lor și a ăstuia din beciul cârciumii, muriseră atâția camarazi de-ai noștri! Cred că n-am să uit până voi muri măcelul care s-a făcut în pădurea aia! Doamne, cum se mai văitau bieții băieți! Cum gemeau!... Unul nu zicea decât atât: „Aoleu, copilul meu! Copilașul meu! Copilașul meu!”. Simțeam că plesnesc, când îl auzeam. Până-n seară, a murit. Am tras un mal peste el și l-am acoperit. Atunci am plâns pentru prima dată. Era un pic mai mare decât mine; poate cu un an, doi. Păcat de el!

Pe nenorocitul ăla din beciul cârciumii l-au chinuit ai noștri aproape o săptămână. Ne-a spus cifrul rușilor, date despre amplasamentul trupelor, guri de foc, efective, tot, tot, tot. După ce au stors de la el tot ce s-a putut, l-au luat, într-o dimineață, și l-au dus în pădure, acolo unde încă mai era movila de morți tineri, mâinile și picioarele împrăștiate, altele atârnate prin copaci, mațele înșirate prin tufe și mirosind groaznic, ca să vadă și el, nenorocitul, câți ostași români și câți cai fuseseră omorâți de ruși, și numai datorită lui.

- Uite, mă! îi zicea sergentul, care era cu automatul în spatele lui. Uite, mă, criminalule, ce-ai făcut tu fraților tăi! Uite, mă!” și-l împungea cu țeava pistolului-automat drept în ceafă. Ăla era galben ca mămăliga. Nu mai era în stare să scoată o vorbă.

- Uite, mă, nenorocitule!, i-a mai zis sergentul și n-a mai așteptat ordinul de execuție. Și-a descărcat în ceafa și-n spinarea basarabeanului trădător tot pistolul-automat. Și după el, ca la comandă, toți cei care eram acolo, și eram foarte mulți, am tras în el, am tras în el... Dumnezeule, când m-ai mai făcut, dacă am văzut vreodată până atunci, ori de atunci încoace, atâta ură din partea ostașilor noștri! Poate numai, mai târziu, la Vigoda, când iar am mai văzut un lucru cu mult mai urât.

L-am înconjurat, deși era mort definitiv, desfigurat, și am tras în el, de nici ploaia, de-ar fi fost cu picături de fier, n-ar fi putut să-l ciuruiască atâta. Apoi, l-au luat câțiva ostași și l-au atârnat cu o frânghie de creanga unui stejar retezat de la jumătate de proiectilele rusești. L-au legat de picioare și l-au atârnat cu capul în jos, după care din nou am tras în el, de începuseră să atârne bucățile de zdrențe și de carne. Creieri nici nu mai avea, că-i săriseră când l-a împușcat sergentul în ceafă; i-am văzut prin iarbă; unul dintre ostași a și alunecat pe ei. S-a șters pe iarbă și a scuipat cu scârbă!

Lângă el, prinsă de trunchiul stejarului, a stat multă vreme o scândură pe care ai noștri scriseseră cu sângele ăluia: „Trădător de Țară! Pedeapsă cu moartea!”.

- Va urma -