Ca floarea dovleacului era fața lui!

În februarie 1942 am fost încorporat la Regimentul 26 „Rovine” din Craiova, la Infanterie, arma pistol-automat, unde am fost instruit până în 20 noiembrie 1942, când am plecat, cu trenul, pe front la Cotul Donului. În tren, în vagoanele de vite, întinși pe paie sau rezemați de pereții vagonului, nu mă gândeam deloc acasă; din contră, eram curios cum arăta Rusia. Aș fi vrut să ajung cât mai repede la Cotul Donului, să văd și eu întinsa Rusie, mai ales că nu avusesm ocazia, până atunci să văd o țară străină. De moarte nu-mi era deloc frică. Niciodată nu mi-a fost frică de ea, pentru că aveam presimțirea că voi trăi până la adânci bătrânețe, că voi avea copii și nepoți...

După ce am trecut Bugul, am fost debarcați în orașul Stalino, un oraș mare și frumos, pe malul Bugului. Era ceva nou pentru mine; parcă plecasem să mă plimb și să mă bucur de ceea ce vedeam, nu să lupt împotriva rușilor. De fapt, nici nu înțelegeam prea bine ce căutam noi, românii, pe acolo!... Noi ar fi trebuit să fi mers până la Nistru, că doar până acolo stăpânise Ștefan cel Mare, după cum ne spusese învățătorul, că țineam bine minte lucrul ăsta. Așa că, nu înțelegeam ce rost avea să luăm în piept moartea, și zăpezile, și gerurile Rusiei!

Mă uitam cum curgea Bugul, înghețat pe la margini; vedeam orașul aproape gol; patrulau doar nemții. Orașul era distrus destul de rău, semn că acolo se dăduseră lupte grele. De la Stalino am mers pe jos, în coloană, timp de două săptămâni, câte patruzeci de kilometri pe zi, până ce am ajuns la Sakti, unde am stat trei zile în refacere, fiindcă îmi ieșise prin piele pofta de a mă plimba și de a vedea țări străine. Ce să fi văzut?! Numai câmpie întinsă, acoperită de zăpadă, pe care o spulbera un viscol năpraznic, înghețându-ți nasul și urechile, mâinile și picioarele, încât de-abia le mai simțeam. Înaintam cu viscolul în piept, izbindu-ne continuu.

Pe câmp vedeam tancuri arse, tunuri frânte, camioane înzăpezite, distruse. Comunele erau la mari distanțe unele de altele, iar casele erau mici, cu pământ pe jos, și acoperite cu stuf. Erau joase, formate din două camere; n-aveau nici un fel de mobilă. Mergeai aproape o zi întreagă până să dai de o comună. Dormeam câte o grupă în câte o casă, direct pe pământ. Populația civilă era foarte săracă. Nu știu nici acum cu ce trăiau, că nu aveau de niciunele! Noi aveam însă, că mâncam la cazan, iar ca hrană rece aveam pesmeți și două cutii de conserve, dar de rezervă; n-aveam voie să le mâncăm decât în caz de forță majoră.

Alături de noi mergeau nemții, dar ei mergeau cu camioanele, nu ca noi; se îndreptau și ei tot spre Cotul Donului. Continuam să înotăm prin zăpadă și prin ninsoarea care de câteva zile nu mai contenea, și în ajunul Crăciunului am ajuns acolo. Era ger amar, nu glumă! Nu știai unde să te bagi, ca să scapi de el. Cât priveai cu ochii pe câmpie era numai alb, alb. Priveam și dintr-o dată m-am simțit singur! ce căutam eu pe acolo?! Ce rost avea să-mi găsesc moartea prin zăpezile alea?! Dar n-am avut prea mult timp să mă gândesc, pentru că ofițerii noștri ne-au dat ordin să ne facem gropi individuale. Ne puneam foaia de cort deasupra, să nu ne ningă și să ne țină cât de cât cald, și stăteam acolo chirciți, înghețați, de-ai fi zis că cineva ne blestemase sau își bătuse jos de noi, să îndurăm atâta suferință!

Stam pe linia întâi, la Cotul Donului, și eram curios să văd cum va fi o zi de luptă. Cei vechi, de-acolo, știau, de! dar noi, recruții, nu visam că mergem la moarte!... Îmi dădeam seama că moartea putea să vină ca din senin, să-și bată joc de viața noastră, dar nu îmi era teamă. Apoi, mai era căpitanul nostru, care ne încuraja mereu. Venea la noi și ne bătea pe umăr, zicând: „I-oite vitejii mei!...” și zâmbea, privindu-ne bărbătește drept în ochi; eu însă îi citeam teama de moarte. Era un căpitan bun, cumsecade, căruia, știu sigur, îi părea rău de noi, fiindcă știa că eram fără pic de experiență în lupta directă, pe linia întâi, și că puteam muri în orice clipă. El însă ne încuraja mereu, și cred că bine făcea, fiindcă mai erau unii care se speriau rău de tot de moarte; unora chiar li se făceau semne, după cum spuneau ei.

În sfârșit, a venit și prima zi de luptă, când rușii s-au năpustit peste noi cu toate forțele lor. Trăgeau cu armamentul greu, cu artilerie, cu branduri; apoi au venit tancurile engleze, americane, rusești, nu știu sigur. Treceau tancurile pe podul de gheață de peste Volga, încât te cruceai cum de nu se rupea gheața cu ele! Era un haos general! Nu auzeai decât vuiete, țipete, explozii. Apoi, au apărut infanteriștii ruși, valuri-valuri. Trăgeam unii în alții, fără nici o milă. Veneau rușii grămadă, ca oile; trăgeam în plin cu pistolul-mitralieră și-i vedeam cum cădeau în zăpadă; unii se mai bălăbăneau înainte de a cădea. La fel și la noi: cădeau pe capete, împușcați direct în cap, chiar prin cască, dacă glonțul venea pe lateral. Unii urlau, țipau, gemeau și strigau după ajutor.

„Salvați-mă, fraților! Salvați-mă!” dar ce puteam să le facem, că și viața noastră era pusă în pericol de moarte. Unii aveau picioarele retezate, alții călcâiele, mâinile. Rămâneau răsturnați, țipând până nu mai puteau. Era un ger cumplit. Tancurile treceau continuu peste Volga înghețată, încercând să ne încercuiască. Era în iarna lui ʼ42 spre ʼ43. Rușii erau stăpâni pe situație. Înaintau continuu, iar noi ne-am retras în debandadă. Rușii triumfau. Încercuiseră Stalingradul și auzisem că fuseseră capturate douăzeci și două de divizii. Era o mare victorie pentru ei! Încă de atunci mi-am dat seama că soarta războiului începea să fie de partea rușilor, pentru că aveau de partea lor zăpada și gerul cumplit, iar în plus, ajutor american.

Ne-am retras în debandadă până la Rostov. Fugeam pe câmpiile alea înghețate, albe, de parcă ne alerga moartea în pielea goală; uneori ne mai opream, să ne mai tragem sufletul; mai ascultam dacă se auzea ceva în urma noastră. Apoi, iar întindeam pasul prin nămeții până la brâu. Nu vedeai decât viscol de zăpadă în față. Din când în când ne mai întâlneam unii cu alții, grupuri răzlețe, speriate, înfometate... Eram nemâncați complet, complet! Era de mirare cum de mai rezistam să înaintăm prin viscolul acela care tot timpul îți bătea în față, de parcă și el te ura, voind să dea cu tine de pământ și să te acopere pe veci cu zăpadă; să te înghețe și să rămâi acolo până în vara următoare.

Am ajuns la Rostov. Eram frânți, vlăguiți! Acolo era un centru de Cruce Roșie germană. Ne-au dat câte o supă fierbinte, pesmeți și un pic de mâncare. Aici însă nu era nici un fel de organizare; puteai să pleci oriunde voiai, că nimeni nu te mai întreba de sănătate. Cu toții eram conștienți că ceva grav urma să se întâmple. Nu erau ei, nemții, așa de fraieri să nu-și dea seama de lucrul ăsta!... Așa că, ne-am unit și noi, trei inși: unul din Vlașca, altul din Mehedinți și cu mine și am luat-o pe jos. Am mers nu știu câți kilometri și am auzit venind în urma noastră o mașină; era o mașină germană, cu prelată. Am făcut și noi cu mâna și nemții ăia ne-au luat și ne-au dus până aproape de un oraș. Acolo, la o intersecție, erau două patrule: română și germană. Tot acolo am găsit și divizia noastră, trenul de luptă, ofițerii care mai rămăseseră, fiindcă mulți fugiseră în țară. Au fost mai deștepți!... Vorba vine că au fost mai deștepți! Au fost niște oameni de nimic!   Și-au abandonat soldații din subordine și-au întins-o!... Ăștia meritau să fie împușcați pe loc sau să fie condamnați la închisoare pe viață! Cu ce erau mai prejos ostașii din subordinea lor, când era vorba de viață și de moarte?! Cred că făcuse bine mareșalul Antonescu atunci când dăduse ordin ca toți fugarii, prinși pe tren fără documente, să fie împușcați pe loc! Dacă am văzut că peștele chiar de la cap se-mpute, cum se spune, am zis să ne ducem și noi la gară, să ne suim în tren și să ajungem acasă. Se duseseră „vitejii” domnului nostru căpitan!... Acolo, în gara aceea, mai rămăseseră patru sau cinci căruțe și locotenentul Pestrițu Petre, care ne-a zis: „Bă, rămâneți și voi aici, cu noi! Rămâneți cu noi, că mergem împreună cu căruțele în țară!”.

I-am spus noi locotenentului că veneam de la Cotul Donului, dar degeaba. A trebuit să stăm vreo două zile, până s-au pregătit și ei. Erau cam treizeci de ostași. Erau rămășițe. Ne-am suit în căruțe și am venit până la Ivanovka, o comună mare, unde am rămas mult timp, până ce s-au strâns toate rămășițele. Toate unitățile care veneau din Răsărit le țineau acolo, la Ivanovka; îi încartiruiau, având intenția clară de a opri frontul acolo, de a se întâri și de a recuceri ce pierduseră până la Stalingrad.

Din divizia noastră, a doua, mai rămăseseră foarte puțini. Ofițerii care se ocupau cu organizarea au format două regimente: 111 și 112. Eu am intrat în Regimentul 112 Infanterie. Din două regimente s-a format Divizia 24 Infanterie, care dispunea și de grupuri de artilerie.

Între timp, cât am stat acolo, s-au adus efective de la Sărata, din Basarabia, dintre reabilitați, ofițeri de la C.D., care au pierdut unitățile, mașinile, armamentul. Curtea Marțială i-a tras la răspundere și i-au condamnat la cinsprezece-douăzeci de ani de reabilitare. Mi i-au dat mie în primire și am făcut instrucție cu ei o lună de zile. Apoi, am primit sector pe malul Mării de Azov, să nu debarce rușii dinspre Crimeea. Erau vreo sută cincizeci de kilometri de apă.

Toată vara am stat acolo. Timpul trecea. S- a dus un an pe malul Mării de Azov!... Acolo, peste Marea de Azov, în Caucaz, rămăsese multă armată, îndeosebi nemți. Rușii închiseseră toate gurile Crimeii, încât am fost nevoiți să ne retragem și noi de acolo.

Când eram în Regimentul 112, rușii au debarcat la Ialta, dar au intervenit batalioanele germane și i-au întors în Marea de Azov. Deși rușii nu putuseră să ne scoată din poziție, am părăsit-o noi, fiindcă, altminteri, rămâneam încercuiți. Așa că, ne-am retras până la Tarivodar, unde au avut loc lupte terestre deosebit de grele. Rușii au debarcat pe mal, iar noi n-am mai putut ține rezistență decât până la miezul nopții, când a venit grosul armatei sovietice și am fost nevoiți să ne retragem și de acolo.

Ziua următoare a fost una dintre cele mai păcătoase. Pe la ora 14.00 veneau rușii cum e frunza și iarba; erau grupă, grupă, grupă, în ordine. Cum ne-au simțit că suntem în față, s-au și răspândit. Atunci, noi am deschis imediat focul. Am folosit brandurile și puștile-mitraliere și am reușit, cu greu, să-i oprim. Totuși, mai trăgeau câte o rafală răzleață. Pe la ora nouă, seara, ne-am retras fără nicio șoaptă; a rămas doar o grupă de cavalerie, care mai trăgea din când în când. Apoi, s-au retras și ei și ne-au prins din urmă, că noi mergeam pe jos. Ajungând la Melitopol, am fost atacați de o companie de cercetași ruși; veniseră cu bărcile. Era ceață. Trei inși au venit la noi, la mal. Erau cu o barcă de cauciuc. Cei care erau cu mine au vrut să tragă, dar eu nu i-am lăsat. „Nu-i omorâm! le-am spus. Să vedem ce-i cu ei!”. Le-am făcut semn să se apropie. Până a ajunge la noi, i-am văzut cum au aruncat în apă hărțile, pistoalele, armamentul, tot ce aveau. S-au predat. I-am luat și i-am dat altora, de i-au dus în lagăr.

De la Melitopol am plecat acasă pentru douăzeci de zile. Când m-am întors pe front, am fost mutat la Tighina, că nu mai aveam unitate. Acolo am stat trei săptămâni, după care am fost vărsat la Divizia a IV-a, Vânători de munte, care era în acțiune pe malul Niprului. Aceștia m-au repartizat la tunul numărul doi. Cunoșteam și branduri, și artilerie, și mitraliere. Toată vara lui ʼ44 am stat pe malul Niprului. Era acolo o pustietate de ape. Era frumos acolo, dar ne-au respins rușii și am ajuns tocmai la Odessa. Tunul a rămas acolo. Șapte atacuri am avut cu sovieticii. N-am mai putut să trag tunul din poziție și acolo a rămas. Fiecare a fugit cum a putut.

La Odessa erau multe materiale încărcate în trenuri; toate erau pregătite să se retragă spre România. Gemeau trenurile de captură de război! Noi, românii, am ținut trei zile rezistență, ca să se poată retrage nemții cu trenurile. Rușii însă au intrat pe alte părți, i-au învins pe ai noștri și pe nemți, și astfel am fost nevoiți să ne retragem.

Am plecat seara, pe la ora nouă. Mergeam încolonați pe bulevardele alea mari ale Odessei, când ne-am trezit atacați de partizani. Trăgeau de la etajele de sus în armata noastră. Fiind noapte, iar noi în coloane, cine să se mai ducă și să-i mai caute prin clădirile alea mari? Trăgeau partizanii în grămadă. Grupul care se retrăgea era lung de doi kilometri. Trăgeau în noi cu pistoale-automate. Ne-au omorât o grămadă de oameni! Care era rănit, îl suiam în căruță; care era mort, rămânea acolo, pe stradă.

Scrâșneam din dinți de durere, de necaz! Vedeam cum cădeau câte trei, patru odată. Țipau ca din gură de șarpe unii dintre cei răniți. Ți se făcea părul măciucă în cap. Nu vedeai de unde venea moartea. În sfârșit, a dat Dumnezeu de-am ieșit din Odessa și am ajuns la Dalnik. Acolo era un cimitir foarte mare, unde au fost îngropați mii de soldați români, nemți, italieni. Muriseră în bătălia din ʼ41.

Acolo, la Dalnik, era o vale mare, de trecere. Trupele sovietice încercuiseră Dalnikul. Dacă nu veneau niște avioane germane de luptă, Stukas, care    s-au lăsat la douăzeci de metri deasupra pământului, acolo rămâneam și noi, să îngroșăm rândurile cimitirului, ca și cum nu ar fi fost de-ajuns cât era de mare. De-o parte și de alta a acelei văi erau numai ruși. Nemții au pus rând de branduri dintr- parte și cealaltă și așa am reușit să scăpăm de acolo. Altfel, nu aveam nici o șansă.

După Odessa și Dalnik venea Tiraspol. Rușilor le era ciudă că le scăpaserăm din gheare la Dalnik și voiau să ne prindă acum cu orice preț. Ar fi vrut ca toată armata să ne-o prindă acolo, pe malul Nistrului. Din nou a intervenit aviația germană și numai așa am reușit să ne strecurăm la Bugaz, pe malul Nistrului. De acolo însă nu aveai cum să mai treci! Când te uitai, vedeai un kilometru de lume pe mal! Limanul era îngust. Era încărcătură de pământ. Rușii erau cu ochii numai și numai pe noi, să nu le mai scăpăm. Eram noi și nemții. Din nou a dat Domnul și am scăpat. Am trecut dincolo și am ocupat poziție în comuna Șova Mare, lângă Cetatea Albă. Acolo erau grupuri de nemți. Noi eram speriați destul de rău. Prea trecuserăm prin multe! Mai rezistam însă. Încă nu ne pierdusem cumpătul, dar nici mult nu mai era.

Eram aproape de Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare. Valurile băteau în zidurile de piatră ale cetății. Tot orașul era evacuat. Nu vedeai nici un civil. De fapt, aproape toate orașele pe unde a trecut frontul erau pustii. Mai ales pe unde aflau că urmează să treacă nemții. Dacă aflau că trec românii, nu prea fugeau. Cu noi nu se răfuiau decât foarte rar. În general, civilii ruși s-au înțeles bine cu ostașii români.

Acolo, la Cetatea Albă, am instalat tunul anticar de 47 mm pentru distrugerea bărcilor și a vapoarelor. Poate că așa se explică de ce partizanii omorau aproape numai nemți!... Trăgeam și foc de armă automată, direct. Trăgeam cu luneta la fix! Odată am dat într-un cuib de armă-automată de-a amuțit pe loc. În plin am tras!... Fixam unghiul de teren de la elementele tunului și băteam direct până la cinci km. Sigur însă nu eram decât până la o mie de metri. Aveam și binoclu; supravegheam poziția.

De acolo ne-am mutat pe o altă poziție, la Palonka, tot aproape de Nistru. Apoi, ne-au dat la pădurea Tighinei, unde, la Tarmaz și Ceobarciu, am schimbat un batalion de nemți. Într-o seară, ne-au strâns ofițerii noștri și ne-au spus că între pădure și sat, în vale, era o mlaștină și că acolo venise o companie sovietică; venise în incursiune. Aproape pe toți îi curățaseră nemții. Ne-am uitat și noi și i-am văzut pe ruși prin mlaștina cu papură, cum erau cu burțile umflate. Putrezeau, săracii, și venea dinspre ei o duhoare grea! Rău de tot mirosea! Era cald, vară. Mă uitam cu binoclul și parcă îmi venea rău. Alții erau cu burțile pleznite prin baltă. Fuseseră și ei oameni! Fuseseră și ei tineri!... Păcat de ei!... Acum îi năpădiseră viermii și muștele... Acum nu mai erau nimic, nimic.

Într-o zi, pe când mă aflam cu camarazii pe o pantă cu vie, unde era și un măr copt, mi s-a făcut  dintr-o dată poftă să rup un măr din ăla roșu și să-i simt zeama răcoroasă în gură. Când se îngâna ziua cu noaptea, am coborât puțin mai la vale, să iau măcar un măr. Mergeam aplecat. Când am ajuns, m-am lăsat în genunchi și am scuturat de o creangă. Cum am început să scutur și au căzut câteva mere, cum m-am și trezit cu o rafală de pușcă-mitralieră, de a retezat și via din măr; via a căzut peste mine. Eu am căzut pe brânci, dar nu m-am sculat, fiindcă mi-am dat seama că la a doua rafală nu mai scap. Am rămas acolo nemișcat, încât rușii au crezut că am murit. Atunci a fost prima dată când mi-a fost frică de moarte. Timp de zece minute simțeam parcă respirația rece a morții chiar în ceafă.

De-abia am reușit să scap de acolo! M-am târât ca șarpele prin niște buruieni mari și a dat domnul de am ajuns la avanposturi. Aveam acolo o cazemată germană foarte bine construită. Camarazii mei, când  m-au văzut, s-au bucurat foarte mult. M-au luat în brațe și m-au sărutat! Ei au crezut că mă împușcaseră rușii. Toți cei nouă servanți de la tun nu mai puteau de bucurie! Parcă îmi erau cu toții frați!... Atunci mi-am dat seama, tot pentru prima dată, cât de frumos e sufletul românilor! Câtă omenie și bunătate avem noi, românii!... Nu credeam niciodată că le păsa prea mult dacă m-ar fi împușcat rușii.

Când am văzut servanții mei cât de mult țineau la mine, la viața mea, am simțit că trebuia să fac ceva, pentru că, deși sufletul mi se bucura de dragostea și frăția camarazilor mei, mă durea capul de ziceam că-mi pleznește din clipă în clipă. Mă durea de necaz, fiindcă nu puteam să-mi scot din cap ideea că la acea oră puteam să fiu mort în bălăriile alea mari, de sub mărul copt, roșu.

Așa că, de ciudă, am luat pușca-mitralieră și până la ora două după-masă am stat nemișcat într-o tufă dintr-o lizieră de salcâmi; am pus binoclul la ochi și am cercetat cu cea mai mare atenție poziția rușilor. La un moment dat am văzut trei ruși cu o hartă în mână și cu o schiță de plan. Se vedea clar că desenau poziția. Asta era până în 23 august 1944. Trebuia să înainteze, iar pentru asta aveau nevoie de schiță. M-am uitat cu atenție, am ochit bine și am tras în ei. Am văzut pământul sărind; am luat binoclul și m-am uitat; nu s-a mai văzut nici o mișcare. Știu că am atins ținta exact, că am pus înălțătorul la pușca-mitralieră. În felul acesta  m-am răzbunat pe cel care nu mă lăsase să mănânc și eu măcar un măr din acela, roșu, zemos.

A doua zi, în schimb, ne-au urmărit și ei pe noi, tot ca să se răzbune. Stam sub un nuc; atârnasem port-hartul de creanga nucului. Povesteam acolo, pe deal, în Tarmaz, când ne-am pomenit cu câteva lovituri de artilerie. Era clar că ne descoperiseră. Trăgeau în noi, când în față, când în spate, cu intenția de a ne termina definitiv, Erau branduri de 120. În port-hart aveam scrisori, foarfeci, de bărbierit... Schijele au tăiat totul. Când venea obuzul de artilerie, îl vedeai cum pâlpâia.

Ne-am aruncat la pământ! Mai puțin unul, Buică Dumitru, din Dolj, care a întârziat să se arunce și i s-a înfipt o schijă chiar în buca c... I s-a înfipt adânc; sărea sângele... „Aoleu, fraților! striga. Aoleu! Săriți!” dar ce puteam să-i facem?! I-am desfăcut noi pantalonii, dar țâșnea sângele ca din cocoș, când îi tai gâtul.

Am telefonat la trenul de luptă și au venit brancardierii de l-au luat. După întâmplarea asta s-a întețit lupta. Mereu auzeam niște huruituri mari, puternice, dincolo de Nistru. I-am spus locotenentului nostru:
- Domnule locotenent, dumneata auzi ce se petrece dincolo de Nistru?
- Da, bă, zice, e ceva! Și a căzut pe gânduri. Îi era teamă și lui; avea copii acasă; erau mici.

Toată noaptea au huruit tancurile și mașinile dincolo de Nistru. Era în jurul lui 23 august ʼ44, mai precis în 20 de august. La ora 12 a început atacul rușilor înspre Batalionul 17 de Vânători, care era în stânga noastră. Trăgeau ai noștri, trăgeau și nemții. Îi vedeam pe ruși cum înaintau, dar nu puteam să intervenim, fiindcă nu avea cine să rămână în locul nostru. Atunci a intervenit batalionul german și i-a respins pe ruși. Asta însă n-a ținut prea mult, pentru că rușii au atacat din nou, cu tot felul de armament, de ziceai că ești în mijlocul iadului. Am deschis și noi cu artileria și am tras la opt sute, o mie de proiectile. Era ceva de neînchipuit! Credeai că arde nu numai pământul, dar și cerul. Sute de proiectile izbeau, explozii, rafale de pușcă-mitralieră, flăcări, Dumnezeule!... Iadul! Iadul pe pământ.

Ziceam că, dacă voi scăpa de acolo, apoi chiar nu mă cunoaște moartea. Nu că m-aș fi temut de ea, că niciodată nu mi-a trecut prin minte că voi muri de tânăr, dar atac ca acela nu mai întâlnisem niciodată. Dacă vreodată ai simțit cum se leagănă pământul sub picioarele tale, atunci când e cutremur, de îți pierzi echilibrul și dai să cazi în brânci, tot așa s-a întâmplat și atunci. Se zguduia pământul din temelii! Parcă nu mai avea nici pământul puterea de a se ține pe picioare! Se săturase și el de câte obuze înghițise.

La un moment dat, un obuz a lovit manivelele tunului nostru; nu aveam ce mai face cu el și atunci   ne-am retras într-o cazemată germană. Stam acolo speriați, așteptând parcă, din clipă în clipă, să se răstoarne cu noi, să se spargă în bucăți și pe noi să ne sfârtece; să ne izbească de pereții cazematei, să ne spoiască și să ne curgă creierii.Unii tremurau; sărea carnea pe ei, ca și cum i-ar fi băgat cu mâna în firele de curent electric. Îi mai încurajam eu, dar parcă începuse să-mi slăbească și mie inima.

Te uitai înapoi, foc și explozii! Te uitai în față, la fel! N-aveai cum să ieși de acolo. Era imposibil! Începuse și aviația. Mii de explozii! O ploaie de foc și de explozii!... Cred că au fost zece rânduri de artilerie. Și lungeau mereu tragerea!... Nu se mai putea opune nicio rezistență. Stam acolo și nu mai scoteam nici unul măcar un cuvânt. Apoi, am auzit piuu! piuu! pss! pe lângă cazemată și ne-am dat seama că erau cartușe; că plecase infanteria la curățat terenul. Era grav pentru noi! Era imposibil să nu-ți dai seama că viața noastră era într-un pericol de moarte.

M-am săltat puțin și m-am uitat în vale. Era valea plină de armată rusească; unii aveau o pânză lungă și-o țineau întinsă: marcau pentru aviația lor, să nu tragă în ei; să lungească bombardamentul. Pistolarii ruși înaintau și trăgeau din mers. Eram, într-adevăr, într-o situație deosebit de grea. În orice clipă puteam să fim împușcați sau, în cel mai bun caz, să fim luați prizonieri.

Le-am spus celorlalți să se închine și să ieșim. Am ieșit primul, ca să-i încurajez pe ceilalți și am luat-o pe șanțul de cpmunicație care mergea la divizionul patru, Vânătorii de munte. Când am ajuns acolo, nu mai era nimeni. Plecaseră și ostașii și căpitanul. Arunci, am luat-o tot pe șanț și am mers doi km., până ce am ajuns la trenul de luptă. Din nouă inși nu am mai rămas decât trei. Ceilalți muriseră! Și ce se mai bucuraseră ei, bieții, când m-au văzut c-am scăpat, atunci, când cu mărul ăla!... Acum muriseră ei!

Oriunde te uitai erau numai flăcări și iar flăcări! Ardeau pământul și cerul și între ele ardeau, de vii, ostașii. Explozii și țipete! Huruituri și tancuri, de mașini, de avioane!... Iar flăcări și flăcări. Noi trei am ieșit din șanț și ne-am dus în spatele unei case părăsite, căreia îi zburase acoperișul. Apoi, am sărit iar în șanț și am ajuns la trenul de luptă. Pe șanț, l-am găsit și pe colonelul Pănoiu, comandantul Diviziei a IV-a, Vânători de munte, comandantul batalionului nostru, care ne-a zis:

- Nimeni să nu iasă! Dar eu nu mai eram atent la el, fiindcă mă uitam înspăimântat la un caporal de-al meu, care îmi spusese să-l las la trenul de luptă, că i se făceau semne. L-am lăsat și, iată, îl găseam mort!

M-am aplecat deasupra lui. Ca floarea de dovleac era fața lui! Sângele înghețat pe el; baltă de sânge pe lângă el. Am izbucnit în plâns și am plecat! Era prima dată când plângeam de când eram pe front. Era prima dată când plângeam, conștient, în viața mea.

Am plecat de acolo cu capul gol; boneta mi-o pierdusem și, chiar de aș fi găsit alta, tot cu capul gol aș fi umblat. Îmi părea așa de rău de băiatul ăla, de caporal! Era așa de cuminte și de frumos! Nu știu ce va fi căutat pe front un asemenea om… În tranșeu s-a făcut zarvă mare. Colonelul zicea să ținem rezistență rușilor, dar n-aveai cu ce; n-aveam decât centura și bluza de pe noi. În rest, nimic, nimic! Cu ce să te mai aperi?!

În vale erau căruțele noastre, băgate pe un șanț adânc. Noi cunoșteam foarte bine terenul acolo; în valea aia făceam și baie. Fără să-i mai raportez colonelului, m-am închinat și am sărit eu înainte prin ploaia de explozii. Sărea pământul ca mingea. Veneam jos de frică și de suflul ăla mare! Totuși, nu mă speria moartea! Simțeam că am să scap nevătămat.

Tot așa, cu salturi, am ajuns la trenul de luptă, dar acolo fierbeau obuzele! Pe o linie de trei kilometri era o explozie continuă de armament. Am trecut valea și am urcat pe un deal mai mare, cu vii, de unde am mâncat struguri, în timp ce aviația sovietică trecea peste noi; ne piteam, să nu ne observe; băteau valea. Ne mai ridicam din când în când și ne uitam în vale, în satul Tarmaz. Am văzut cum a venit un grup de tancuri. Tot ce a fost în șanțul de comunicații, de unde fugiserăm noi, au căzut prizonieri. Aceeași soartă a avut-o și colonelul Pănoiu. Vedeam artileria noastră. Era intactă, cu țevile în sus. Nimic nu s-a putut salva. Caii nechezau, fugeau. Soldații răniți strigau, țipau. Sute de morți! Era ca-n iad! Iadul pe pământ.

Am stat în vie de la ora două după-masă până ce s-a terminat măcelul în valea aia, Valea Știubeiului, că așa se numea. De acolo, de sus, vedeam șoseaua care mergea înspre Kahul. Am luat-o la fugă și am ajuns în fața satului Feștelița, unde erau, cred, la zece divizii germane. Ofițerii români umblau călare. Când vedeau unu, doi, trei ostași români, îi și opreau, să luptăm. N-am avut ce să mai facem; ne-au reținut acolo. Ne-am organizat din nou. Nemții aveau o grămadă de tunuri: și cu dpuă țevi, și cu trei, de ziceam că nu-i mai mișcă nimeni de acolo.

Am stat ce am stat în lanul acela întins, de porumbi și, dacă știam că nu aveam cu ce să lupt, am plecat din nou. Ne-am dus tot pe un deal, într-o vie. De acolo, de sus, am văzut cum au distrus rușii toate diviziile germane. Le-au distrus cu tancurile, cu aviația, cu Katiușele. Praful s-a ales de fala nemților, cu tunurile lor cu două și cu trei țevi! Parcă nici n-ar fi fost pe pământ!... Dumnezeu ne scăpase din nou. Ne-am închinat și am plecat din via aia, îndreptându-ne spre Prut. Toată ziua am mers. Mâncam pepeni și struguri; mai ceream câte o bucată de pâine pe la câte o casă...Așa am venit îână în comuna Simionești. Acolo, într-o vale, erau numai nemți. Noi nu ne-am dus însă la ei; ne-am oprit la marginea satului, la o casă, și am rugat o femeie să ne găzduiască și să ne dea și nouă ceva de mâncare, că eram morți de foame. Ne-a luat, biata femeie, și ne-a băgat într-o cameră; ne-a așternut paie pe jos și ne-a dat un pic de pâine, că nu avea nici ea mai multă. Un pic de pâine cu lapte, că avea o vacă și un vițeluș.

Ne-am culcat. Pe la miezul nopții a venit aviația sovietică și a bombardat. Au căzut tavanele la casă, geamurile la fel, iar acoperișul a zburat. I-a omorât și vițelul, în șură. Ce plângea, biata femeie! Rămăsese săracă lipită!... Încă de seara, văzuserăm, în apropierea acestei case, patru căruțe cu soldați români. Dormeau în căruțe. Când a început bombardamentul și a căzut tencuiala tavanelor pe noi, noi am sărit, zăpăciți, pe geamuri, că ușile nu se mai puteau deschide, iar bomba a căzut chiar pe casă. Unde a căzut, s-a făcut o groapă mare, ca un știubei adânc. Ne închinam și ne miram și noi ce noroc am avut. Când ne-am uitat unde, seara, văzuserăm căruțele, nu se mai cunoștea nimic, și-am izbucnit în plâns, când am văzut în loc de căruțe și de ostași, numai pământ, cu mâini, cu carne amestecată, cai morți. Am plâns pentru a doua oară în viața mea! Fuseseră și ei oameni ca și noi! Tineri ca noi!...

Tot satul era în flăcări mari, parcă până la cer! Ziceai că se aprinde și cerul de la flăcările alea... Am fugit, lăsând-o pe femeia aceea plângând și zmulgându-și părul. N-am văzut atâta durere pe chipul unei femei. Fugeam fără să ne mai uităm înapoi. Am trecut pe o podișcă și, într-o seară, am ajuns la Kahul. Acolo erau ofițeri români veniți din țară pentru menținerea ordinei. Aceștia au reținut toate resturile de pe front.

- Stați să mergem cu toții în țară, să vă liberăm! Ziceau ei. Până a ajunge la Kahul, mergând prin satele Basarabiei, am aflat că se încheiase armistițiul cu rușii, dar noi nu știam ce să mai credem.

- S-a-ncheiat armistițiul! Bucurați-vă, că s-a-ncheiat armistițiul! Ne-au zis niște băieți din Basarabia. Noi însă am continuat să ne îndreptăm spre țară, fără să știm că urma să mergem într-un alt război, contra Germaniei. Noi eram prea mici ca să ne întrebe cineva ce ne doare!...

Continuam să ne apropiem de țară; dormeam pe unde apucam; mâncam mai mult din cerșit, pe la oameni. Mergeam pe câmpuri, pe drumuri laterale, tot cu teama în suflet. Nu era de-ajuns câte văzuserăm. Ne țineam și noi, cei trei supraviețuitori, cum se ține o frunză pe firul apei, dar nu știam până unde ne va însoți norocul. În sfârșit, a dat Dumnezeu, și am ajuns aproape de Urziceni, în comuna Medeleu, unde am găsit pe locotenentul meu și cîțiva din trenul de luptă. Dintr-o companie de armament greu, branduri, tunuri, grupuri de anticare și din patru sute de oameni, doar treizeci și șapte am mai supraviețuit. Ceilalți muriseră, cei mai mulți, iar o parte căzuseră prizonieri. Tristă soartă! Mai rea de o mie de ori decât moartea! Pe mine mă ferise Dumnezeu.

Acolo, în comuna aceea, ofițerii noștri ne-au dus într-o grădină, să ne deparaziteze, că eram plini de păduchi. Era cu noi și generalul Nasta. Pe la ora două după-masă, odată ne pomenim cu cartușe. Trăgeau în casele civililor, în ferestre, în ziduri. Noi eram în pielea goală, complet! Imediat am primit ordin de la generalul Nasta să ocupăm poțiție la marginea șoselei, așa cum eram, și să-i oprim pe nemți. Generalul a mai adus și alți ostași, de la alte unități;   ne-a dat pistoale-mitralieră.

Nemții știau că rușii vin din urmă, dar nu știau pe unde vor trece. Așa că, dacă au văzut acolo armată, au deschis foc. Veneau trăgând din mers cu pistoalele-mitralieră. Am deschis și noi foc. Am omorât o grămadă de nemți. Au căzut prin lanuri, prin liziere. Mașinile le lăsaseră acolo, lângă niște plute. Un neamț a venit în fața mea, a dat cu arma de pământ; apoi, și-a scos o batistă și a ridicat-o. Atunci mi s-a făcut milă de el și am strigat:

- Nu trage nimeni! Să nu-l omorîm!

A venit, săracu՚, la mine. Era plin d epraf, de mizerie. Era nemâncat, sleit, scârbit!... L-am trimis în sat, la civili, să-i dea de mâncare. Nu știu ce s-o mai fi întâmplat cu el. Cu toții erau epuizați, sătui de război,de atâția morți și de atâta suferință. Mi-aduc aminte cum într-o comună din Rusia am întâlnit o bătrână. Rămăsese singură acolo; ceilalți locuitori fuseseră evacuați, însă ea nu vrusese să plce nicăieri. Era oarbă,-n pat, o îngrijea o nepoată d evreo șase ani. Eram pe malul Mării de Azov, Mi s-a făcut, la fel, milă de ea, ca și de neamțul ăsta. I-am dat bătrânei o conservă, pâine, cafea de la trenul de luptă. Ce s-a mai bucurat, săraca! Zicea:

- Gospodi, Boje! Gospodi, pomilui! Oi, Boje, Boje! (Doamne, Dumnezeule! Doamne, miluiește! O, Doamne, Doamne!).

Nu știu, dar ți se rupea sufletul când vedeai atâta sărăcie și suferință! Și cu ce erau ei, sărmanii, de vină?! Ori, bătrâna, ori neamțul ăla, la fel erau. Amândoi aveau aceeași nefericită soartă! Amândoi sufereau pe nedrept! Ei nu aveau nici o vină, și nici noi! Atlcineva însă, sigur, era de vină!

Eu nu puteam să îndur, când vedeam suferința oamenilor nevinovați. De multe ori, stând în tranșeu, mă rugam la Dumnezeu să-i fie milă de mine, dar și de toată lumea asta necăjită. Ziceam „Tatăl nostru”, seara și dimineața. În buzunar, în tot timpul războiului, am ținut o carte micuță de rugăciuni. Citeam din ea în tranșeu; aveam și cruciuliță la gât. Știam că Dumnezeu este pe undeva, mă vede și I se face milă de mine.

Așa și cu neamțul acela. Poate că Dumnezeu l-a trimis la mine, ca să aibă zile, să mai trăiască și el. După ce l-am trimis în sat și am terminat lupta cu nemții, au venit ei cu camioanele, am mai luat noi căruțe din sat și-am adus răniții, și români și nemți; i-am dus la cimitirul din Urziceni, că se stricau pe câmp. Era spre sfârșitul lui august. Căldura era năpraznică! Te ofileai de sete.

Nimeni dintre ei n-au înțeles ce-au căutat ei la noi, când noi n-aveam nici o intenție de a-i omorî. Noi n-aveam treabă cu ei, chit că încheiaserăm armistițiul cu rușii și ne întorseserăm împotriva nemților. Cu nemții luptaserăm doar și nu eram atât de răi, de câinoși la suflet, să-i omorâm; îi lăsam să se ducă spre țara și familiile lor. N-am priceput deloc ce-au avut! Poate vor fi zis că suntem cu rușii, cine știe?! Ei erau cu treizeci și șapte de mașini, că am văzut la urmă, după ce am terminat lupta și am stat cu ei de vorbă, prietenește, omenește, ca niște frați. Ar fi putut să se tot ducă, nu să ne atace și să moară atâția oameni degeaba, și la ei, și la noi.

După luptă, am văzut venind pe șoseaua Urzicenilor o motocicletă cu ataș. Am spus celorlalți să nu tragă nici un foc până nu ajung la noi, să vedem ce e cu ea. Erau trei generali nemți. Cum au venit, au oprit motocicleta; ne-au văzut că eram pe poziție și puteam să-i curățăm pe toți trei într-o clipă.

• General?! General?! A întrebat unul dintre ei.

Le-am dat voie să treacă pe poziția noastră și să vorbească cu generalul Nasta.

După ce au vorbit, s-au întors, s-au suit pe motocicletă și au plecat. Apoi, am primit ordin de la general:

- Nu trageți nici un foc! Imediat se vor scurge pe artera asta trei divizii germane. Nu va deschide nimeni foc!

N-a durat cine știe ce și ne-am pomenit cu coloana. Nu se mai termina. Șiruri. Kilometri. Numai mașini. Mașinile aveau câte un tun după ele. Sus, în camioane, numai militari. Aveau mitraliere montate pe capota mașinii, pe lături. Toți soldații erau înarmați. Se retrăgeau înspre Dunăre, să se îmbarce pe vapoare și să se salveze. Ce să fi făcut noi, treizeci și șapte de ostași, împotriva a trei divizii?!

După ce s-au scurs diviziile germane, ne-am îmbarcat și noi în gara Crivina și am plecat. Eram numai rămășițe. Pe tren am aflat că trebuia să ajungem în Ardeal, la Hațeg. Într-adevăr, peste două zile eram la Sarmizegetusa. Am stat câteva zile, de ne-am refăcut; apoi, am început să-i instruim pe recruții de la Tg. Jiu și Hunedoara, care, împreună cu rămășițele, urma să pornim pe frontul de Vest, împotriva nemților. Așa că, vrând-nevrând, am făcut instrucție cu recruții ăia și am plecat spre Munții Turzii. Nu mai aveam nici un chef de luptă. Mă săturasem până în gât de morți. Sute de oameni căzuseră înaintea ochilor mei, ma ales ruși; veneau ca oile, valuri-valuri, și tot așa cădeau. Cât sânge va fi curs din cei pe care i-am omorât, nu știu, dar cred că s-ar fi umplut o fântână.

Într-o noapte, după ce-am venit din război, am visat că fântâna asta plină cu sânge era în livada din grădina casei noastre; noaptea, veneau, tot veneau duhurile celor uciși de mine și beau câte o gură de sânge; înviau cu toții. Apoi, veneau la ferestrele casei și-mi băteau în geamuri. Ieșeam la geam și-i vedeam cum mă priveau cu ochii lor triști. Erau militari, toți tineri, obosiți, gânditori. Toți erau supărați. Mă priveau fără să-mi reproșeze ceva; se uitau doar țintă în ochii mei. Unii plângeau, stând cu capul aplecat. Țipam și mă trezeam din somn. Mă duceam la fereastră, dar nu era nimeni. Era lună nouă, mare și vedeam foarte bine toți merii din livadă. Nu, nu era nici o fântână acolo. Visasem doar.

În sfârșit, după ce am ajuns în Munții Turzii, ne așteptam să intrăm în ofensivă, dar, spre surprinderea și bucuria noastră, am primit ordin de la Guvern ca toți care aparțineam de Divizia a IV-a, Vânătorii de munte, să fim lăsați la vatră. Așa că, în noiembrie 1944, am ajuns și eu acasă, lovit de schije la mână și la buze. Când plecasem din Craiova, în urmă cu doi ani, maiorul Marinescu ne-a bătut pe umăr și ne-a întrebat:
- Ia spune, mă, camarade, unde mergem noi acum?
- Să trăiți, domnule maior! Noi mergem acum în Răsărit, să ne batem cu bolșevicii!
- Brava, mă! Acolo mergem. Pentru cruce și dreptate! zicea el cu mândrie.

Uite însă că nu m-am bătut nici pentru cruce, că tot ortodocși erau și rușii, și nici pentru dreptate, că Basarabia tot la ei a rămas. Cu ce m-am întors eu de pe front?! Cu sufletul pustiu! Cu mâinile murdare de sânge nevinovat! Asta, că mi-a purtat Dumnezeu de grijă, însă puteam să putrezesc cu burta umflată, prin mlaștini, ca rușii aceia la care m-au uitat cu binoclul, ori prin bălării, pentru un măr, sau prin lagărele din Siberia.

Nici un fel de bucurie nu mi-a adus mie războiul ăsta nenorocit! Din contră, parcă m-am întors mai bătrân și mai obosit; mai sătul de viață; mai scârbit. Acasă plângea sărăcia la poartă și pe vatră. Tată vitreg!... Cine să mă întrebe ce mă doare?! Eram necăsătorit. N-aveam nici casă. N-aveam nimic în afară de bunul Dumnezeu. Eram singur lângă fântâna aceea!

Dobrescu T. Constantin, născut în 11 februarie 1920, în satul Coșani, comuna Frâncești, județul Vâlcea.