Parcă îmbătrânisem cu câțiva ani; începuse să mi se facă scârbă de viața asta nenorocită. Uitasem că eram, până mai ieri, tânăr și frumos; că alergam ca besmeticul după fete și după femeile tinere din sat. Nu mai era în mine ce fusese, când, noaptea, mă întorceam acasă fluierând, fără să-mi pese de ceva.

Am coborât din pădure drept în câmpie. Nici n-am apucat prea bine să uit de grozăvia prin care trecuserăm, că deodată ne pomenim cu câteva avioane rusești care veniseră în recunoaștere. Nu peste mult timp au revenit și au început să ne mitralieze. Unde să te bagi, Dumnezeule, Doamne?! Erau niște liziere, dar tocmai acolo mitraliau mai tare. Fugeam pe câmp, mă trânteam, mă târam îngrozit, așteptându-mă din clipă în clipă să mă îngăurească vreun glonț. Am apucat-o spre o coastă, m-am așezat pe spate și-am început să trag ca un disperat, dar n-am doborât niciun avion, cu toate că am tras o grămadă de gloanțe în burta avioanelor. Și alții au mai făcut treaba asta, dar degeaba. Puțin mai înainte plouase și apa se scurgea pârâiașe pe coastă la vale.Cum stătusem pe spate, cu spaimă de mitralierele rusești, nici nu mi-am dat seama că apa îmi intrase pe după gulerul cămășii.

După ce-au plecat avioanele, am dat să mă ridic, dar am simțit că pantalonii mi se îngreunaseră și parcă cineva mă trăgea în pământ. M-am speriat: am crezut că se agățase vreun mort de mine. Când m-am ridicat și  m-am uitat peste câmpie, mi-am văzut morții înșirați, la fel și caii, alții nechezând îngroziți, cu pulpele sfâșiate de gloanțe, m-am trântit cu fața la pământ și-am început să plâng în hohote. Plângeam și nu mai ziceam decât: „Doamne! Doamnee!” Deodată însă m-am trezit că aud așa, ca prin vis, niște jeluiri mari, mari de tot, ca niște răcnete.

Fuseseră trei frați. Când l-am auzit, parcă mi-a venit rău! Mi-a secat inima! Îmi venea iarăși să plâng! I-am lăsat acolo și am fugit din nou pe coasta aia, că avioanele se întorseseră și pârâiau de ziceai drace!... Eu eram în grupă cu unul de la noi, cu unul Georgescu. Când am văzut treaba asta, cu cei trei frați, i-am spus atunci: „Bă, Georgescule, e bine ca noi să nu mai stăm împreună, ca până acum. Măcar dacă moare unul din noi, celălalt să scrie acasă ce s-a întâmplat”. De atunci, n-am mai stat împreună.

Georgescu ăsta era cam supărat pe mine din cauza lui tata, că nu știu ce avusese de împărțit cu mama ăstuia. Eu știam că îmi purta pică și mă cam feream de el, de teamă ca nu cumva să mă împuște în timpul unei misiuni. De, omul e animalul cel mai periculos și cel mai murdar dintre toate animalele de pe pământ... Dar după ce am discutat treaba asta cu el și a mai văzut și chestia aia cu cei trei frați și cu prăpădul din Pădurea Țiganca, parcă nu mai era așa supărat pe mine. Era și așa prea multă suferință pe câmpul de luptă, ca să te mai gândești și la fleacurile din sat.

Ei, am lăsat morții și răniții pe câmpia aia și am mers mai departe, apropiindu-ne de front. Cercetașii  ne-au înștiințat că la 5-6 km rușii erau instalați pe poziție. Seara, ne-am adunat grupuri-grupuri și stam de vorbă, fumam; parcă ne pierise pofta de viață, chit că eram tineri. În seara aia ne-am întâlnit și cu Andrei Măciuceanu, care era de la noi din sat. El era sergent în artilerie. Venise să vadă unde trebuie să instaleze bateria. Am stat de vorbă cu el, am mâncat împreună, cu toate că nu prea mai aveam nici poftă de mâncare. Noi ne-am bucurat că ne întâlniserăm toți trei din sat. El ne-a povestit cum scăpase neîmpușcat, cu toate că gloanțele îi rupseseră o parte din șa. Zicea că o grupă rusească de mitraliere rămăsese în spatele frontului și a tras asupra lui. Ne-a și arătat coasta în care erau rușii. Zicea că va raporta și că va cere să fie trimiși acolo cercetașii. Într-adevăr, după ce a plecat el, am auzit focuri puternice în coasta aia. Apoi, liniște. Cred că îi terminaseră ai noștri.

Dimineața, am plecat la atac. Era câmp, câmp întins. Cât vedeai cu ochii, numai snopi de grâu. Era o dimineață senină, frumoasă, că parcă îți venea să-ți iei coasa și să pleci cu ea în luncă, să tragi la poloage. Mergeam cu atenție înainte. Când mă uit eu într-un șanț, să mă trântesc, că iar venea aviația, pe cine văd? Pe Andrei Măciuceanu. Mort! Mort, săracu’! Calul era alături de el. Mort și el! Am tras marginea gropii pe el și l-am învelit. Acolo a rămas. Am scăpat și de raidul acela. După ce-au plecat avioanele, m-am ridicat și m-am uitat la ce rămăsese în urmă; morți și iar morți! Aproape lângă fiecare snop de grâu era câte un soldat mort. Snopul și omul! Snopul și omul!

Mai spre amiază, când bătuse soarele în ei, de-i încinsese, li se umflaseră burțile bieților ostași, de dăduseră peste centuri. Muștele grămadă pe ei! Începuseră să se strice! Mirosea a moarte plouată, pișată pe ea!... Erau morții ca trupinile. Nimeni nu avea timp de ei, să-i îngroape. În fine, am înaintat. I-am respins pe rușii instalați pe poziție, i-am dat peste cap și am făcut o buclă înspre Odessa. Aici au venit și ungurii. Ăștia ne-au tras de vreo două ori clapa: au tras cu cartușe reduse, până ce  i-au aflat nemții; apoi, în dreptul unde erau ei, ungurii, unde erau instalați pe poziție, rușii mergeau „cu mâinile-n sân”, cum s-ar spune. Treceau rușii pe la unguri și apoi ne cădeau nouă în spate, luându-ne prizonieri. Asta, până au băgat ai noștri de seamă. S-a văzut clar că ungurii aveau ce-aveau cu noi. Erau în legătură cu rușii... Noi însă nu le-am făcut niciodată chestii din astea. Mulți români au murit din cauză că au fost încercuiți. Când nemții și-au dat și ei seama că noi aveam dreptate, i-au scos pe unguri din pozițiile acelea și-au intrat ei, nemții.

Ne apropiam destul de repede de Odessa. Mi-aduc aminte că ajunseserăm pe la Vigoda, la cota 222, dacă nu mă-nșel. Acolo era un deal. Comuna din apropierea dealului Vigoda se numea Karpova. În zona asta am dat lupte grele, peste măsură de grele. Dealul Vigoda era ocupat de ruși. Erau bine întăriți, bine instalați. Patru-cinci zile am luptat acolo. Eram plini de noroi, de fum și de păduchi. Colcăiau păduchii pe noi. Dar nici nu-i mai simțeai de oboseală, de spaimă, de nesomn...

Într-una din zile ne-au dat în refacere. Ne-am dus într-un izlaz cu mărăcinișuri, lângă un izvor; ne-am dezbrăcat și ne-am spălat. Era un pic de soare. Ne-am spălat cămășile și le-am pus pe mărăcini, să se usuce. Mărăcinii erau cam păliți. Apoi, am intrat și noi în râu, în pieile goale, și-am început să ne scăldăm, când, deodată, din senin, au apărut avioane românești, care au lăsat bombe pe noi. Am fugit la mărăcini, ne-am luat cămășile și le învârteam, dar degeaba, că tot au pisat la noi, de ne-au făcut boască!... Mulți dintre noi au rămas înșirați în pieile goale în râu și printre tufele de mărăcini. După treaba asta, ne-au înlocuit pe noi cu Regimentul 2 Fortificații. Cei care făceau parte din acest regiment nu erau oameni de luptă; ei erau pentru săpat tranșee, șanțuri...Ei nu erau instruiți să atace sau să se apere. Erau oameni mai bătrâni, mai gârboviți, unii bolnavi. Ăștia ne-au schimbat a treia seară.

Noi, care primiserăm din plin botezul focului, care ne îngroziserăm de câte ne văzuseră ochii, ne făcuserăm bordeiașe și eram în așteptarea ordinelor de luptă. N-a mai durat și am fost anunțați că rușii au intrat pe poziție. Am plecat cu sufletul îndoit; știam că în orice clipă viața mea putea să se risipească asemeni unui abur, așa cum se ridică peste pădure, după ce se oprește ploaia și răsare pe cer curcubeul. Ne-am închinat și am plecat. Ne-am instalat pe poziție. Cei de la Fortificații, dacă nu mai luptaseră, n-au știut de unde se trage și cum să se apere. Așa că,  i-au vânat rușii cum au vrut ei; au luat și prizonieri.

A doua zi, dimineața, când m-am dus la companie să iau muniție, am găsit o grupă întreagă cu picioarele și cu mâinile tăiate, puse sub cap, în loc de pernă, iar aia  le-o tăiaseră și le-o băgaseră-n gură. Când am văzut, m-am cutremurat! La așa ceva nu m-aș fi așteptat în viața vieților mele! Era groaznic! Nu-mi venea să cred! De-abia mă mai țineam pe picioare! Tremuram ca și cum mi-ar fi fost frig! Nici nu puteam să mă mai mișc! Cred că, dacă ar fi strigat cineva la mine,  m-aș fi clătinat și-aș fi căzut... Atâta cruzime nu mi-a mai fost dat să văd până azi, la bătrânețe. Îmi venea să vărs!...

Mă scârbiseră moartea și spaima, sângele, jalea, țipetele, vâjâiturile și bubuiturile obuzelor, cățeaua de mitralieră, cața-cața-cața-cața!... Era cât pe-aci să dezertez la ruși. Unii fugiseră la ei. Rușii instalaseră difuzoare-n pădure, atârnate de crengi, și ne tot îndemnau să trecem la ei. „Frați români, ziceau, predați-vă Armatei Roșii, că veți trăi bine alături de noi! La noi găsiți înțelegere și omenie! Veniți la noi, frați români, și lăsați-vă de hoarda fascistă, care vă împinge la pieire!”.

Într-una din zilele acelea, când tot ne îndemnau să trecem la ei, mi-am zis: „Ce mama dracului, mă! Tot nu stau eu prea bine cu tata! Țara e săracă, plină de mizerie!”, dar după ce am văzut grozăvia aia, cu mâinile și picioarele retezate cu toporul, și cu aia băgată în gură, mi-am zis că de aci încolo, oriunde voi fi pus să lupt, să ucid, nu voi avea niciun pic de milă, nici cât să pui în vârful acului.

Ei fuseseră doisprezece. Și comandantul lor murise. Și pe el la fel l-au măcelărit! Le dăduseră în genunchi de două-trei ori cu toporul, să-l reteze... I-am luat picioarele unuia de sub cap și i le-am pus lângă genunchi, să văd dacă, într-adevăr, erau ale lui, pentru că, deși îi vedeam cu ochii mei, nu-mi venea să cred. Dumnezeule, nu știu cum de n-am apucat câmpii!... Am pus mâna pe pușcă și trăgeam în sus, ca un descreierat, până ce am ajuns sus, pe poziția mea. Ostașii au venit și m-au văzut plângând, galben la față, desfigurat ca un mort. Le-a spus și nici lor nu le-a venit să creadă ce    le-am povestit. Am rămas în locul unuia și ăla s-a dus de s-a uitat; apoi, toți, dar pe rând, au văzut ce nu poate  să-și închipuie mintea unui om.

Din momentul ăla, grupa mea de transmisiuni s-a transformat în grupă de front. Nici măcar unul dintre noi nu a mai avut niciun fel de milă; să nu mai fi văzut picior de rus!... Și când aduceau prizonieri, ai noștri săreau pe ei, să-i omoare, dar nu îi lăsam, deși chiar eu aș fi făcut lucrul ăsta. Din dimineața aia, de la Vigoda, am tras, am tras și am tras, și am omorât sute de oameni. Sute de oameni am ucis! Fără milă! Fără niciun pic de milă! Omoram, de-i vedeam cum se făceau morman. Când terminam la pușca mea, mă mutam la pușca-mitralieră a altuia și trăgeam de mă răcoream după cele ce-mi văzuseră ochii. Morman făceam de ruși!...

Unde, Doamne, se dusese tinerețea mea din vara trecută, când intram în pădure și mă-ntâlneam, într-o viroagă, cu o nevastă tânără, a unui concentrat; când rupea puiul pe din două și beam țuică dintr-un ulcioraș de pământ?! Parcă devenisem mai urât la suflet! Mi se tăbăcise viața doar într-o vară rusească!

Acolo, la Vigoda, am mai luptat vreo două luni, pentru că rușii erau bine instalați. Nu i-am putut da peste cap până ce n-au adus nemții întărituri, aviație, șapte-opt sute de tunuri grele, care au bătut patru-cinci zile continuu. Era un haos acolo. Era iadul pe pământ! Nu mai vedeai nimic. Doar ceață, fum, praf, vuiet, explozii și flăcări mari. Ardea pădurea! Ardea lumea! Ardeam de vii!... Nici nu mai știai pe ce lume mai ești!... Treceau proiectilele peste noi și parcă simțeai cum suflul ăla te smulgea din pământ.

După zilele astea de iad, de furtună în iad, s-a așternut liniștea. Mirosea a fum și a ars. Capul îmi vâjia groaznic. Eram nemâncat de câteva zile, dar nu-mi era deloc foame. Îmi era somn; mă cuprinsese un fel de somn al morții!... Stam întins pe spate și mă uitam la norii care trceau agale peste Vigoda. Ce bine era de ei, mă gândeam eu atunci. Ce n-aș fi dat să fiu ca ei, să mă duc dracului oriunde în cer, dar să nu mai fiu pe pământ!...

Stând așa, am auzit pe șanțuri: „Bă, fraților, au plecat rușii! Gata, a căzut Odessa!”.

Așadar, căzuse Odessa. Puteam să o văd și eu acum. Mi-am zis: „Ce-ar fi să mă duc să o văd și eu?! Dacă tot am scăpat din iadul ăsta, de ce nu m-aș duce?!”. Și m-am dus. M-am dus singur. Am vrut să știu și eu pentru ce s-au luptat atâta, ca s-o cucerească ai noștri și nemții. A doua i m-am dus la Odessa; am trecut prin trei rânduri de fortificații, care fuseseră ale rușilor. Străzile erau barate cu saci plini de nisip. Trebuia să mergi în zig-zag. Peste tot era minat. O parte din armatele noastre trecuse la curățirea orașului.

De sus, de pe un platou plin cu trandafiri galbeni și roșii, vedeam marea legănându-se; mai departe, vapoarele. Se vedeau și vagoane ieșind din mare: rușii le împinseseră cu locomotiva în mare; erau pline cu zahăr, cu făină, cu fidea... Ca să nu le captureze ai noștri.

Stam în port, rezemat de o balustradă de metal și mă uitam la îngrămădirea de vapoare și de vagoane, la marea legănându-se, și mi se făcuse un dor de casă, de sat, mai ales de pădure. Aș fi vrut, dacă s-ar fi putut, să mă trezesc într-o poiană din Valea Runcului, mai sus de Mănăstirea dintr-un Lemn, pe unde erau niște fagi bătrâni, rămuroși, unde, în copilărie, îmi încrustasem numele cu briceagul. Să nu mai fi fost nimeni, nimeni; o zi întreagă, de vară, aș fi stat acolo, să aud răsunând pădurea de cântecul cucului... Stam acolo, în port, ca un străin ce îți vine la poartă și nu zice nimic, și mi se scârbise rău de lumea asta!

Spre seară, m-am întors la Vigoda. După câteva zile am primit ordin să ne retragem și să venim în țară. Ordinul îl dăduse mareșalul Antonescu. Am auzit la posturile de radio. Convenția cu nemții era ca noi să ocupăm Odessa și să primim Basarabia. Ordinul de revenire în țară a fost dat de mareșalul Antonescu, după ce acesta a văzut uriașul cimitir de lângă Vigoda, de câțiva kilometri, unde au murit mii de români, dar și de nemți. Uriaș cimitir!... Te cutremurai când îl vedeai!... Ostașii noștri, românii, au făcut acolo și o troiță foarte frumoasă! Ne-am îmbarcat în trenuri și am ajuns la Rm. Vâlcea. În cazărmile noastre erau cazați civili polonezi. Lume necăjită!

Venind la Râmnicu Vâlcea, am fost încartiruit la Păușești-Măglași. Aici erau numai concentrați. Eu eram singurul activ. Mi s-a spus să iau în primire magazia de materiale. Am refuzat. Căpitanul Cristescu mi-a tras un pumn, de mi s-a umflat falca. Atunci am semnat de luare în primire. Toți concentrații au fost trimiși acasă. Căpitanul ăsta mi-a dat o grupă de pază la magazie. Începusem să mă simt iarăși ca înainte de a pleca pe front, ca voluntar. Aveam în mine o poftă de viață, de ziceai mamă-drace! Parcă eram la mine, în sat, când veneam, noaptea, de pe la clăci și când tăvăleam fetele, de chirăiau ca apucatele. Uitasem aproape tot ce mi se întâmplase în Pădurea Țiganca, cu nenorocitul ăla de spion; uitasem și de Vigoda, când cu mâinile și picioarele tăiate, cu toporul, de la genunchi, cu toate că ceva-ceva tot mai rămăsese în mine ─ un fel de mocneală; așa cum rămâne un pic de jar sub spuză, iar din spuza și din jarul ăla, mai târziu, în a doua campanie, cea din Caucaz, aveau să ia foc toate cele frumoase și tinerești din sufletul meu.

În sfârșit, aici, la Păușești-Măglași, mi-am dat eu seama că e rost de trăit bine și frumos, și atunci am făcut legături cu primăriile; i-am îmbrăcat pe primari și familiile lor cu haine de captură, de pe front, cu bocanci și cu altele, că aveam destule și, apoi, nici nu avea cine să-mi țină mie socoteala la o magazie atât de mare. Cumpăram de prin comune fasole, făină, tot, tot ce aveam nevoie pentru grupă, carne, untură, de toate. Și, pentru că tot nu aveam ce face, am aranjat cu o fată a unui pădurar de mi-a cusut un costum național, de cădeai în cur, ce mai!... În sărbători, duminica mai ales, ieșeam îmbrăcat ca la mine în sat, beam, jucam, fumam ca boierii, chioteam și iar eram tânăr, și frumos, și nebunatic!... Îmi era așa de dragă viața și tinerețea, că nici n-aș putea spune că trecusem prin atâtea. Simțeam că puteam să țin luna nouă în vârful degetului și s-o învârtesc cum îmi plăcea mie, cu cer cu tot, și cu stele... Nu-mi mai păsa mie de sufletele ălora pe care-i trimisesem pe lumea cealaltă, fiindcă știam că la fel puteam să ajung și eu, poate atunci când am trecut Prutul și am văzut sutele de băieți tineri, morman, năclăiți de sânge și muștele îmbuibându-se din ei.

Ofițerii și subofițerii fuseseră mutați la regiment; numai eu și grupa mea mai rămăsesem cu paza. Seara, beam, mâncam și chicoteam de ne găseau toți dracii!... Fetele, doar, le mai lipseau băieților din grupa mea, pentru că eu aveam fata unui pădurar din Cheia, cea care îmi făcuse costum național și pe care o mințisem că sunt din Craiova și sunt telefonist de meserie. Asta, să nu creadă cumva că eram de la Frâncești, că nu eram colorat, și să creadă că eu am pregătire, iar după răboi voi avea unde lucra. În plus, i-am spus pădurarului, tatălui fetei, că, deși eram craiovean get-beget, mie îmi plăcea în Vâlcea și că aveam intenția de a mă căsători cu ea, cu fiică-sa. Vax! Gogoși! Parcă mie îmi plăcea de uscătura aia?! Trebuia să pun și eu mâna pe una, că doar eram tânăr și aveam în mine un regiment de draci de asalt!...

Într-o zi, mă pune dracu' de fac rost de o bicicletă de la un jandarm și bag viteză până la Cheia, la pădurar, acasă. Dă-i, mă bag eu cu papagalul, c-o fi, c-o păți, că vreau să cumpăr fasole, c-am auzit că el, pădurarul, ar fi având, până ce am intrat în casă, și atunci pun-te masă, țuică fiartă, murături, vorbe, vorbe, și tot așa, că zbârnâiau muierea pădurarului și cu fie-sa, să dea în nas una cu alta pe scările bucătăriei și ale casei, cu străchini, cu cești de țuică, cu de toate. Intraseră nebunele într-o vâjâială, de ziceai că au căpiat, dar pădurarul, omul iadului cum s-ar zice, era cu mintea mai pe șes și nu prea credea el din câte tot îi îndrugam eu. Am mâncat însă și am băut pe săturate, la cot cu pădurarul, care mă tot întreba ba de una, ba de alta: dacă am pământ pe lângă Craiova, ce-mi sunt părinții, dar frații, că, la un moment dat, nici nu mai știam ce să-i mai îndrug.

Drept să spun, mă miram și eu de unde scoteam atâtea minciuni și cum de nu mă durea gura. Ei, pe după miezul nopții s-a cam făcut pădurarul; la fel și eu, dar i-am spus, totuși, slăbănoagei aleia să vină, noaptea, la mine în odaie, că o aștept. Ea mi-a promis că vine, dar n-a venit. Am stat eu întins pe pat, pe spate, cu ochii în tavan, și-am tot fumat, de făcusem bușnigai în odaie, dar ea tot n-a venit. Turbam! Îmi venea să intru peste ei și să le trag vreo câteva înjurături, să mă răcoresc, dar mi-am dat seama că nu era bine; că stricam totul. Dimineața, când a venit la mine și m-a văzut nedormit și supărat, camera plină de fum, să-l tai, mi-a zis repede:

- Ce vrei, mă?! Veneam, dar tu știi cum puțeai? Parcă erai un hoit de câine în prundul râului!...

- Eu hoit de câine, fă? Eu, băiat de la Craiova, telefonist, să-mi spui tu mie că miros ca un hoit de câine?! Dă-te-n mă-ta cu fasolea ta cu tot, și cu tac-to, 'tu-vă vascrisul mamelor voastre, să vă ...” și am trântit ușa, de s-au sculat și mă-sa și tac-so.

- Stai, mă, să mănânci! Stai, mă, ce ai?! mi-a zis slăbănoaga aia, dar eu m-am suit pe bicicletă și-am rupt-o la fugă. Când am ajuns la râul Olănești, m-am oprit și am aruncat țigările și bricheta drept în apă. De atunci, m-am lăsat de fumat. Nimeni nu-mi zisese mie că miroseam ca un hoit de câine! Eu, care eram cel mai frumos băiat din satul nostru!...

M-am suit iar pe bicicletă și dă-i, pedalează, de ziceai că zbor, nu alta. Jos era polei. La capătul unui pod, unde era și o curbă, am pus frâna, dar am căzut drept în râu. Am venit pe spate, pe o buturugă, de era cât pe-aci să rămân acolo. Niște femei, care erau la râu, când m-au văzut cum m-am bălăbănit prin aer și am căzut ca un sac plin cu cartofi, au început să chirăie ca apucatele.

„Ce-aveți, fa, zăpăcitelor?” le-am zis și m-am ridicat destul de greu de jos, după care, ca să le arăt că nu aveam nimic, am încălecat iar pe bicicletă și am început să dau din pedale, deși aveam niște dureri la șale, de-mi venea să urlu.

După asta, singura mea plăcere și prostie dintre două campanii de război, de luptă între viață și moarte, a sunat din nou mobilizarea, s-au concentrat oamenii și am plecat din nou pe front. Se spunea că Antonescu a fost chemat de Hitler, care l-a luat la rost de ce și-a retras oamenii din Odessa. Așa că, ne-am îmbarcat la bou-vagoane și am ajuns în Basarabia, unde am trecut Nistrul pe la Tiraspol. Era în '42.

Când am ajuns acolo, făceam paza trecerii coloanelor, la o pădure. Perival, până-n limanul de la Marea de Azov. Acolo am avut mari necazuri cu partizanii, care atacau coloanele rălețe sau cele care nu erau bine păzite. Debrăcau soldații, le luau hainele și muniția, alimentele și suiau la pădure. A doua zi, noi trebuia să mergem după ei, dar era foarte greu să-i prindem. Ei erau răzleți. Trăgeau ce trăgeau și după aceea fugeau. Lăsau pușca-mitralieră și fugeau. Mi-aduc aminte că într-o comună toată suflarea de acolo fugise în pădure; toți se făcuseră partizani. Era foarte periculos să intri în pădure, cu toate că aviația noastră lăsase bombe cu grămada peste pădurea aia. Partizanii însă se ascunseseră cine știe pe unde; noi știam cât de periculos era să treci „la curățat”, cum ni se spunea.

Am intrat, totuși, în pădure, cu grijă mare, și am găsit foarte mulți partizani morți. Apoi am dat de corturile lor; și le făcuseră din prăjini, pe care puseseră frunze. Era prăpăd ce era în pădure. Ai noștri trecuseră nu numai cu aviația și lăsaseră o grămadă de bombe, dar trăseseră și cu tunurile. Sute de copaci erau retezați și arși; alții, răsturnați din rădăcină.

Tot umblând eu prin pădure, cu degetul pe trăgaciul pistolului-automat, la un moment dat am văzut un lucru care m-a cutremurat: jos, pe frunze, era o femeie despicată pe jumătate, de la craci la bărbie, sfârtecată de o schijă, iar la țâța ei sugea un copilaș de vreo câteva luni. M-am îngrozit; mi-a venit să arunc pușca și să-mi smulg părul din cap! Copilul sugea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am pus pușca jos și     l-am luat în brațe; era un copil oacheș, frumos, care se uita la mine fără nicio teamă; se lingea pe buze și apoi mi s-a lipit de obraz. Cred că îi era somn, că și-a pus căpșorul pe gâtul meu, lângă ureche și gângurea.

„Dumneeii mă-tii de viață!” am zis în gândul meu. Nu mai puteam să mai rabd. Îmi venea să-mi pun pistolul-automat la tâmplă și să termin odată cu nenorocita asta de viață!... „Ce să fac, Doamne, cu copilașul ăsta! mă gândeam. Dacă îl las aici, îl mănâncă lighioanele; dacă îl iau cu mine, unde să-l duc și ce să-i dau eu să mănânce?!”. Stam cu el în brațe și mă uitam la mama lui; curgea sângele, încet, din plămânii și din inima ei; se așezaseră muștele pe fața ei tânără și frumoasă; avea părul negru-negru, de ziceai că bate în albastru. La fel îl avea și copilul ei.

Am luat copilul în brațe, m-am mai dus încolo, încoace... Nu știam ce să fac.

- Lasă-l, bă! îmi ziceau ostașii din grupă. Ce, iei puiul de șarpe în brațe?! Unde te duci cu el?! Dă-l, bă, în mă-sa și aruncă-l în tufele alea!

- Ce strică, mă, el?! le-am spus. E copil, nu știe.

N-am avut ce să fac cu el. L-am dus înapoi la mă-sa și l-am pus la țâță. L-am lăsat sugând și am plecat fără să mă mai uit înapoi.

Nenorocit războiul ăsta! În ziua aia n-am mai ucis nici un partizan; parcă intraseră în pământ. A doua zi însă, au tras o clapă nemților, de le-au țiuit urechile. Nemții trebuiau să se unească cu noi pe un versant. Pentru asta trebuiau să treacă printr-o vale, lucru pe care au și încercat să îl facă, fără să-și dea seama că trebuie să-și asigure spatele. Nemții au coborât ca fraierii, iar partizanii au venit și au ocupat spatele descoperit; la fel și fața. I-au încercuit și-a-nceput măcelul. Toți nemții au murit. Un batalion întreg. Unul măcar nu a scăpat. Măcar unu! După asta, i-au dezbrăcat, le-au luat armamentul și-au venit să facă legătura cu noi. De aici, noi am dedus că partizanii ne cunoșteau cifrul și ne-au interceptat. Noi am trimis cercetași să ia legătura cu nemții, dar până ne-am dat noi seama, au murit douăzeci, treizeci de cercetași.

Un locotenent-colonel de la Caracal, unul Tănăsescu, a dat ordin să luăm legătura cu nemții, indiferent ce-ar fi. Așa că, s-au dus iar trei cercetași, dar n-a mai venit decât unu, care ne-a spus că ăia nu erau nemți; că erau ruși îmbrăcați cu hainele nemților pe  care-i omorâseră. Ofițerului nici nu-i venea să creadă. Până la urmă, ne-am convins cu toții că așa era și atunci s-a dat ordin să se pună brandurile și să se tragă continuu. Apoi, i-am încercuit. Le-am luat tot, tot, tot. Un batalion întreg am dus la divizie. Pe toți i-am făcut prionieri. Când am văzut însă batalionul cu nemți în peile goale, cu beregățile tăiate, cum tai porcii de Crăciun, și toți băieți tineri, bine făcuți, subțirei și blonzi... Era valea plină de ei... Păcat!...

În lupta asta cu partizanii din Caucaz, a fost rănit grav și sublocotenentul nostru. A fost împușcat în piept.Țâșnea sângele din el ca din cocoș, când îl tai. Striga la noi să-i dăm pistolul nostru, să se împuște. Dacă îl țineam cu un picior în sus, legat de o cracă, putea să mai vorbească, iar dacă nu, nu mai putea, că se scurgea sângele în el. Au venit brancardierii și l-au luat; nu știu dacă a scăpat. Am coborât apoi pe un loc șes, unde era o bostănărie; vedeam lubenițele ca purceii și râvneam cu toții, mai ales că în incursiunea aia prin pădure, după partizani, cam răbdaserăm de foame. Am vrut să mă duc și eu să iau, dar bănuiam că eram o țintă aproape sigură, pentru că, de fiecare dată când se ducea câte un ostaș, rar dacă mai venea înapoi. Îi vânau rușii cu pușca-mitralieră cu lunetă. Mulți au murit atunci din cauza lubenițelor.

Stam în dosul unor tufișuri, aproape de bostănăria aia și, într-o zi, m-am hotărât să mă duc să iau una, fie   ce-o fi. Mi se făcuse o poftă, de ziceam că am să crăp, dacă nu simt eu în gură miezul ăla roșu și să-mi curgă zeama pe barbă, ca la bâlci, la Polovragi, când mergeam, băieți și fete de la noi din sat, cu căruțele... O iau târâș și mă apropii cu grijă, când deodată aud și văd pe zăvoi o motocicletă cu doi nemți, iar în ataș, un cioban cu o pălărie legată pe sub bărbie. „Ce dracu' mai e asta, mă?! mi-am zis. Nemții ăștia au înnebunit, sau ce i-a apucat de-au suit ciobanul ăsta în motocicletă?!”. Cum mă gândeam eu, au și-nceput rușii să tragă. Fleoșc! un brand; fleoșc! al doilea. Măi, fratele meu, păi, dacă nu s-a dus motocicleta ca din pușcă, nu alta!... A rămas un nor de praf în urma ei. După asta am aflat că nemții ăia îl aduseseră pe Petrache de la Maglavit, pe sfânt, ca să ne îmbărbăteze pe noi, să ne încurajeze; ca să ridice moralul ostașilor noștri. Păi, dacă Petrache ăla era sfânt, de ce n-a stat el să lupte alături de noi?!

Tot cam pe atunci a venit de la București trupa lui Constantin Tănase, cu fete care dansau și cântau; cu glume de-ale lui Constantin Tănase. Asta, tot ca să ne încurajeze. Râdeau soldații să se prăpădească. Actorii și artiștii se îmbrăcaseră cu toții în haine militare. Totul a fost frumos și se cam apropia sfârșitul spectacolului, când niște ofițeri tineri, de la artileria noastră, au tras, în glumă, niște obuze care au trecut pe deasupra scenei  ce-o improvizaserăm noi pentru spectacol. Să-i fi văzut cum s-au băgat pe sub mese și cum mai chirăiau artistele ca din gură de șarpe. Duși au fost! Nu ne mai ardea nouă de glume, când moartea glumea cu noi în oricare ceas. Parcă o vedeam uneori, noaptea, cum se ridica în vârful picioarelor, din spatele lunii, și cum mai făcea semn, cu degetul; mă chema spre ea ca o curvă nerușinată, cu țâțele goale, despletită. Mă întorceam pe partea cealaltă, în tranșeu, și mă gândeam la femeia aia tânără, despicată de la mijloc până sub bărbie, și parcă vedeam copilașul ăla cum sugea liniștit.

De acolo, din pădurea Perival, am coborât spre bostănărie și mai departe, tot mergând, am ieșit pe malul mării, aproape de Ialta. Am ocupat poziție pe litoral, înspre munți. Se lăsase iarna și era frig. Eram slab și murdar; eram obosit peste măsură. Nu-mi mai păsa de nimic; nu mai doream nimic. Simțeam că ceva se stricase în mine; parcă îmi putrezise inima pe jumătate...

- Va urma -