După o permisie de vreo nouă-zece zile, făcută acasă, m-am înapoiat pe front, și iar am început lupta în munți, în Caucaz, unde am ocupat munții și am trecut la limanul mării. Acolo ne-am întâlnit cu divizia a nouăsprezecea și cu alte două divizii cu care am ocupat portul Novorosisk. În spate aveam mitralierele, tunurile, iar în urma lor, comandamentul. Într-una din nopți, rușii au dat cu fumigene și-au făcut o ceață, de a cuprins toată marea; apoi, au dat buzna și-au debarcat în fund de tot. Ne-au ocupat comandamentul, conducerea, tot, tot! Au trecut și prin noi, cu artilerie cu tot, și tot au debarcat.

Ne-au prins ca-n clește, dar nu mai puteai să răsufli, cum s-ar zice. Acolo am stat douăzeci și șase de zile fără nici o legătură. Parcă scăpaserăm într-o groapă adâncă, din care nu mai aveam cum să ieșim. Aici eram și am luptat cu regimentul german 202. Grupa mea ocupase un turn de apă. Din mine-n jos mai erau încă șase grupe până la liman; eram noi încercuiți, dar nu-mi mai era teamă de nimic; așa mă obișnuisem cu moartea și cu pericolul.

Într-o noapte, au venit la mine niște nemți și    m-au trimis, pe mine și pe alți doi nemți, să prindem un rus de acolo, din poziția pe care o ocupaseră, când au debarcat, de-au făcut ceața aia nenorocită. Noi eram pe creasta muntelui, sus, iar rușii erau băgați sub noi. Nemții ăia veniseră pe ziuă și mi-au spus că, seara, să mă duc jos, la bordei. Treaba asta mi-a spus-o, de fapt, un ofițer neamț.

Cum s-a înserat, au și dat rușii buzna peste noi. Parcă erau turbați, beți! Noi, trage, trage, trage, dar tot au intrat peste noi, în gropi. Eu, dacă am văzut că nu mai aveam scăpare, am tras lăzile cu grenade mai aproape, am ieșit din buncăr afară și dă-i, dă-i, dă-i, de nu mai auzeam decât țipete și urlete; de nu mai vedeam decât flăcări și fum gros de tot. În timp ce eu continuam să arunc la grenade ca un apucat, a venit un neamț, pe șanț, vrând să treacă, și m-a văzut cum eu aruncam grenadele, de parcă nici nu mi se mai vedeau mâinile. Neamțul a rămas pe loc, lângă mine, și se uita înmărmurit la mine, nevenindu-i, poate, să creadă că mă cuprinsese o asemenea furie, pe care el n-o văzuse în Germania lui.

Rușii, dacă era peste tot fum, nu se mai fereau. Ieșiseră la atac și nu le mai păsa nici lor de viață. Așa că, după ce s-a terminat lupta asta și am putut vedea ce rămăsese în urma ei, mie nu mi-a venit să cred, iar neamțul îngălbenise de tot. Într-adevăr, acolo, pe creasta aia, am băjejnit pe puțin o sută de ruși. Mușuroi i-am făcut! Bălegar! Era creasta plină de morți, dar nu-mi mai părea rău absolut deloc. Mă obișnuisem cu moartea încă de la trecerea Prutului.

Acolo, în Caucaz, am răzbunat sutele de ostași români măcelăriți în Pădurea Țiganca și pe cei cu mâinile și picioarele tăiate de la genunchi, la Vigoda. Stă neamțul și se uită zâmbind satisfăcut. Se uită la mine și-mi zice: „Gut! Gut!”. Apoi, s-a dus la fruntașul de la pușca-mitralieră și l-a întrebat, ce l-o fi întrebat, că ăla a venit cu el la mine. M-a bătut pe umăr și mi-a zis: „Gut! Gut!”. A doua zi a venit din nou și mi-a zis, prin translator: „Pleci și aduceți un rus!”. Translatorul era din Ardeal. Tot el mi-a spus ce-a raportat neamțul ăla la comandamentul german. Zicea că m-a lăudat de m-a albit! „Să știi, mi-a mai zis ardeleanul, că însuși comandantul german s-a dus și a văzut coadele grămadă, de la grenade, și coasta plină de morți, de ruși, și tot vorbește de tine cu admirație”.
„Mă duc! Spune-i că mă duc, ce dracu' să mai fac!...” i-am zis eu translatorului, cu toate că nu aveam poftă să-mi las oasele prin Caucaz.

Adevărul e că mie mi-a plăcut mult să lupt. Am fost foarte atent pe unde calc, ce-am în față, dar și în spate. Așa că, stând eu cu ochii, toată ziua, pe ruși, știam toate armele lor de unde trăgeau. Pe toate mi le însemnasem. Pușca mea mitralieră o fixasem tot pe pușca lor mitralieră. O fixam ziua. Eram cu ochii pe ei cum e pisica atunci când stă la pândă, încordată, să prindă șoarecele. „Bă, îi spuneam eu fruntașului, când ai vedea că ăla deschide foc, tu să și fii pe el cu foc, că el e atunci cu capul sus și, poate, îi dai și tu una ca lumea și-l termini!...”.

Treaba asta cu prinderea unui rus, de la care trebuia să aflăm ce aveam nevoie, am plănuit-o ca lumea, cu cap. Am intrat pe o porțiune pe unde rușii săpau la tranșee; erau chiar sub noi. Dacă ar fi îngăurit stânca de deasupra, am fi căzut drept peste ei. Descoperind porțiunea aia, pe unde puteam ajunge la ei, ne-am retras și am stat la pândă; stam cum stă lupul înainte de a se arunca asupra mielului. Eram încordați de ziceai că pleznim!... Nu trece prea mult timp și hop! norocul nostru: venea bucătarul cu doi inși, cu căzănica, să le ducă mâncare alor lor. Îi auzeam cum zdrăncăneau pe șanț; Zdranca! Zdranca!... Ne-am culcat imediat.  Ne-am pus niște bolovani la cap și ne-am uitat, repede, în sus și-n jos, dar n-am mai văzut pe nimeni în afară de ei. Eu eram cu doi nemți; ne înțelegeam numai prin semne. S-a dus un neamț într- parte, unu în cealaltă, iar eu am rămas aproape de șanț. Cum a ajuns în dreptul meu, eu hap! de gât. Rusul n-a mai zis nimic. O vorbă n-a mai scos. A lăsat căzănica jos și a luat-o înainte cu polonicul în mână. Trist, bietul de el, de parcă se răsturnase Caucazul pe el!...

I-am dus la nemți. Acolo, ce-or fi spus, nu știu, dar au făcut nemții întărituri ca lumea. La vreo trei zile, nemții m-au trimis din nou să mai aduc alt rus. Poate că nu erau convinși că cei prinși spuneau adevărul și aveau nevoie de altul, pentru confruntare, eu știu... Așa că, iar am plecat către porțiunea aceea unde-i prinseserăm pe ruși, dar linia se ocupase. Ocupaseră rușii poziția și veneau la oameni continuu, cu duiumul. Dacă am văzut asta, ne-am înapoiat imediat și i-am spus neamțului că nu se poate, iar el ne-a răspuns, nervos, că nimic în lume nu există să nu se poată. Că totul se poate! Că numai cine nu vrea nu poate! Se răstea la mine și mă privea așa de încruntat, că, mă gândeam, putea să scoată pistolul și să mă împuște cât ai zice pește.

„Na, că mi-o făcui cu mâna mea!...” dar ce-aș fi putut să fac?! Să nu fi aruncat cu grenade, să nu fi omorât aproape o sută de ruși, ca să mă las eu omorât de ei, ori prins, luat prizonier și trimis în Asia Centrală, cum a fost nea Ion Bălașa de la Genuneni?! Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa! Asta e! La două-trei zile m-a dus neamțul sus de tot, în munte, și mi-a arătat pe unde să intru, ca să ajung la ruși și să prind unu. Eu am văzut că nu era bine ce-mi spunea neamțul și i-am zis translatorului să-i atragă atenția că acolo, unde zicea el să intru, e un post de mitralieră. „Adică, i-am spus, noi ne băgăm să luăm om tocmai de la mitralieră?! Ce dracu' facem?! Mai poate scăpa cineva din raza mitralierei, dacă rusul bagă de seamă?!”. Era clar că neamțului nu-i păsa de viața mea; ori călca pe o furnică, ori muream eu, tot una! „Atunci, du-te și alege-ți teren pe unde crezi tu!  mi-a zis el.

Am plecat cu unu, mai la vale, către mare; către liman. Acolo am văzut un tun anticar. Îl și știam, că trăgea numai noaptea. Era băgat într-un garaj. Deschidea ușile, trăgea și apoi închidea ușile la loc. Asta era o treabă deșteaptă! „Pe-aici intrăm!” i-am zis ăluia. Seara, ne ducem, intrăm. Ne-am uitat în stânga, în dreapta, nimic! Ne-am dus mai în fund. Toți rușii erau în bordeie. Dormeau. Cred că făcuseră un chef, că toți, în afară de santinele, erau beți turtă. Așa că, nu aveam să ne ferim decât de santinelele care erau        ici-colo, niște puncte înaintate, trăgând mereu. Fiind rare și trăgând aiurea, noi ne-am strecurat printre focurile de se trăgeau de santinele și am ajuns unde stabiliserăm.

Am dat ocol și ne-am dus la toate buncărele; și la ăla, și la ăla, și la ăla; dormeau rușii buștean. Erau grupe, grupe. Tun dormeau!... Atât eu cât și celălalt eram blindați cu grenade; eram încinși complet cu grenade. Ne-am înțeles din semne și din priviri ca fiecare din noi să atace câte un buncăr, și jap! jap! jap! cu grenadele înăuntru, rupe-i, fărâmă-i, sparge-i și fugi pe coastă-n deal, înspre ai noștri. Patru buncăre am fărâmat. Nimic n-a mai rămas din câți dormeau în ele.

Când suiam noi pe coasta muntelui, spre creastă, au început brandurile rușilor să tragă; atunci însă au început și ai noștri să tragă. În sfârșit, cu voia lui Dumnezeu am ajuns în șanțuri. Era după miezul nopții. Neamțul, cu toate că era așa de târziu din noapte, a venit și ne-a întrebat unde e rusul. Noi i-am spus că am tras toate grenadele; că era cât pe-aici s-o pățim... El, nimic! Unde e rusul? Noi    i-am spus că nu se poate; el, nimic! „Am mai vorbit o dată! a zis el. Nu vorbim de zece ori! Plecați! Plecați chiar acum!” și mă privea, de ziceai că mă străpunge cu cuțitul. Eram eu cu ăla de fusesem și neamțul ne-a mai dat încă patru plutonieri nemți, cărora nu știu ce tot le spunea pe limba lor. Ăștia păreau oamenii dracu'! Cred că erau din trupele S.S., că prea aveau fața împietrită.

Era noapte și mă simțeam cam obosit; aveam și o presimțire proastă, dar n-aveam cui să-i spun toate astea. Cei patru nemți ne-au pus pe noi s-o luăm înainte. Mi-am dat seama că, dacă încercam să fac vreo mișcare prostească sau să mă-ntorc, mă ciuruiau nemții ăia. Așa că, m-am tot gândit cum să fac să ne simtă rușii, ca să putem scăpa de misiunea aia. Mergeam târâș. Eu eram primul. Ceilalți veneau târâș și ei, între picioarele mele, în șir. Mă apropii de ruși, că le știam pozițiile, și buf! o grenadă. Cum am dat-o, țâști! în picioare și rupe-o la fugă pe coastă-n deal. La fel și ceilalți, după mine. Rușii, grămadă cu mitralierele: pâr! pâr! pâr!
- Mă, i-am spus ardeleanului de era translator, să nu cumva să mă spui nemților, că mă împușcă!
- Hai, mă, că și viața mea e în pericol!” mi-a zis el, și nu m-a spus.
Oricum, îmi era, totuși, teamă. Mă gândeam că ofițerul neamț poate că mirosea el că ceva nu era în regulă. Și cred că chiar așa a și fost, că la trei-patru zile  m-a chemat din nou și mi-a zis cătrănit:
- Dacă nu aduceți un rus, nu mai veniți nici unul! și ne-a întors spatele.
Așa că, am plecat împreună cu ardeleanul și cu cei patru nemți. Am intrat tot pe un loc îngust.
- O luați pe aici, a zis unul dintre nemți, că avea poze din avion și știa că e neocupat!

Ne-am dus mai în jos și am tot așteptat, crezând că, poate, vom avea noroc să mai prindem vreun bucătar prost ca și cel de-l prinsesem. Văzând că nu e rost să cadă vreun rus, am luat-o mai în jos și ne-am tot dus, dar n-am găsit nimic. Între timp însă, când tot am coborât noi pe munte în jos, rușii ocupaseră toată zona prin care trecuserăm noi, iar noi am rămas izolați. Dă-i încolo, dă-i încoace! Ia-o pe toată linia până în vârful muntelui, ba pitiți, ba târâș, cu spaimă mare, să nu fim descoperiți. În plus, începea să se crape de ziuă, iar noi tot mocofăneam pe munte, în sus și în jos, fără să găsim niciun loc de trecere. A fost imposibil să găsim!

Ajunsesem în marginea orașului, pe malul mării, și nu știam unde să mă mai bag. Rămăsesem singur. Ăla și nemții nu știu pe unde se băgaseră, că parcă intraseră în pământ, dracu să-i ia! Trag repede cu ochiul, ba-ncolo, ba-ncoace, și văd un capac de fier de la canalizare. M-am târât până la el, l-am săltat și m-am băgat acolo. Îmi bătea inima ca la taur, când îi răsucești boașele cu cleștele! N-aveam nici mâncare, dar nu-mi mai era foame. Toată ziua aia am stat acolo, în canal. A doua zi, am ridicat capacul, ușor, și m-am uitat: am văzut rușii cum săpau la tranșee.

 

„Te pomenești că aici mi-e dat să mor! Îmi ziceam. Măcar să fi murit cu burta plină, dar nu am nici măcar apă”. În sfârșit, în noaptea următoare am ieșit și m-am târât spre munte-n sus, crezând că poate, poate găsesc vreun culoar pe unde să ajung la ai noștri. Dar nimic, nimic. Eram prins ca-n cușcă! Din nou am coborât înspre limanul mării, încercând să scap, dar... Poate că ar fi fost bine să mă fi văzut ardeleanul sau unul dintre nemții ăia că intrasem acolo, dar nimeni, nimeni nu știa ceva despre mine. Mie mi-a părut bine  c-am scăpat de ei, că mă simțeam obligat față de ei. Eram conștient că, dacă îmi dădeau ordine și nu voiam, gata! Îmi puneau pielea-n băț una-două!...

Patru zile și patru nopți am stat sub capacul ăla de fier! Nemâncat! Ca și câinele!... În ultima noapte, spre dimineață, când am simțit că nu mai rezist și că era posibil să leșin acolo, și acolo să rămân pe veci, am scos capacul și m-am uitat. Mă uit eu bine și văd doi-trei, țâști! colo; alți doi-trei, țâști! colo. Hopa!-mi zic. Nu e bine! Dau de dracu’!... și-am lăsat capacul în jos. Dintr-o dată parcă am fost altul; era ca și cum aș fi mâncat și aș fi dormit pe săturate în toate cele patru zile cât am stat sub capac, în canal. Stam în picioare, sub capac, cu mâna pe armă și ascultam. N-a mai durat mult și am auzit pe cineva venind și vorbind pe nemțește chiar lângă capacul ăla. Auzeam și pașii când mergeau. Mi-a mai venit inima la loc când i-am auzit pe nemți. Așa că, am ridicat încet capacul și am văzut că, într-adevăr, erau nemții; cred că mă căutau, că toți știau de mine după isprava cu grenadele, pe creastă, cu mormanul de morți, și cu buncărele în care îi făcusem boască pe ăia care dormeau. Nici n-au știut măcar că au murit!...

În sfârșit, am mai săltat un pic capacul și le-am făcut un semn. Pst! am făcut eu, iar ei m-au întrebat: „Ionescu?! Ionescu?!”. Atunci am dat capacul la o parte, ușor, și am scos capul. Când m-au văzut, m-au scos nemții de acolo; pupă-mă, scoate mâncare, apă... Se lumina de ziuă. Unde să te mai duci?! Doi  s-au băgat cu mine acolo, în canal, iar doi la alt capac, că mai era unu. Am stat acolo până în seara cealaltă, când am trecut cu frontul prin poziție. Rușii o luaseră înspre munte, iar în momentul acela noi am ieșit din canal, i-am luat din spate cu pistoalele-mitralieră și i-am omorât pe toți rușii din linia întâi, după care am rupt-o la fugă pe coastă în deal, în munte. I-am lăsat polog. Au pățit-o rușii cum o pățise batalionul nemțesc, tot în Caucaz, când trebuia să facă legătura cu noi; când nu și-au asigurat spatele și au murit toți, toți. Tot așa făcuseră și rușii ăștia! Când am ajuns mai sus, ne-am uitat pe platoul acela și am văzut mormanul de morți; unii încă se mai zvârcoleau, țipau.

Nemții erau bucuroși. Mi-au spus să merg ușurel după ei. Mă vedeau că eram dărâmat, distrus. Nemâncat de patru zile!... Apoi, spaima, frica. Mai târziu, mi-a spus translatorul ăla, ardeleanul, ce-a zis comandantul neamț alor săi, de-i trimisese după mine. Zisese că, dacă nu mă găsesc, ori mort, ori viu, să nu mai vină nici ei;  să se ducă în... sau oriunde vor, dar să nu-i mai vadă niciodată.

În sfârșit, am ajuns cu greu pe creastă. I-am raportat comandantului neamț ce-am pățit și n-a mai fost supărat cum fusese cu câteva zile în urmă. Nici nu terminasem prea bine să-i raportez totul, când ne trezim că ne-au încercuit rușii. Au venit pe sus, pe coamă, au intrat mai pe jos și au ocupat tot, încât aproape o lună de zile am sta neaprovizionați cu muniție. Apoi am început să ne aprovizionăm, folosindu-ne de prizonierii ruși pe care îi legam cu frânghii și îi trimiteam, de sus, de ne aduceau lăzile cu muniție.

În timpul ăsta, când am fost încercuiți, comandantul meu, un locotenent, a dispărut; nu l-am mai văzut. Așa că, am rămas singur, sub comanda nemților. Încă mai eram amețit după treaba aia cu gura de canal. Acum, în plus, stăteam cu grija rușilor, care ne încercuiseră și pricepeam eu bine că era din cale-afară de greu să mai scăpăm de acolo, mai ales că rușii turbau pe noi pentru ce le făcuserăm. Turbau! Sigur turbau! Singura noastră scăpare era o gură de tunel, care trecea dincolo, la Feodosia, pe unde veniserăm mai în urmă cu o vreme, și unde văzuserăm o vale roșie, plină de trandafiri. Mirosea și cerul a trandafiri la Feodosia. Din vale până în slava cerului ziceai că pâlpâia un abur roșiatic, ușor, care te ridica de la pământ și te ducea până sus, la stele, și mai departe, poate!...

Într-o dimineață, mă cheamă comandantul neamț și-mi spune:
- Iei de pe oameni tot armamentul greu; iei tot materialul, îl strângi la un loc și-l distrugi! Îi dai foc! Pui trotil! Să nu rămână pe oameni decât arme automate și muniție! Ai înțeles? Și aștepți ordine!
Așa am făcut. Nu știam însă despre ce urma să facem. Muntele avea numai cărări. Pe cărarea din spate erau mitralierele care ne susțineau. Era acolo o vale și-n capul văii era gura de tunel. Tunelul cred că avea șase-șapte metri. Avea și cale ferată prin el.
Comandantul neamț m-a chemat din nou și mi-a zis:
- Deseară la ora... fix ai să vezi o rachetă cu trei stele verzi; ai să mai vezi o rachetă roșie cu o stea și o umbrelă mare, care va ține foarte mult; ai să mai vezi și două rachete albe. În tot acest timp, te vei retrage de pe poziție. Vei avea poziție de la limanul mării și până aici sus, în creastă. Vei răspunde cu capul de toată poziția asta!
Când am auzit eu cum stă treaba, parcă mi s-a făcut frică. M-am dus imediat și le-am spus celor treisprezece băieți din grupa mea:
- Bă, fraților, asta e situația! Dacă vom fi noi ursiți să pierdem aici, asta e, ce mai! Pierim! Și cu asta, basta! Lăsați armele încărcate, cu muniție la ele, la fiecare buncăr! Poate dă Dumnezeu să scăpăm și de data asta!...”.
Fiecăruia i-am trasat sarcină:
- Te duci la fiecare buncăr și tragi câte un foc, două, trei! Apoi, repede te muți la ăla, la ăla, la ăla! Tu, de aici până aici! Tu, de aici până aici! Focul să se tragă pe toată linia! Să nu cumva să ne simtă rușii retragerea, că aici ne putrezesc oasele!
Le-am spus și de rachetele alea. Am început, și ei, și eu, de colo-colo: pac! prr! prr! prr! cața-cața! cața-cața! pușca-mitralieră. Dă-i și colo! Dă-i și colo!... Când am văzut rachetele, ne-am retras și noi și fugi până la gura tunelului. Aici, la gura tunelului, am văzut un lucru care m-a uimit: un neamț mare cât un munte, uriaș, zdravăn, ducea în tunel câte trei nemți deodată; câte trei răniți: lua câte unul în fiecare mână și pe al treilea cu dinții. Era doctor. Om ca ăla n-am mai văzut și nici n-o să mai văd vreodată!  Îi ducea pe cei trei răniți câte zece, doisprezece metri; apoi, venea și lua alți trei nemți, iar îi căra, și tot așa, până i-a dus pe toți la gura tunelului. Ai noștri n-ar fi făcut așa! Și-ar fi apărat fiecare pielea lui. Dar ăsta nu! Ăla om cu durere, milos și serios! Neamț adevărat!
Am intrat în tunel. Mergând, noaptea, ne pomenim că unul care venea pâș! Pâș! cu o lanternă. Oamenii erau obosiți, înspăimântați! Nimeni nu mai scotea o vorbă. Gura tunelului fusese minată de nemți; așa că, rușii nu mai puteau să intre după noi. Ăia cu lanterna se apropiară de noi. Era sublocotenentul nostru. Pune lanterna pe noi și zice:
- Ce e, mă, măgarilor, cu voi?! Nu vă e rușine?! Ce e cu voi?! Unde e, mă, masca? Și ia casca și-i dă unuia în spinare. Soldatul a căzut pe traversele liniei ferate.   Mă-ntorc, pun mâna pe el și-l întreb:
- De ce dai, d-le în el?
- Păi, unde e masca!
- Ce mască, d-le?! Și-mi venea să-l ciuruiesc ca pe nenorocitul ăla în Pădurea Țiganca.

El nu știa că noi primisem ordinele de la comandantul neamț, pentru că el, nenorocitul, ne părăsise de aproape o lună de zile. Neamțul fusese mai omenos decât sublocotenentul ăsta, Moisesiu, 'tu-l în soare pe mă-sa de nenorocit! Cine știe unde mă-sa-n c... stătuse atâta vreme! L-am ridicat pe cel ce căzuse pe traversele liniei ferate, că era mai bătrân, săracu’; cred că era și bolnav. Eu eram tânăr; puteam să fiu copilul lui. Sublocotenentul ăsta se tot răstea la mine, urla ca apucatul, până n-am mai putut și mi-au sărit toți dracii:

- După ce fugiși și ne lăsași dracu’, nenorociți, nu ne pui nimic la dispoziție, mai dai și-n el? Și pac! i-am dat una de l-am dat cu cracii-n sus. Dacă mai vorbești, uite pistolul aici! Îți zbor creierii cât ai zice pește!... Fii al dracu’ de nenorocit cu mama ta! Să nu te mai apropii de grupă, că, cum te-ai apropia... Dă-i drumul înainte! Dă-i drumul înainte! Cum întorci capul, ți-am zburat creierii! Gata! Și-am plecat.

În sfârșit, când am ajuns la gura tunelului, în celălalt capăt, ne așteptau cei de la compania noastră, să ne ducem la ei. Neamțul a mers cu noi și le-a spus alor noștri:
- Acest om, Ionescu, trebuie făcut ofițer! Trebuie ridicat în grad și decorat! Uite ce a făcut: asta, asta, asta!
După asta, a venit maiorul și ne-a adunat în valea care fusese roșie de sânge și de trandafiri. Eram departe mult de front. Zice maiorul:
- Uite, băieți, cine ne-a adus onoare unității noastre! Uitați-vă! A venit comandantul neamț și mi-a spus de luptele lui Ionescu, de luptele grupei lui. Uite ce a făcut! Și le-a spus pe toate, prin ce trecuserăm, cum scăpaserăm, tot, tot, tot.
Moisesiu, sublocotenentul, era și el într-un colț, dar n-a îndrăznit să zică nimic. Știa el prea bine de ce, nenorocitul! Dacă toți ofițerii români ar fi făcut ca el,  s-ar fi ales praful și pulberea de ostași.
Maiorul m-a întrebat dacă am ceva de zis.
- Ce să mai zic, d-le maior?! Asta e!
După asta, ne-am încolonat și s-a dat ordin de retragere, iar grupa mea să meargă liberă pe lângă pluton. N-am rămas la noi decât cu pistolul. Restul ni le-au dus la spinare ceilalți din pluton.

- Va urma -