Venise primăvara. Începuse să se încălzească și să fie timp frumos. Era verde peste tot și soare. Parcă mă simțeam iarăși tânăr și fără griji, ca și cum nu doar cu puțin mai înainte trecusem prin atâtea. Mă uitam pe cer și vedeam norii și cerul albastru. Zburau păsări: pescăruși, berze... Am dat de un izvor. Cei din grupa mea au tăbărât pe el. Era o apă rece și bună și parcă era dulceagă. Te răcorea și simțeai că te curăță de mirosul ăla de front, de fum, de năclăială. Băuserăm apă și ne întinseserăm pe iarbă, la soare. Stam pe spate, cu mâinile sub cap, așa cum stai, vara, la coasă, când te odihnești cu capul pe pologul proaspăt cosit, și ne uitam după pescărușii și berzele care se roteau deasupra limanului mării.
Sublocotenentul Moisesiu ne vede și vine iar la mine; îmi trage o palmă și-mi zice: „Nu ți-e rușine?!  Ți-a dat cineva ordin să stai pe iarbă? N-ai grijă de oameni!” și iar vrea să mă pleznească. M-am ridicat și am pus mâna pe pistol, cu gândul să-i zbor creierii, dar tocmai atunci a venit și maiorul nostru și a întrebat ce  s-a întâmplat.
- D-le maior, i-am spus, vă rog să mă schimbați de la unitatea asta! Nu se mai poate!...” și i-am povestit tot. Sublocotenentul îmi făcuse mie raport, dar până la urmă l-a schimbat pe el.
- Dar tu unde ai fost când Ionescu a luptat și s-a evidențiat?! l-a întrebat maiorul. Pe tine de ce nu te-a evidențiat neamțul? Nu tu, comandantul lui, erai obligat să faci să faci ce a făcut Ionescu?! Vei trece la unitatea cutare!
Așa am scăpat de el. Apoi, am tot venit în retragere până la Sevastopol. Aici era ocupat de nemți. Aveau aeroport, port. Am continuat să ne retragem, tot prin păduri, înspre mare. Ajungând la Sevastopol, aproape de aeroport, au venit nemții și iar ne-au adunat, că eram descompuși. Nu mai aveam comandă, nu mai aveam nimic. Până a ajunge însă la Sevastopol, a venit aviația rusească și ne-a bombardat, iar din treisprezece, câți am fost în grupă, am rămas numai patru inși. Aici a murit și adventistul ăla de era surd. Pe mine m-au luat nemții să prindem iar un rus, iar pe ceilalți trei, câți mai rămăseseră, i-au dus nemții cu mașina nu știu unde. A venit neamțul și m-a văzut. S-a dus apoi la fruntașul de la pușca-mitralieră și l-a întrebat, ce l-o fi întrebat, că ăla a venit cu el la mine, m-a bătut pe umăr și mi-a zis:
- Gut! Gut!”.
A doua zi a venit iar neamțul și mi-a zis:
- Pleci și aduceți un rus!”.

Neamțul venise cu un translator din Ardeal, altul decât cel din munți, din Caucaz. Ăsta mi-a spus ce-a raportat neamțul la comandamentul german. Zicea că m-a lăudat. Am plecat cu inima cam îndoită, eu cu neamțul, și, spre norocul nostru, am venit înapoi cu mâna goală, cum s-ar spune. N-am prins nimic. După „isprava” asta, nemții ne-au băgat pe linia întâi, pe mine și încă alți trei români. Mi-am dat seama că au făcut-o intenționat.

Ne-au dat armament și muniție; am stat vreo două zile; apoi ne-au mutat în altă parte. Au venit pionierii și au deminat, ca să putem trece dincolo. Au scos nemții minele din fața noastră și au ocupat poziție către mare.

Într-o zi, stând în tranșeu și râzând, că mai făceam și glume, odată văd că se uită un rus la noi. Fugi repede în gropi și pune mâna pe armament, dar rusul   s-a dus în mă-sa. Era cercetaș. Aunci, când a văzut rusul, de spaimă, un neamț a călcat pe o mină și a murit pe loc, în fața ochilor noștri. I-a zburat căpățâna în niște bălării. Eu i-am zis unuia să mă acopere cu pușca-mitralieră, ca să mă duc să iau mantaua și sacul cu merinde al neamțului, că nu-i zburase decât capul; în rest, era întreg. M-am dezbrăcat rapid, am sărit din tranșeu, am luat alea ale neamțului  și-am sărit iar în tranșeu. După asta, au început rușii să bubuie la noi.    Ne-au dat peste cap și a trebuit să fugim spre aeroport, în vale.

Aici, pe malul mării, am stat până ce s-a apropiat frontul din spate. Nemții se retrăgeau grupe-grupe. Vasele se apropiau de ei. Nemții puneau scânduri și se urcau pe vas. Atunci am văzut un român care s-a dus și el să se suie pe vas, dar nemții l-au aruncat în apă. În clipa aia, când l-am văzut pe român cum se îneca, mi-am dat seama că nemții ne abandonează. Când mă uitam cum se lupta românul ăla cu apa, să nu se înece, au dat rușii două proiectile. Ceilalți, de erau cu mine,  n-au mai înaintat spre vas, că-l văzuseră și ei pe român înecându-se; ei au fugit îndărăt. Eu însă am luat-o spre vas.

Mi-am zis că, poate, vreunul dintre nemții ăia și-o aduce aminte de mine, de ce făcusem în munți, și nu mă vor arunca în mare. În plus, aveam pe mine mantaua neamțului și era posibil să creadă că și eu eram tot neamț. Așa că, am luat-o la curaj spre vas și m-am băgat și eu printre nemți. Când a început aviația sovietică să bombardeze și nemții să dea cu fumigene, să nu se mai vadă vapoarele din ceața aia artificială, am luat-o și eu la picior pe scândurile alea și m-am suit pe vapor. Vaporul a pornit apoi, iar eu nu știam unde să mă ascund, ca să nu mă simtă nemții că nu sunt de-al lor; îmi venea să și vomit, că nu mai mersesem până atunci cu vaporul pe mare.

Rușii, cu aviația, bombardau mereu, mereu; se învârteau avioanele pe sus ca berzele deasupra limanului mării; fleoșc! câte o bombă. În timpul ăsta vedeam îngrozit cum se scufunda un vapor și cum săreau ostașii din el, ca s-o ia înot și să vină la vaporul nostru. Stam aplecat și vomitam în mare; și mațele din mine credeam că le-am vomitat. Atunci, ridicând un pic capul și ștergându-mă la gură, am văzut ceva care m-a făcut să-mi blestem ochii cu care m-am născut: trei-patru inși, care săriseră de pe vaporul ce se scufunda, încercau să se agațe de un altul, care era complet în pielea goală; ținea în dinți cuțitul și înota, înota spre noi. Ăia, trei-patru, grămadă pe el, că nu știau să înoate, iar ăsta le-a spintecat burta, fiecăruia, pe rând, iute de tot. Era dat în mă-sa! I-am văzut ăia cum au înroșit apa și cum s-au scufundat.

Toți nemții de pe vasul nostru se uitau cum îi spinteca ăla. Apoi, după ce s-a descotorosit de ei, a înotat întins spre vasul nostru și a ajuns. Eu i-am întins mâinile și i-am zis:
- Hopa-hopa! Hai! Hai!
- Ești român?! a zis el.
- Român! Hai, sus!
Era și el zgâriat, cu păr smuls, dar se vedea că era dat în mă-sa. Avea o figură de sportiv. Se vedea că era de oraș. M-am dat cu el deoparte și i-am povestit tărășenia cu nemții, cum l-au aruncat pe românul ăla în mare. El mi-a zis să stau liniștit, că el e de pe vasul scufundat, că știe mai multe limbi și că vorbește el cu nemții. Așa a și fost. El singur s-a dus la comandantul vasului și a vorbit cu el pe nemțește.

În timpul ăsta, rușii au îngăurit vaporul. Poate că  s-o fi lovit de vreo mină, cine știe, dar până la urmă au astupat spărtura. După ce a venit de la comandantul vaporului, românul ăsta m-a bătut pe umăr și mi-a zis că nu se întâmplă nimic până la Constanța. Așa a și fost. După opt zile de mers pe mare (uneori mai și stăteam, chiar o zi) am ajuns la Constanța, pe pământ românesc. Era în 12 mai 1944. De pe vapor am văzut că orașul Constanța era rău de tot bombardat.

Când am coborât de pe vapor și am pus piciorul pe pământ românesc, am îngenuncheat și am pupat pământul. Apoi, m-am închinat către Răsărit, înspre mare, și i-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a lăsat cu viață; că m-a scăpat, de n-am murit printre străini. O babă m-a văzut și m-a luat la ea în casă, că stătea prin apropiere. Am intrat în casă și m-am întins, de oboseală, pe o canapea. Nici nu știu când m-a luat somnul. În timpul somnului am visat că a dat o bombă. Am și sărit de pe canapea și m-am întins pe jos. Baba-mi zice:
- Stai, mamă, liniștit, că nu e nimic! Stai liniștit!,  dar eu eram așa de speriat, de parcă eram chiar pe front.

Baba a fost cumsecade. M-a întrebat cum mă cheamă, cu ce unitate am fost, tot, tot, tot. După asta,   s-a dus la Centrul militar Constanța și mi-a adus o foaie de drum și o foaie de cort cu alimente: pâine, brânză, șuncă, salam, conserve, din care i-am dat și babei câte ceva. Cei din Constanța m-au trimis la Brașov. Acolo, au vrut să mă trimită iar pe front. Când le-am spus însă că am făcut parte din divizia a unsprezecea, și-au dat seama că divizia asta a fost decimată, și atunci m-au trimis acasă, la vatră. Era în 13 mai 1944.

Când am ajuns acasă, aveam o barbăăă!... Plină de păduchi. Înainte însă de a ajunge acasă, m-am oprit la cârciuma lui Mănescu. Aci cântau oamenii și beau ca la nuntă. Parcă mi-au venit mațele în gură când i-am văzut și pe primar, și pe notar, și perceptorul, toți, toți, roșii de băutură, cântând de răsuna cârciuma.
- Ia uite, bă! mi-am zis. Oamenii mor pe front și ăștia... Doamneee, Dumnezeule mare!... Îmi venea nu știu cum! Parcă aș fi răsturnat cârciuma aia, de-aș fi avut parte! Cu cracii în sus aș fi dat-o!... Toți erau beți turtă. Ziceau:
- Noi vom fi armatele de mâine! Noi vom fi! Noi vom fi!
Nenorociții! Ei, beți morți!...
Am ieșit, că nu știu ce-mi venea să fac cu urdorile alea bete! Afară, o muiere necăjită: era nevasta lui Andrei Măciuceanu, cel pe care îl omorâseră rușii și-l îngropaserăm într-un șanț, trăgând pământ pe el, în Basarabia, în marginea drumului. Plângea biata femeie și-l aștepta pe perceptor  să-i dea și ei drepturile, iar ăla, care nu era de la noi, i-a spus să vină mai spre seară, să-l caute, că dormea-n percepție. O chema, măgarul, pentru altceva. Femeie văduvă!...Când am auzit, am trimis-o înăuntru, să-i ceară perceptorului ajutorul. S-a dus și a ieșit plângând. Se răstise la ea și-o-njurase. Îi zisese:
- Hai, sictir! Nu ți-e rușine?! Ce, n-am dreptul să beau un pahar de vin?! Marș de-aici! Să vii când ți-am spus!
Când am auzit, am intrat și i-am zis perceptorului:
D-le, de ce nu-i dai femeii ăsteia drepturile ce i se cuvin?!
- Dar tu cine p... mă-tii ești, mă, de mă iei la rost?! Și-a vrut el să mai îndruge ceva, dar când i-am trântit una, l-am dat grămadă pe tejghea. Când să se scoale, i-am mai băgat iar un pumn. Cornescu, care era și el acolo, a fost primul care m-a recunoscut și m-a scos afară. Apoi, perceptorul a dat telefon la Băbeni, la secția de jandarmi, să vină repede, că e un partizan periculos pe lângă unitatea militară.

Când mai aveam un pic și ajungeam acasă, au și venit jandarmii cu bicicletele. Mi-au pus bicicletele în față. Se înserase bine. Mi-au cerut ordinul de serviciu sau biletul de voie. Eu m-am făcut că-l caut în buzunar, și când mă-ntorc și-i dau una unuia din ei, îl arunc cu bicicletă și cu cracii în sus în șanț. Celălalt jandarm a luat-o la fugă. Tocmai atunci a venit și tata, că nu știu cine îl anunțase. Jandarmul ăla din șanț s-a ridicat și, al dracu', i-a făcut un brânci lui tata, de l-a dat grămadă. Atunci, iar am sărit pe el și dă-i! dă-i! dă-i! de l-am căpiat. Bătaie ca aia cred că n-a luat el în viața vieților lui. L-am lăsat în șanț și i-am luat bicicleta. Nici n-am făcut câțiva pași, că s-a și ridicat și-a luat-o, măi nene, la fugă, de ziceai că-l aleargă o companie de draci!...

Când s-au făcut concentrările, s-au răzbunat pe mine, nenorociții ăia de jandarmi, și m-au trimis șase luni la Gâtul Berbecului, în munți, dar de acum eram pe pământul meu, beam apă din izvoarele noastre, mâncam zmeură din munții noștri, și brânză, caș și urdă de la ciobanii noștri, și dormeam pe cetină de brad, și mă tăvăleam prin brândușe, stând pe spate printre ele și privind cerul nostru. Mai ales noaptea îmi era drag să văd cum sticleau stelele și cum răsare luna nouă, mare, peste crestele munților și peste brazi, și să mă gândesc departe, la alți munți, acolo în Caucaz, la tătăroaica aia care mi se atârna de gât, ușoară ca o păpădie negricioasă și fierbinte, la Ianka, frumoasa Ianka, pe care, precis, au deportat-o rușii în Siberia, după război, pe ea și toată familia ei, pentru că fratele ei se înrolase voluntar la nemți și pentru că ei colaboraseră cu nemții și cu noi. Pe acolo, prin gerurile Siberiei, mi-o închipuiam plângând și înotând prin nămeți.

Venise toamna. Stam în brândușe, întins pe spate, și parcă o vedeam cum venea repede la poartă și-mi făcea cu mâna, când treceam cu grupa la câmpul de instrucție. Dar cel mai mult îmi plăcea să mi-o imaginez cum, seara, stând brațe-n brațe, ascultam cântarea tânguitoare a imamului, sus, în geamie. Dacă îmi pare rău de ceva pentru tot ce mi s-a întâmplat în timpul războiului, nu sunt morții pe care i-am trimis pe sub pământ, tineri ca și mine, nevinovați ca și mine, ci rău îmi va părea mereu de tătăroaica aceea de șaisprezece-șaptesprezece ani care, în mintea mea, la fel mai este și acum. Ea nu a îmbătrânit și nici nu va îmbătrâni vreodată! Marama ei străvezie o mai simt, parcă, și acum, mai ales primăvara, când merg pe cal și adie vântul.

Nu știu de ce, dar mireasma de primăvară mereu îmi aduce aminte de ea!... Vara, când mai merg pe la Mănăstirea dintr-un Lemn și văd curtea largă, plină de fel de fel de flori, parcă sunt din nou în valea aceea roșie ca sângele, de lângă Caucaz, mirosind până în cer numai a trandafiri! Atunci, mi se pare că o văd pe ea, pe tătăroaică, așa cum călca, galeș, cu tălpile goale pe bobocii trandafirilor, în timp ce cântecul imamului se pierdea în cerul fără de sfârșit...

(Ionescu C. Gheorghe, născut la 7 mai 1921, în satul Coșani, comuna Frâncești, județul Vâlcea)

Notă - Fragment din „Prizonierii infernului”, vol. 1, Râmnicu Vâlcea, Editura „Antim Ivireanul”, 1998 - Ediție tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Gherasim, Arhiepiscop al Râmnicului.