Volodia, fratele meu din Rusia

În februarie '42, când am plecat în armată la Regimentul 96 „Rovine” din Craiova, aveam 21 de ani și câteva luni. Tata murise când aveam 18 ani; murise tânăr și ne lăsase singuri și săraci, pe mine și pe frații mei. Nu apucase, bietul, să ne facă niciunuia casă, ori zestre pentru fată. Murise supărat pe lume și pe soarta lui.

În iarna aia, din '42, am făcut instrucție la Craiova, de-am zis că nu mai scap; militărie, nu glumă! Habar n-aveam însă de ce urma să mi se întâmple în următorii ani, mai ales în cumplitele ierni din Rusia, pe câmpiile înghețate sub nămeți, prin lagărele de acolo...

Până toamna am mâncat instrucție, la Craiova, cu nemiluita! Apoi, ne-am îmbarcat în vagoane de vite și am plecat pe front, în Rusia. Eram cu Batalionul 2 Craiova, condus de maiorul Leoveanu, un om foarte cumsecade. La companie însă aveam un căpitan, Panaitescu Istrate, un om dur, din cale-afară de drastic.

Pe tren, aveam bucătărie, de unde ni se dădea mâncare caldă. Mâncam nu de foame, că nici nu ne mai era, ci mâncam ca să ne mai treacă timpul. Mâncam și continuam să ne aruncăm ochii, din când în când, printre zăbrele, fiindcă eram îngrijorați, știind că ne apropiam de front. Bănuiam cu toții că ne vor duce la Cotul Donului, sau în zona aceea, fiindcă acolo se dădeau lupte grele și trebuiau reîmprospătate forțele.

Uneori, noaptea mai ales, stând înghesuiți unul în altul în bou-vagon, mă gândeam acasă, la mama, pe care o știam supărată și amărâtă rău în sufletul ei; și mai știam că ținuse mult la tata, fiindcă îl luase împotriva voinței părinților ei, care acum îi ziceau că numai din cauza asta, că nu i-a ascultat, a rămas văduvă de tânără, cu copiii neajutorați.

Stam și mă gândeam și parcă o vedeam cum, uneori, noaptea, plângea cu capul băgat sub pătură,  pe-nfundate, să n-o auzim noi, și mi se rupea sufletul când o auzeam. N-o deranjam însă și o lăsam să-și descarce inima ei plină de lacrimi și de supărări!...

Am tot mers cu trenul și nu ne-am oprit decât la Chișinău, dar nu ne-au lăsat să coborâm din tren. Aici am aflat că războiul se ducea la Stalingrad; că acolo se dădeau lupte grele, grele de tot.

Ne-am continuat drumul și am ajuns într-un oraș mare, Stalino, care era un puternic centru muncitoresc. La stalino am stat, dar nu prea mult; apoi ne-am dus la Kotelnikovo.

Venise iarna. Era în decembrie. Ger! Ger să crăpi! Iar noi eram îmbrăcați subțire; aveam și mantaua, dar simțeai că gerul îți îngheța nu numai mâinile și picioarele, dar și ochii în cap, până în fundul lor. Te uitai după un loc, unde să te fi ascuns, să te mai aburești un pic, dar unde să te fi băgat?! Era un ger cumplit! Cumplit! Multor soldați le-au degerat urechile, mâinile, picioarele. Rușii, civilii, ne compătimeau, unii dintre ei; alții ne acuzau de ce am plecat pe front, contra lor!

Spre sfârșitul lui decembrie ne-au dat cojocel și căciulă. Dar degeaba, că tot era groaznic! Civilii însă erau obișnuiți cu gerurile de la ei. Trăiau greu; mai aveau ceva-ceva grâu, porumb și mei, însă nu le ajungeau. De multe ori le mai dădeam noi câte o gamelă cu mâncare de soia, sau ciorbă de conserve și pâine. Ofițerii noștri nu ne ziceau nimic; îi vedeau că erau amărâți, necăjiți, și de-aia... Li se făcea milă de ei. Oameni și ei, nevinovați ca și noi, care fuseserăm trimiși pe câmpiile alea să înghețăm definitiv; să ne cadă urechile degerate, ca frunzele, toamna, cum am văzut la niște ostași. Le plângeai de milă! Și băieți tineri, toți!...

Noaptea, dormeam în corturi, direct pe pământul înghețat, doi-trei sau o grupă. Făceam un cort din foi de cort, iar alte două foi le puneam pe jos, pe pământ, și dormeam pe ele. Măcar să fi avut sub ele un strat de paie, tot era ceva, dar era pământul dușmănos și înghețat; parcă ne ura și trimitea din străfundul lui aburi înghețați, reci, reci d etot, care ne intrau pe șira spinării, până în vârful degetelor de la picioare și până în creștet, de-ți venea să urli de ustuime! Ne băgam unii într-alții, dârdâind de ni se auzeau dinții clănțănind în gură; ne făceam covrig, ca și câinele, iarna, pe pragul ușii, când dă zloata și bate un vânt rece, năpraznic, de te orbește...

Era ger, ger, ger!... Blestemul lui Dumnezeu pe pământ!... Lume amărâtă! Într-o zi am fost respinși și am luat-o în retragere. Veneau rușii peste noi grămadă, ca turbații, fără să le pese de gerul ăla cumplit; parcă zburau cu tancurile... Așa că, ne-am tot retras, chiar și noaptea; mergeam întins, cu teamă mare, mai ales de avioanele rusești, care ne atacau continuu. De multe ori am fost atacați din mers, fulgerător, așa cum ne atacaseră partizanii la Stalino, într-o noapte, când au murit mulți ostași. Atunci am văzut și eu primii morți, căzuți lângă zidurile școlii în care fuseserăm încartiruiți.

Ne tot retrăgeam prin nămeți, frânți de oboseală, fără să mai simțim gerul, cu teamă mare de aviația rusească și de partizanii care ne puteau ataca prin surprindere, în orice moment. Odată, la prânz, în timp ce mâncam, a venit aviația și ne-a mitraliat. Iar a rămas acolo o grămadă mare de morți, alții schilodiți, văitându-se, strigând după noi, care ne-am retras fiecare pe unde a putut. Spre seară însă, ne-am oprit și am ocupat poziție; apoi, am mers până la Kotelnikovo, unde mai fuseserăm, iar de aici am mers pe jos, mai bine de o săptămână, până ce am ajuns la Don, pe râul Aksai. Zăpada nu mai era prea mare, că o spulberase mereu vântul. Venea câte o rafală de vânt, de ziceai că, gata-gata, te ia pe sus și te duce în cer. Chiar dacă nu mai înotam prin nămeții înghețați, gerul însă ne chinuia rău de tot! Rău de tot ne chinuia!... Cât vedeai cu ochii, numai câmpii albe. Câmpii înghețate, reci, că te cuprindeau fiorii când te gândeai că puteai să înroșești câmpia cu sângele tău; să-ți înghețe sângele pe câmpiile alea, Doamne ferește! Câmpii întinse și ger, ger!

Ne-am instalat pe poziție pe niște coline. Era, poate, în zilele Crăciunului, căci nici nu mai știam zilele prin care treceam înghețați, și rușii ne-au atacat cu tancurile și cu infanteria, ca o furtună mare în munți, dar n-au putut intra peste noi, în tranșee. Totuși, au ocupat poziți și nu s-au lăsat, fiindcă, dimineața, au venit din nou cu tancurile, dar și cu aviația, și ne-au dat peste cap; ne-au respins. Am fugit fiecare cum am putut. Fugeam ca besmeticii, ca speriații. Am tot fugit până aproape de seară. Credeam că-mi sare inima din piept și-mi cade în zăpadă, așa de tare îmi bătea; ieșeau aburi din mine, de ziceai mammă Doamne!... Se făcuse aproape seară, când am ajuns la Don și, împreună cu alții, am coborât într-o râpă, după care am rupt-o din nou la fugă peste podul de gheață, ca să nu fim terciți sub șenilele tancurilor care se apropiau, râmând prin zăpadă. Parcă erau niște turme de tauri îndârjiți, zgândărați de gărgăuni! Așa veneau după noi!...

Trecând dincolo, am apucat spre stânga, cu mai mulți, și ne-am agățat de mașinile nemților, că nu mai puteam de obosiți ce eram, dar nemții ne-au îndepărtat de mașinile lor. În sfârșit, am mers toată noaptea pe jos și, dimineața, ama ajuns într-un oraș. De acolo, am luat-o iar pe jos, pe calea ferată. Eram foarte mulți ostași. Într-o gară, ne-am suit și noi într-un tren, dar   n-am mers prea mult, că ne-a atacat aviația rusească. Trenul a oprit, iar noi am sărit din el și ne-am întins pe burtă, lângă terasament. O bombă a explodat foarte aproape de mine. Pământul a sărit pe mine și de atunci am rămas aproape surd. Rușii au mitraliat trenul de la un capăt la altul. Au murit peste o sută de oameni! Trenul a rămas acolo. Fiecare a fugit apoi pe unde a putut. Asta era ziua, după-masă. Eram obosit din cale-afară. Și nemâncat. Nu mai simțeam gerul. Nu-mi mai trebuia nimic. Aș fi vrut să mă întind undeva, pe jos, oriunde, numai să nu mai stau cu grija morții, cu spaima de mitraliere, de bombardamente.

Am întins iar pasul și spre seară am ajuns în marginea unui oraș, un centru feroviar, dar iar au venit rușii și ne-au atacat cu tancurile, că mă apucase groaza și mă podidise plânsul. Doamne, ce singur și ce pustiu era sufletul meu! Să nu ai pe nimeni! Să n-ai ce mânca și unde dormi! Să fii atacat tot timpul, pândit de moarte!...

Am ajuns în marginea orașului și am intrat într-o casă, fără să mă mai gânesc peste cine voi da înăuntru. Când am intrat, m-au întâmpinat doi bătrâni ruși. M-au văzut speriat și obosit și mi-au deschis ușa. M-au pus la masă și mi-au dat să mănânc o bucată de pâine și niște cartofi fierți. Cartofii erau calzi. Atunci îi luaseră de la fiert. În casă era cald, era bine. Mâncam cu teamă, fără să scot o vorbă, cu toate că învățasem destul de bine rusește. Bătrânii se uitau la mine cu milă. Mă cuprindea somnul, dar eram conștient de pericolul care mă păștea. Din moment în moment puteau să intre peste mine partizanii ori soldații ruși, pentru că orașul era aproape în mâinile lor. Doamne, ce singur eram!...

După ce am mâncat, bătrânii m-au dus în cealaltă cameră și mi-au făcut patul, să mă culc, dar somnul nu mă cuprindea, ca atunci, la masă. M-am întins, totuși, pe pat, așa îmbrăcat, cu automatul de gât, și cred că adormisem, când i-am auzit pe bătrâni vorbind cu cineva. Am sărit ca ars din pat, am pus mâna pe pistolul-automat și eram cu ochii pe ușă. Simțeam că am să crăp de atâta încordare. Îmi era frică mare de tot! Credeam că mi s-a dus viața! Că până aicea mi-a fost! Când s-a deschis ușa, am și pus mâna pe trăgaci, dar cel care intrase, un tanchist rus, tânăr ca și mine, mi-a făcut semn să las arma jos și să stau liniștit, pentru că nu are de gând să-mi facă niciun rău. Bătrânii stăteau în spatele lui, lângă ușă, și se uitau ba la mine, ba la Volodia.

În noaptea aia însă n-am putut să închid ochii măcar o clipă. Deși mi-am dat seama că nu mă va spune alor săi, am stat cu frică mare, așteptând ca din clipă în clipă să revină, dar nu s-a întâmplat nimic.

Dimineața, Volodia a plecat. L-am auzit când și-a luat la revedere de la bătrâni, când i-a pupat și-a ieșit pe ușă. Apoi, mama lui a intrat în camera unde stăteam și mi-a spus să stau liniștit, că Volodia a plecat la oaste. După câteva minute m-au chemat la ei în cameră și mi-au dat să mănânc tot o bucată de pâine și vreo doi-trei cartofi. Altceva nu aveau nici ei. Erau săraci și necăjiți, cu grija lui Volodia, să nu moară pe front! Apoi, am plecat, mulțumindu-i în gând lui Dumnezeu că mi-a scos în cale niște oameni așa de miloși.

Am mers tot pe jos și am ajuns la Kotelnikovo, unde din nou am fost înrolat sub comanda generalului Saidak. Ne-au adunat din toate rămășițele și au format o unitate. Ne-au trimis să săpăm tranșee pentru nemți.

Mergeam pe câmp aplecați din cauza viscolului care te zbura și din cauza zăpezii ce-ți intra în ochi și pe după gât. Urla crivățul și era un ger de ziceai că, gata-gata, te răstoarnă și mori înghețat pe câmpiile alea albe, pe care nu vedeai nimic altceva în afară de noi. Nici n-am ajuns însă prea bine unde trebuia să săpăm tranșeele, că am și primit ordin să ne retragem. Am luat-o la fugă, cu teama de a nu fi prinși de tancurile rusești; poate că pe unul dintre ele era chiar Volodia.

Am revenit de unde plecaserăm, iar de acolo am mărșăluit din nou, 27 de km., trecând Marea de Azov pe gheață, și am ajuns într-un oraș mare, unde erau încartiruiți nemții. Bătea un viscol de te zbura, nu alta! Trebuia să ne ținem unul de altul, de braț, ori de căruțe, că altfel ne împingea vântul pe gheață, pe mare.

Noaptea, am intrat în orașul ăla unde erau nemții. Eram obosiți, înghețați, nemâncați, iar nemții nu ne-au lăsat și pe noi să ne încartiruim acolo. Pe noi   ne-au dus într-un sat, mai departe, ca și cum noi nu eram tot oamnei, ca și ei. Asta era în iarna lui '42 spre '43. Am stat ce am stat acolo, după care ne-au trimis la Nicolaiov, pe malul Bugului. Era mai întâi de martie '43. Începea să mijească primăvara; dăduse colțul ierbii și se-ntorceau păsările de departe. Înflorise podbalul pe malul Bugului... Eu cu încă vreo câțiva am fost duși ăn comuna Ladejin, din județul Tulcin, ca să îngrijim de cai. Îi țesălam, le dădeam mâncare, ieșeam cu ei pe malul Bugului, la păscut. Mie îmi era drag să merg în goana calului, când era soare și mirosea a pământ reavăn, a ierburi. Parcă eram acasă, pe malul Bistriței, în copilărie, când mă lua tata la arat, în luncă, și vedeam caii încurându-se prin zăvoiul din prundul râului, nechezând.

Acolo, la Ladejin, am stat vreo două luni. Încet-încet venise vara. Mă refăcusem sufletește și, uneori, când stam cu calul priponit pe malul Bugului, mă gândeam la Volodia, fratele meu din Rusia, cum îmi plăcea să-i zic în gând. De n-ar fi fost nenorocitul ăla de război și ne-am fi întâlnit și am fi povestit unul altuia câte aveam de povestit, poate am fi ajuns să fim ca frații. Dar asta e! Viața merge înainte, cu bune și rele, fără să-i pese de ceea ce simțim sau am vrea noi. Suntem prea mici și prea neputincioși în fața sorții!...

Apoi, ne-au dus iar în garnizoană, unde am stat optsprezece zile în carantină. Era în vara lu '43. Stând în carantină, mi-am dat seama că au de gând să ne lase la vatră. Războiul mergea din ce în ce mai prost. Veneau tot felul de vești și simțeam aproape cu toții că nu va mai dura mult și se va încheia pacea între nemți și ruși, dar n-a fost așa!...

După ce s-a terminat perioada de carantină, am plecat acasă. Mama, când m-a văzut, nu știa ce să-mi dea și cum să fie mai aproape de sufletul meu.

Era ruptă și slabă! La fel eram și eu!... În plus, rămâneam de multe ori pe gânduri și mama venea lângă mine și mă mângâia pe cap, fără să mă întrebe ceva. Sta în picioare, lângă mine, și mă mângâia, ca și cum eram iarăși copil mic și mă durea ceva, iar ea nu avea cum să îmi ia durerea decât mângâindu-mă. Mi se făcea milă de ea, dar și de mine, și mă podidea plânsul. Apoi, începea și ea să plângă.

„Hai, lasă, că acum a trecut! zicea ea. Ai scăpat! S-a dus ce-a fost! Nu mai plânge, mamă! Nu mai plânge!”-mi zice și continua să mă mângâie ca pe un copil. Era sărăcie mare în sat în vara aia, a lui '43. Oamenii erau pe front, pământul nu prea avea cine să-l muncească; rămăsese mult pământ în paragină. Mama nu avea de niciunele. Dacă am văzut așa, am plecat și eu să câștig un ban. M-a luat un vecin cu el. Vindeam oale emailate și cumpăram zdrențe. Umblam ca măgarii, cu sacii plini de oale, prin satele de sub munți, pe la Câmpulung Muscel. Era vară și frumos. Vedeam Munții Făgărașului ridicându-se până sus, la cer. Pe acolo, prin satele de sub munți, aerul era curat de tot. Ne opream la cișmele și beam apă; era rece ca gheața. Apoi, plecam mai departe, tot prin sate, până ce terminam toate oalele.

Când am venit acasă și am intrat în curte, am văzut-o pe mama supărată, supărată, și odată m-am ars! Într-adevăr, primisem ordin să mă prezint iar la unitate. Imediat! Ce puteam să mai fac?! M-am suit în tren și-am plecat la Craiova. Acolo m-au îmbrăcat din nou și m-au trimis instructor la Compania întâi Sanitară, unde erau numai basarabeni. Ăștia erau pregătiți de un medic, iar noi îi instruiam în tehnica de luptă. La Compania Sanitară am stat până toamna. De acolo, am fost dus la Școala de Război, unde am făcut instrucție până în martie '44, când din nou am fost trimis pe front, pe Nistru, cu vagoanele de vite.

Am plecat din Craiova ca la o înmormântare. Știam că iar voi trece prin spaima și groaza de care avusesem parte, mai ales atunci când ne alergau rușii cu tancurile!... Nu știu dacă am vorbit cu vreun camarad mai mult decât câteva vorbe până când am ajuns aproape de Nistru. Aveam o presimțire proastă: că voi muri pe acolo. De multe ori, când mai ațipeam, stând întins pe podeaua vagonului, mi se părea că auzeam huruitul șenilelor de tanc și săream în picioare, spre uimirea camarazilor mei, care încă nu fuseseră pe front. Erau și ei îngândurați, abătuți, dar ce puteai să mai faci?! Ațipeam din nou și mă visam pe malul Bugului, păscând caii; vedeam, clar de tot, cum înfloreau galben podbalii și cum Bugul curgea liniștit la vale, printre malurile galbene, de flori.

Am ajuns aproape de front și am fost duși în avanposturi. Acolo am stat până pe 3 august '44, când din nou am fost trimis acasă pentru optsprezece zile. Când am ajuns acasă, mama s-a bucurat mult de tot!   M-a luat în brațe și mi-a spus, plângând: Acum, gata, s-a terminat războiul! A venit băiatul meu acasă, mânca-l-ar mama să-l mănânce!” și nu se mai putea opri din plâns. Bucuria ei a fost însă de scurtă durată, că după optsprezece zile am plecat iar pe front. Rușii ajunseseră la Iași. Eram aproape de gara Romanești, când am auzit ofițerii noștri vorbind că am pierdut războiul și că se va face pace. Eram bucuroși. Ei veneau de pe front. Se săturaseră și ei!...

Am ajuns la unitate pe 21 august, dar n-am mai găsit unitatea mea pe poziție. Am găsit-o într-un oraș, aproape de liman. Subofițerul care era cu aprovizionarea unității, mi-a dat căruța cu alimente și cu muniție și ne-a trimis pe poziție, pe mine, birjarul și bucătarul. Mergând, ne-am întâlnit cu rușii. Au tras cu pistoalele asupra noastră. Când am văzut, am întors căruța și am luat-o la fugă înapoi spre oraș. Ajungând în oraș, toate căruțele erau înșirate: plecau spre țară. Am intrat și noi în coloană și am plecat împreună cu tot regimentul. Pe drum, am spart trei-patru poziții de-ale rușilor, ca să venim către Prut. Era în noaptea de 23 spre 24 august 1944. Se încheiase armistițiul, dar noi nu știam nimic de asta. Noi continuam să ne retragem printr-o pădure, unde rușii au tocat mulți români cu mitralierele. Toți fugeam care încotro; nu mai știai de comanda cui să mai asculți, fiindcă erau fel de fel de ofițeri, speriați și ei, ca și noi, soldații. Ne-am făcut buluc, ofițeri și soldați, într-o vale, la Sărata, la o stație de cale ferată. Peste tot erau numai ruși. Unde, Doamne, să te mai duci?! Mergeam la grămadă, ca oile la tăiere. Deodată, ca trezit dintr-un somn greu, mi-am dat seama că nu e bine să merg cu turma, că rușii puteau să pună mitralierele pe noi și să ne secere ca pe lanul de grâu, și atunci am făcut ce-am făcut și am cotit-o scurt înspre niște vii, cu gândul să mă strecor cum voi putea și să ajung în țară. Am intrat în viile alea și am rupt-o la fugă, când deodată am văzut că o tanchetă rusească venea direct spre mine. Ca o pasăre zbura prin vii!... M-am pitit imediat la pământ. Tancheta s-a oprit la zece-doisprezece metri de mine. Din ea au coborât doi ofițeri, un subofițer și șoferul. Stam întins pe burtă și mă uitam la ei. Puteam să-i împușc. Aveam pistolul „Beretta” plin cu șaizeci de gloanțe, dar n-am tras. Mi-a fost milă de ei. M-am gândit, în clipa aia, la Volodia. Cum să fi tras?!

M-au percheziționat, dar nu mi-au găsit decât o brichetă. Mi-au luat-o și pe aia. Au zis că e rusească. Într-o jumătate de oră au fost luați prizonieri toți cei care umpluseră valea aia de la Sărata: români, nemți, unguri...Erau mii de oameni. Ofițeri și soldați, de-a valma!... Stând acolo, lângă tanchetă, am văzut cum au adus rușii doi băiețandri nemți, înalți, subțiri, frumoși, fiecare cu câte o valijoară în mână. Veniseră ori plecau acasă, nu știu. I-au luat rușii și i-au dus un pic mai departe de noi, la vreo zece metri. I-au pus să stea în genunchi și i-au împușcat în ceafă. Subofițerul și mecanicul de pe tancheta aia n-au vrut să-i împuște; le era milă de tinerețea lor. Doamne, ce băieți frumoși erau! Blonzi și subțirei!... Atunci unul din subofițerii ăia doi i-a dat ordin subofițerului să-i împuște. Bieții nemți, ce mai plângeau! Ți se rupea inima când îi vedeai plângând! Eu m-am întors cu spatele, când subofițerul rus a întins pistolul spre ceafa lor. Am auzit împușcăturile. Când m-am uitat, erau la pământ. Ce vină aveau ei?! Băieți tineri!...

Mi-a părut așa de rău, de parcă eu aș fi murit!...Atunci, după ce i-a împușcat,   mi-a trecut prin minte că, poate, ne împușcă și pe noi. Parcă vedeam cum se prăbușeau, țipând miile de ostași și de ofițeri români, dar n-a fost așa. Rușii ne-au încolonat și am mers pe jos dincolo de Nistru, jos de tot. Trei zile și trei nopți am mers aproape continuu. Ba mâncam, ba nu mâncam. Doar o bucată de pâine uscată ne dădeau pe zi. Și era cald, zăpușeală mare la sfârșitul lui august, iar ei nu ne lăsau să luăm apă de la fântâni. Și ce sete-mi era!... Mergeam prin praful drumului ca oile. Cei care ieșeau cumva din coloană erau împușcați pe loc; răniții mergeau în căruțe.

În sfârșit, am ajuns într-un oraș de pe Nipru, unde erau mii de prizonieri. Acolo ne-au ținut o lună și jumătate. Stam sub cerul liber. Ploua pe noi. Dădea soarele pe noi. Strângeam lobodă mare și pelin și împleteam un fel de rogojini, ca să stăm pe ele. Mai aveam și mantăi, dar ni le luau subofițerii ruși și ni le vindeau. La fel și bocancii. Ce puteai să zici?! Nimic! La fel n-am putu să zicem nici când treceam prin satele din Basarabia și ne mai aruncau basarabenii pâine sau mămăligă, iar dacă o luam, ne sminteau santinelele rusești în bătaie.

Noaptea, stând pe rogojina aia din lobodă și pelin, pe spate, acoperit cu o altă rogojină, mă gândeam acasă, mai ales la mama, care, poate, stătea la poartă și vedea venind, pe rând, ba băiatul lui cutare, ba al lui cutare, și credea că în curând urma să mă întorc și eu, iar eu apucasem pe drumul amarului și al cucului, de unde nu credeam că mă voi mai întoarce vreodată. Stam cu mâinile sub cap și vedeam cum răsăreau stelele deasupra Rusiei. Acolo, dincolo de Nistru, departe, în jos, cerul e mai limpede și parcă mai aproape, mai jos decât la noi. Vedeam, uneori, cum cădea câte o stea și mă întrebam cui i-o fi luat Dumnezeu suflarea de viață ce ne-a dat-o la naștere, și atunci ziceam „Tatăl nostru” și mă închinam cu limba. Apoi, mă gândeam la tata și mi-l aduceam aminte de pe când eram copil și mă lua cu el în pădure, cu căruța, la lemne. Strângeam crengi uscate, bureți, iar el îmi arăta vizuini de viezuri și de vulpi, păsări cu aripile roșii, cu alb pe sub burtă; auzeam cucul cântând, că era vară și bine în codru, și parcă aș fi vrut să nu mai fiu pe pământ!

De acolo, ne-au îmbarcat în vagoane și ne-au tot dus, șapte zile și șapte nopți, până ce-am ajuns în lagărul de la Voroșilovo, lagărul 144/5, din regiunea Dombas. Acolo era un combinat siderurgic, unde se prelucra minereul de fier. Doi ani grei am lucrat acolo. Încărcam cocsul în vagoane. Cocsul se aducea cu vagoanele, care se goleau în niște buncăre, iar din ele, în vagoane trase de o mașinuță. Eu și o rusoaică mai în vârstă legam vagoanele. Erau zece. Rusoaica era salariată a combinatului şi era foarte rece şi rea. Niciodată, în cei doi ani, nu mi-a adus ceva de-acasă. Măcar o coajă de pâine. Şi ce foame îmi era! Îmi venea să plâng de foame! De fapt, am şi cerut comandantului lagărului să mă trimită în mină, să scap de gerul ăla cumplit şi să mănânc mai bine. Nimic nu mi-a dat rusoaica aia în cei doi ani cât am chinuit acolo! Din contră, mă îndemna mereu să muncesc, să nu stau deloc, de parcă mai aveam puterea dinainte de a pleca pe front!...

În lagăr ne dădeau ciorbă de varză, de murături, de mei și de kașa. De jur-împrejur erau numai santinele. N-aveai unde să fugi! De fapt, nici nu mi-a trecut vreodată prin minte să fac lucrul ăsta, pentru că știam că voi fi prins și aruncat în sus, de patru ruși, care te luau de mâini și de picioare, te aruncau și apoi îți dădeau drumul să cazi pe spate, așa cum au pățit-o câțiva unguri care au încercat să fugă. Cădeau ca bolovanii. Se zobeau rău înăuntru! Vai de mama lor! Întregi nu mai rămâneau, sigur!

Patrulau santinelele și erau tot timpul cu ochii pe tine. Lucram în trei schimburi, câte opt ore; o săptămână pe schimb. La prânz, combinatul ne dădea și nouă, în afară de lagăr, câte o supă caldă, dar fără pâine. Ei, era bună și aia, că ne mai încălzeam un pic. O vreme am lucrat și la descărcat de vagoane. Descărcam fiare vechi, minereu de fier... Slăbisem rău de tot; eram numai pielea și osul. Și era un ger, de credeam că n-am să mai scap, așa cum scăpasem pe câmpiile alea, în prima campanie. M-am îmbolnăvit. Tușeam rău și de-abia mă mai țineam pe picoare. M-au dat la categoria a doua, adică o lună de zile nu mai munceam; eram în refacere. Apoi, iar la muncă!

Eram peste zece mii de prizonieri în lagărul de la Voroșilovo; de toate națiile. Cei mai încăpățânați erau ungurii. Simțeam că ei ne urau pe noi, românii. Toți știam lucrul ăsta. Parcă văd și acum o scenă în care doi unguri au fost aduși înapoi în lagăr, că vruseseră să fugă. După ce i-au aruncat în sus, după obicei, rușii au pus câinii-lupi pe unguri, să-i sfâșie. Rupeau câinii bucăți de carne din unguri! M-am îngrozit! Mi-a venit să vomit!...; Nu văzusem niciodată așa ceva...

În iarna aia, în februarie '45, când i-au prins pe unguri, a fost un ger cumplit. Nouă inși au murit atunci, într-o noapte. Dimineața, i-am găsit morți, în picioare, rezemați de vagoane. Parcă erau santinele și păzeau voagoanele alea de fier. Când l-a împins pe unul din cei înghețați și a căzut lângă vagon; parcă a căzut un stâlp de ciment, așa a sunat. Înfundat!...

I-am îngropat în cimitirul lagărului, fără slujbă, fără preot, fără lumânare. Ca pe niște câini! Le-au pus însă cruce. Viață de câine, de animal! Atunci, după moartea celor nouă inși, înghețați tun, în noaptea ce-a urmat m-am hotărât să mă sinucid, pentru că nu mai puteam îndura nici gerul acela cumplit, nici foamea, nici santinelele care mereu se uitau încruntate la tine, veșnic cu mâna pe trăgaci, nici pe rusoaica aiai care nu mi-a zâmbit măcar o dată în doi ani, ori să-mi spună o vorbă de mângâiere, că mă vedea doar că eram tânăr și amărât, slab; nu mai puteam suporta gemetele camarazilor mei, noaptea, tușitul lor, mirosul de rânced, lătratul câinilor-lupi... Așa că, noaptea, când eram în schimb, m-am hotărât să termin cu viața, pentru că nu credeam că voi mai scăpa vreodată de acolo. Am pus gâtul pe linie, că venea locomotiva, am închis ochii și am așteptat să scap odată de toate câte mă chinuiau până și-n somn. Dar când linia ferată a început să dârdâie, m-am trezit ca dintr-un somn adânc, m-am speriat și m-am ridicat îngrozit. Aproape că mi se lipise pielea gâtului pe șina de fier. De-abia am apucat de-am sărit alături. M-am ciucit, mi-am luat fața între palme și-am izbucnit în plâns. Era un ger cumplit! Îmi înghețau lacrimile pe obraz. Îmi venea să urlu! Aș fi vrut să-l văd pe Dumnezeu și să-l întreb cu ce am păcătuit, de își bate așa joc de mine, de tinerețea și de viața asta a mea! Dacă mi-a dat-o, de ce mi-o chinuiește?! Dar nu aveam cui să mă vait! N-aveam unde să mă bag măcar cinci minute la căldură, lângă un cazan, sau la gura vreunei sobe! N-aveam! N-aveam pe nimeni pe pământ, atunci! Nici pe Dumnezeu nu-l mai aveam! Parcă înghețase și el în Rusia!... Nu mai eram al nimănui pe pământ! Eram un mort care umbla, noaptea, prin gerul Siberiei. Singur!

Am așteptat, am așteptat și apoi am auzit cum începeau să ne strige. Apoi, ne-a dus la NKVD, unde ni s-au luat două rânduri de declarații: din ce unitate ai făcut parte, ce grad ai avut, de unde ești, dacă ai făcut politică, dacă ai fost pe front în Rusia... După asta, ne-au spus că în România s-a instalat Petru Groza și că au venit comuniștii la putere, iar noi să fim exemple bune, să fim devotați și să devenim mebri de partid. De fapt, propaganda asta ni se făcea și prin ziarul „Graiul liber”, un ziar de dormitor, care era scris în românește.

Nu ne-au spus însă nimic în legătură cu eliberarea din prizonierat. Ceva-ceva ne-a dat, totuși, de gândit, mai ales după ce ne-au dus într-un alt lagăr, unde am făcut baie și am primit alte haine: cămașă, izmene, pantaloni, căciulă cu urechi, pufoaică și un prosop.

După ce am făcut baie și ne-am îmbrăcat cu hainelea alea, parcă ne simțeam și noi un pic a oameni, că până aci... Ei, și după cene-au încolonat, ne-au spus că am scăpat de prizonierat și că vom merge în țară. Nimeni însă nu a sărit în sus de bucurie, nici n-am văzut pe fața vreunuia măcar un zâmbet, fiindcă nici unul dintre noi n-a crezut măcar o clipă că venise, într-adevăr, ceasul acela, al bucuriei. Noi credeam că e tot o propagandă comunistă, dar de data asta n-a mai fost. Unii suspinau; alții oftau; alții aveau ochii plini de lacrimi. Unuia din Ardeal chiar i-a venit rău: a căzut din picioare; i-am dat noi cu zăpadă pe față și pe ceafă.

Ne-am suit în tren și am plecat spre țară, dar nici atunci nu-mi venea să cred că e adevărat, deși vedeam bine că ne apropiam mereu de casă, de România. Pe tren ne-au dat pâine și apă; nimic altceva. Nici măcar o bomboană să fi adus-o mamei, acasă, ca să-i spun și eu că i-am adus-o de pe unde am fost, în fundul iadului  și-n ghețăriile iadului!... Nimic!...

Am ajuns la Focșani. Până la Focșani însă, după ce a intrat trenul în țară, toți moldovenii au sărit din tren și duși au fost. La Focșani, ne-au băgat în lagărul în care fuseseră rușii. Nu aveam niciun pic de liniște în mine. Mă tot gândeam cum să fac să ajung mai repede acasă; parcă-mi era teamă să nu ne trimită iar înapoi. Așa că, m-am uitat peste tot, în lagăr, și-am văzut niște spărturi.

„Aha! Mi-am zis. Pe aici am să fug la noapte!”, dar seara ne-au dat câte cinci sute de lei și ne-au dus la gară. La gară, rușii ne-au dat câte o pâine de-a lor și câte două conserve. Ne-am suit în trenul accelerat și-am ajuns la București, unde era Crucea Roșie, iar cei de acolo ne-au dat și ei câte un ceai și pâine cu marmeladă; apoi, fiecare a plecat în direcția lui.

Am ajuns în Băbeni; de acolo,, pe calea ferată, în sus, spre Bistrița, până acasă, la Frâncești. Am ajuns noaptea. Casa era în beznă. Ningea domol, liniștit. Înainte de a intra pe poarta casei, m-am închinat și i-am mulțumit lui Dumnezeu. Am pupat stâlpii porții și am intrat în curte. Câinele nu m-a simțit. Era amorțit pe undeva, pe sub fânar. Am suit scările și am ajuns pe sala casei. M-am uitat o clipă spre uliță. Ce frumos ningea! Am strigat-o pe mama, iar ea, săraca, dacă mi-a auzit glasul și mi l-a recunoscut, a strigat la mama ei, cu care dormea:

- Scoal', Costică, c-a veni mama!...

A zis „Costică”, pentru că ea era tot cu gândul la mine. Se zăpăcise, biata de ea! Necăjită femeie!...

Când am intrat în casă, mama și toți din casă, frații, sora, bunică-mea, au început să plângă în hohote. M-au întrebat pe unde am umblat, ce-am pățit pe acolo. Apoi, mama mi-a spus că mă dăduseră dezertor și că o lună de zile au tot venit la poarta noastră jandarmii, să mă caute, după care m-au dat dispărut. La vreo săptămână m-au chemat la Comisariat, la Rm. Vâlcea, și m-au judecat înainte de a-mi da livretul militar.

Acasă era sărăcie mare, lume amărâtă! În vara următoare m-am dus la lucru, la o fermă de stat, pe lângă Slatina. O vară întreagă am muncit și-am adus acasă cinci sau șase bănicioare de grâu. Cu ce să trăiești?! Grâul nostru se ducea cine știe unde! Știam noi unde, dar puteai să zici ceva?!

În ’48 m-am căsătorit și m-am încadrat ca pădurar. În pădure era frumos. Era liniște, răcoare... Era bine. Uneori stam pe iarbă, în vreo poiană din mijlocul pădurii, și ascultam cucul. Stam pe spate, ca pe malul Bugului, printre podbalii înfloriți, și priveam coroanele arborilor. Adia vântul și era bine. Parcă toate prin câte trecusem fuseseră o poveste pe care o citisem odinioară, ăhă! în copilărie. Auzeam cum boncăluiau cerbii și-mi părea bine că bunul Dumnezeu lăsase atâtea lucruri frumoase pe pământ, ca, după suferință, să le vezi mai bine și să te bucuri mai mult. Stam întins în iarbă, cu pușca lângă mine, și nu-mi venea să cred că eu eram acela care își pusese gâtul pe șina de cale ferată, de-mi înghețase definitiv, ca să scap de viață, și acum de-abia vedeam cât de mare este mila lui Dumnezeu și cât de frumoasă e creația lui! Era liniște adâncă în pădure; rar se mai auzea pe valea Bistriței șuierul mocăniței care trăgea vagoanele de piatră de var, de la Bistrița spre combinat.

Într-o altă zi dintr-o vară frumoasă, mergând prin pădurea de fag, cu arbori mari, falnici, înalți până la cer, ca din senin mi-am adus aminte de Volodia, de fratele meu din Rusia, cel de era tanchist, și-am scobit în scoarța lină a celui mai falnic fag, cu litere de tipar: Volodia, moi brat! Adică, Volodia, fratele meu! Apoi, am cuprins fagul cu brațele și-am sărutat cuvintele ce le scrisesem. Era o vară frumoasă, cu cerul senin, iar pădurea toată se legăna!

(Cazacu Constantin, născut în 20 septembrie 1920, comuna Frâncești, județul Vâlcea; decedat în 18 februarie 1998).

- Va urma -