Aveam douăzeci de ani, când în februarie ʼ42  m-au încorporat în Regimentul 2 Rm. Vâlcea, compania a opta, unde am făcut patru luni de instrucție la infanterie, arma mitralieră. Apoi, ne-au dat concediu o lună de zile; o altă lună am stat în regiment, mai mult degeaba. Probabil că ofițerii noștri știau că trebuia să  plecăm pe front și de aceea ne lăsau cam liberi. Într-adevăr, după ce s-au terminat cele șase luni, am pornit pe front în direcția Cotul Donului, unde divizia noastră trebuia să schimbe ostașii italieni.

Am ajuns la Cotul Donului și ne-am instalat în linia a doua, urmând să-i înlocuim pe cei din linia întâi, pentru a intra și ei în refacere, dar nu s-a mai întâmplat așa, deoarece s-a rupt frontul, în luna lui noiembrie, într-o noapte, când crăpau și lemnele de ger. Era o zonă de câmpie și rușii au atacat cu tancurile. Au trecut Donul cu tancurile, pe gheață, și ne-au prins în Cotul ăla.

Când am văzut noi, cei din linia întâi, că s-a spart frontul, ne-am retras într-o debandadă greu de închipuit. Fiecare căuta să-și apere pielea, să scape. Și era un ger! Și o zăpadă mare!... Iar noi eram îmbrăcați cam prost. Unii au reușit să scape pe niște văi, prin niște guri, dar noi, cei care n-am fost norocoși, am fost încercuiți și făcuți prizonieri. Ne-au mai înjurat, dar nu ne-au bătut. Ne ziceau ce-am căutat la ei. Noi nu ziceam nimic. Ce să mai fi zis?! Asta era în 21 noiembrie 1942. Așadar, la douăzeci de ani eram prizonier și mă gândeam cu groază la ce ne aștepta în Siberia, în lagăr.

În ziua aceea nu ne-au dat nimic să mâncăm.  Ne-au încolonat și, în noaptea ce-a urmat, am dormit într-o baracă. Ne dezarmaseră. Eram pe noi doar cu hainele. Dimineața, ne-au dus spre o gară, Filarovka. Două sau trei zile am mers până am ajuns la gara aceea. Nu ne-au dat nimic să mâncăm cât timp am mers până la Filarovka. Mâncam zăpadă. Doamne, ce ger era!... Într-o noapte am dormit la un colhoz, printre oi. Parcă era mai cald.

Când am ajuns în gară, se îmbarcau mai multe coloane. Era cam dezordine și, văzând lucrul ăsta, eu cu un moldovean am reușit să fugim din coloană. Ne-am dat lângă niște ruși, civili, care se opriseră și se uitau la noi cum treceam. Era seară. M-am făcut că-mi leg moletierele. Ciorapi nu mai aveam. Aproape că-mi degeraseră picioarele. Rușii aceia, oameni cu suflet bun, milos, nu ne-au pârât santinelelor. Ne-au lăsat în pace, săracii! Știau și ei că nu noi, soldații, eram de vină că porniserăm războiul și ne duseseră tocmai la Cotul Donului, când ar fi trebuit să ne oprim la Nistru, până unde fusese Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare.

Fiind seară, am fugit și noi în sat. Am văzut un opaiț la o colibă și am intrat. Nici n-am mai bătut la ușă. Înlăuntru erau doi uncheași, care au rămas cam surprinși, văzându-ne. Eram frânți de oboseală, nemâncați și înghețați până în măduva oaselor!... Moșul m-a întrebat ce e cu noi; apoi, i-a spus babei să ne facă un ceai. Ne-a dat și câte o bucățică de pâine uscată, așa, ca un pesmet, pe care l-am pus în ceai și s-a făcut ca o pastă.

Moșul mai rupea un pic pe românește, că lucra acolo, în gară, și avea mereu de-a face cu prizonieri români. Tot vorbind noi, am văzut cu groază cum pe ușă a intrat un ofițer tânăr. Era rus. Era în izmene și cu mantaua pe el. Noi am înlemnit! Am crezut că ne va împușca pe loc, pentru că dezertasem din coloană, dar el, săracuʼ, i-a zis moșului să ne spună să nu ne speriem, că nu ne face nimic. A doua zi pleca și el pe front. Apoi, m-a întrebat pe mine dacă am copii. I-am spus că am unu, dar nu mai aveam viață în mine!... Atunci, el a zâmbit trist și a zis că are și el tot unu, dar nu știe dacă o mai veni de pe front, să-l mai vadă.

Mi s-a făcut milă de el! Aș fi vrut să-l iau în brațe, ca pe un frate pe care nu l-ai mai văzut de ani și ani; ca pe un frate adevărat, drag și bun. Era un om tânăr și cumsecade. Ce trist era! Parcă, uitându-se la noi, cu ochii în lacrimi, se gândea că poate și el va avea aceeași soartă. Când a plecat, le-a lăsat moșilor două pâini și niște zahăr. I-a luat în brațe și i-a pupat. A plâns! Apoi, ne-a luat și pe noi în brațe și ne-a sărutat. Nu zicea decât: „Brat! Brat!” adică: Frate! Frate! și plângea. Era un om milos de tot!...

Coloana de prizonieri se dusese mai departe, spre Siberia, când am ieșit noi din casă, a doua zi, dimineața. Nu știam ce să facem. Moldoveanul a zis să cerșim și noi, că nu mai puteam de foame. Am mers pe la colibele rușilor și am cerșit. Ne dădeau și ei ce aveau, că erau și ei necăjiți, săraci. Ne dădeau pâine, cartofi...

La moșul acela nu ne mai puteam întoarce, că-i făceam necazuri, mai ales că el lucra la gară și mai rupea pe românește. Ai lui credeau că ne acoperă și ar fi avut neplăceri. Așa că, a trebuit să ne ducem din nou în gara aceea. Acolo era un mic lagăr, format din cincizeci de oameni, care încărcau și descărcau vagoanele care veneau și plecau de pe front. Ne-am amestecat printre ei și descărcam și încărcam și noi vagoanele.

Într-una din zile, prizonierii descărcaseră un vagon cu pește și-l încărcaseră în mașini, ca să-l trimită pe front. Atunci, bieții de ei, au mâncat la pește sărat până ce n-au mai putut, și i-a prins o sete, de se perpeleau, nu alta. Eu cu moldoveanul acela ne-am oferit să aducem apă din sat. Ne-am dus și am adus de mai multe ori. Văzând însă că santinelele nu erau cu ochii pe noi, eu i-am zis moldoveanului: „Hai, mă! Hai să fugim iar!” și-am fugit.

Atunci, am stat câteva luni prin sat. Cerșeam. Ne dădeau bieții ruși, că le era milă de noi. Se vedeau și pe ei ce necăjiți erau și ne înțelegeau prea bine. Cel amărât îl înțelege pe cel amărât. Și-apoi, știau ei prea bine că nu noi eram de vină în războiul ăla nenorocit. Pe noi, că eram români, de-abia ne vedeau, dar dacă prindeau un neamț, îl omorau pe loc. Civilii îl omorau!... Am stat în satul acela vreo șase luni. O zi-două la un rus, alte două-trei zile la altul, și tot așa. Mâncam cu ei la masă; uneori ne mai dădeau și nouă câte un păhărel de votcă, dar rar, rar de tot, că nu prea aveau nici ei. Oamenii de rând sunt miloși! Cei mari și grași fac războaiele! Ăștia ar fi trebuit să îndure suferința și mizeria războiului, nu noi, slugile lor!...

Ei, vremea trecea și venise aproape vara. Eu cu moldoveanul ne făceam socoteala că ar fi bine să încercăm să o luăm spre direcția Cotul Donului, că, poate, poate, vom da de ai noștri; că, poate, scăpăm, dar nu a fost așa, fiindcă într-una din zile, când o luaserăm noi peste câmpuri, ne-am întâlnit cu doi partizani bătrâni, care erau înarmați până-n dinți. Când i-am văzut, am sfeclit-o rău de tot! Am zis că până aici ne-a fost cu cerșitul prin satele Rusiei; că, de acum, putem să ne luăm adio de la viață și de la tinerețea noastră. Nu mă mai gândeam atunci decât la copilul ce-l lăsasem, mic, acasă.

Partizanii ne-au întrebat ce e cu noi pe-acolo, iar noi ne-am făcut că nu știm rusește. Până la urmă, dacă mai învățaserăm și noi ceva-ceva pe rusește, le-am trântit o minciună bine ticluită, și anume că noi fugiserăm de pe front, fiindcă nemții ne-au amenințat că ne împușcă dacă nu luptăm contra rușilor, iar noi nu doream acest lucru. Partizanii se uitau la noi cu multă seriozitate, dar din privirile lor am înțeles că nu ne prea credeau și le era milă de noi, cum arătam. Cu toate astea, ne-au luat și ne-au dus la Miliția primăriei dintr-un sat. Acolo erau destui basarabeni și prin ei le-am spus milițenilor că vrem să ne ducă și pe noi la un lagăr, fiindcă vrem să muncim și să avem și noi unde sta și ce mânca.

Știam noi că, odată și odată, tot trebuia să se termine și războiul și să ne întoarcem acasă, mai ales că aflaserăm despre victoriile aproape continue ale rușilor din iarna lui '42 spre '43. Milițenii ăia auziseră și ei că era un lagăr acolo, într-un oraș, și ne-au zis să ne ducem și noi, singuri, că o să-l găsim noi! Știau ei prea bine că n-aveam unde să ne ducem; în plus, eram neînarmați, slabi, amețiți... Am luat-o pe o șosea și apoi pe niște câmpuri, îndreptându-ne către un oraș. Se vedeau niște coșuri înalte, la o fabrică, și după ele ne-am ghidat. Am ajuns în orașul acela, dar nu ne-au primit, pentru că în lagăr nu era nimeni. Atunci, dacă am văzut așa, am plecat din nou prin sate, să cerșim. Era vară și soare. Nu mai dârdâiam de ger și de teamă. Parcă eram niște vagabonzi care porniseră să cutreiere, pe jos, în lung și în lat, toată Rusia.

În sfârșit, tot hoinărind noi prin sate, fără să ne întrebe cineva ce era cu noi pe acolo, am ajuns într-un oraș. Acolo veniseră rușii care fuseseră făcuți prizonieri de nemți; pe nemți îi prinseseră rușii, îi făcuseră mprizonieri și atunci îi eliberaseră pe ai lor. Aceștia veniseră, așadar, în acel oraș, la comisariat, nu acasă, că nu aveau voie. Erau acuzați că s-au predat nemților și de-aia au ajuns prizonieri. Trebuia ca fiecare dintre aceștia să dea o declarație în care să spună de ce s-au predat. Ei, rușii ăștia care veniseră la comisariat pentru declarații, erau cu răutate mare față de noi, românii. Asta am aflat-o de la un civil, care ne-a spus:

- Feriți-vă, că ăștia vă omoară!

Ei, ne-am ferit noi cât ne-am ferit, dar până la urmă a trebuit să ne predăm la un milițian, un maior. Acesta nu știa deloc românește, dar a chemat un evreu și ăla i-a tradus ce-i spuneam noi. I-am spus și maiorului ăstuia aceeași poveste pe care le-o spuseserăm și celor doi partizani bătrâni, iar maiorului i-a părut bine când a auzit ce mințeam noi. Ne-a crezut. Am mințit, că trebuia să trăim!

Orașul acela se numea Urupin. Maiorul, om milos, creștin adevărat, ne-a privit cu milă și a zis că ne va asigura unde să lucrăm, unde să mâncăm și să dormim. Imediat a dat telefon la directorul unei fabrici de pâine, iar acela a și venit cu mașina și ne-a luat. Șase luni am lucrat în fabrica aceea; am dus-o bine, că făceam numai lucruri ușoare; dormeam la particulari. Pâine aveam destulă. Era bine, mulțumesc lui Dumnezeu! Aproape că ne învățaserăm pe acolo, cu oamenii, cu orașul, cu viața de la ei. Învățasem bine pe rusește și, curios, nu prea mă mai gândeam acasă. Mai târziu aveam să-mi dau seama, în lagăr, că omul se gândește mai mult acasă, atunci când se află în suferință și în singurătate sufletească. După ce am lucrat șase luni în fabrica de pâine, s-a înființat chiar în orașul acela un lagăr, iar primii care au intrat în acel lagăr am fost noi, eu și moldoveanul. Locuiam în cazărmi. Acolo fusese o unitate militară. Rușii se așteptaseră să prindă mulți prizonieri și de aceea făcuseră lagăr în cazărmi. De fapt, era un lagăr de triere. Cum venea un eșalon de nemți, îi dezinfecta și-i trimiteau mai departe, în Siberia.

În lagărul acela din Urupin am lucrat la un atelier de tâmplărie. Aveam ca șef un maistru rus. Reparam uși, giurgiuvele, balamale, câte o tablie de ușă, pe la acoperișuri. Mă înțelegeam așa de bine cu maistrul acela, încât el îmi zicea mie „șefule”. Învățasem foarte bine rusește, povesteam cu el despre una, despre alta... Era un om foarte cumsecade! De multe ori îmi zicea:

- Ce facem, șefule? Găsește-mi oameni buni pentru tâmplărie!

I-am găsit un maistru de la noi, din Ploiești, cu școală de meserii, care știa și pe dracu!... I-a părut bine! M-a bătut pe umăr și mi-a zis:

- Bravo, șefule!

Mâncarea n-aș putea spune că era rea. Era potrivită. Ne dădea câte 600 de grame de pâine pe zi, mâncare de fasole, de cartofi, ciorbă... Era binișor. N-avea cum să fie ca acasă, e normal! Ce m-a surprins însă pe mine era faptul că în lagărul acesta aduseseră ca prizonieri, în afară de nemți, și japonezi. Era prima dată când vedeam japonezi. Mi se părea că se uitau nu știu cum la mine. Altminteri, erau oameni de treabă, dar triști, triști de tot, și tăcuți. Parcă plângeau în ei!

După șase luni de stat în lagărul acesta, ne-au dus hăt! departe, în Urali, pe apa Tura, în orașul Turkmeni, la o fabrică de placaj. Asta era în iarna lui '43 spre '44. Mi-a părut rău că m-am despărțit de maistrul rus care-mi zicea „șefule”. Știu că a venit la mine, când a aflat că plecam, și mi-a adus niște pâine și niște bucăți de zahăr. M-a îmbrățișat și a plâns. Ne învățaserăm unul cu altul. Era un om prea cumsecade! Ce rău mi-a părut de el!...

Ne-au încolonat și ne-au dus la gară. Era iarnă cumplită! Un ger, de-ți învinețeau ochii în cap!... Și un viscol puternic!... Ne-au îmbarcat la bou-vagoane și am mers nu știu câte zile până ce am ajuns la poalele Munților Urali. Aici era cu mult mai frig decât de unde plecaserăm. Un ger uscat, nemilos. Mâncarea proastă, la fel și pe tren, când ne-am dus; numai o bucată de pâine pe zi și un pește sărat ne-au dat. Începea, de acum, greul. Dacă până aici hoinărisem și mi se păruse destul de ușor de îndurat, de acum începea să-mi fie dor de casă, din ce în ce mai mult, mai ales când lucram în pădure, în munți, unde tăiam copaci, stând în zăpadă până la brâu, cu mâinile usturându-ne de frig, înghețați, cu picioarele bocnă; să n-ai unde să-ți întinzi un pic mâinile, deasupra unui pui de foc, să ți le încălzești! Tăiam lemnele și le făceam plute. Veneau plutele pe apa Tura, apoi erau dezlegate, acolo, la Turkmeni, și încărcate în vagoane, iar vagoanele mergeau în fabrică.

O vreme am încărcat vagoanele cu bușteni și le împingeam cu mâinile în fabrică. Era foarte greu să te lupți cu buștenii ăia, mai ales că slăbisem rău de tot. Din ce să trăiești? Din zeamă de pește?! Comandantul lagărului era un munte de om. Zbiera la noi și ne zicea ce-i venea la gură, când nu prea voiam să ieșim din barăci, la muncă, fiindcă era un ger grozav, dar nu ne bătea. Era, totuși, un om bun. Nu l-am văzut să-l fi bătul pe vreunul din lagărul acela, unde erau numai români.

Mi-aduc aminte că, într-o vreme, (eu eram la muncă, dar mi-au spus ceilalți prizonieri) au venit Ana Pauker, Vasile Luca și niște ofițeri români și ruși, să recruteze din noi pentru Divizia „Tudor Vladimirescu”, dar n-au putut să ia nici unul, pentru că eram slabi morți! Oricum, a fost bună și venirea lor, că au văzut și ei că nu eram oamneni de muncă. În plus, ne-au dat voie să trimitem și noi scrisori acasă.

După ce-au plecat oaspeții ăștia, la vreo săptămână, ne-am trezit că ne îmbarcă iar la tren și ne trimit în Siberia. Așadar, era adevărat ce se vorbea printre prizonieri că „oaspeții dragi” se răzbunau pe noi, pentru că nu vruseserăm să ne înscriem în Divizia „Tudor Vladimirescu”. Dacă văzuseră că eram așa de slabi, morți de slabi, și ar fi avut milă de noi, nu ar mai fi dat dispoziție să ne trimită și mai departe, spre inima Siberiei. Așa, ca să murim pe acolo, pentru că nu le cântaserăm lor în strună! Halal suflet mai aveau ăia!...

Trei săptămâni am tot mers cu bou-vagoanele înspre inima Siberiei, până ce-am ajuns într-un orășel, unde ne-am oprit, fiindcă mulți dintre noi erau grav bolnavi. Șase luni am stat acolo în spital. Mă îngrijea o rusoaică, Mariusa, care învățase binișor românește. Când venea să-mi facă injecția, îmi zice, râzând:

- Hai, Ioane, întoarce curu'!

Era o rusoaică foarte frumoasă și foarte cumsecade. Știa să glumească, pentru a ne mai înveseli. Toți prizonierii o iubeau. Acolo, în spitalul acela, eram sub protecția Crucii Roșii.

Aveam ceva la o mână și slăbisem rău de tot. Îmi zicea rusoaica aceea că nu mai aveam globule, însă eu nu înțelegeam prea bine ce înseamnă lucrul ăsta. Nu mai știam decât că trecuseră doi ani de zile, de lagăr, și că nu aflasem nimic despre ai mei. Mi-era dor de copil! Mă gândeam că mai crescuse și el, că vorbea și că se juca prin casă, prin curte, ori prin grădină. Mă gândeam mereu la el și mi-l închipuiam frumos, roșu în obraji, cu ochii limpezi. Doamne, cât de mult aș fi vrut să fiu aproape de el, să-l iau în brațe și să mă joc cu el, sau   să-i povestesc despre una și despre alta!... După șase luni de spitalizare, au venit comisii peste comisii, iar cei care am fost buni de muncă am fost trimiși la Karaganda, în Asia Centrală. Acolo era unul dintre cele mai mari bazine carbonifere din Rusia.

Venise primăvara lui '44. Ne-au îmbarcat din nou în bou-vagoane și am mers două-trei săptămâni de zile, până ce am ajuns acolo. Ajungând acolo, am văzut că orașul acela, Karaganda, era săcăcios. Lumea, săracă, amărâtă! Însă, în cei patru ani, cât am stat acolo, am făcut din orașul acela ceva pe cinste, de ziceai: „Uite, domnule!...”. Lagărul de acolo făcuse un contract cu minele. Lucram șase ore în mină, iar după ce ieșeam, făceam trei ore de corvoadă. Întreprinderea minieră plătea lagărului pentru ce munceam. Eram mii și mii de prizonieri în orașul acela. Eram, cred, peste milion, pentru că eram 120 de secții a câte 10.000 fiecare secție. Acela era cel mai mare lagăr din toată Rusia. De acolo se scotea cel mai bun cărbune. Eram de toate națiile. Atunci i-am cunoscut și eu mai bine pe japonezi. Împuiase pământul de japonezi! Ne înțelegeam pe rusește. Eu n-am putut învăța niciun cuvânt de la japonezi. Mie mi-a plăcut de ei. MI se păreau a fi superiori nouă din mai multe puncte de vedere. Erau oameni așezați, serioși. Nu erau ei prea harnici, dar erau calmi, cu judecată. Între ei, unul pentru altul își dădeau viața. Erau uniți. Mi-aduc aminte că aproape trei săptămâni n-au mâncat mai mult nimic, până ce nu le-au adus rușii un vagon cu orez. L-au adus, cred, din Japonia. Mâncau câte un pumn de orez. Atât!...

În mină, totul era mecanizat. Aveam un burghiu electric, picamer, cu care sfredeleam cărbunele. Puneam dinamită și, după explozie, încărcam cu lopata, cu mâinile, cărbunele în vagonete. Acolo, în Karaganda, am cunoscut, în mină, o femeie tânără, frumoasă, care fusese deportată din Ucraina. Ea era mecanic de meserie; pornea motoarele, acolo, în mină. M-am împrietenit cu ea și am iubit-o foarte mult. Îmi spunea că, în Ucraina, trăise cu un neamț și, pentru asta, rușii au deportat-o în Karaganda. Ea locuia aproape de mină. Își făcuse acolo o căsuță cu două-trei cămăruțe. Era singură. Era așa de frumoasă, cum nu cred să mai fi fost alta pe toată valea asta a Bistriței.

Făceam dragoste în  mină, prin galerii. Mă iubea foarte mult. De multe ori plângea și-și blestema soarta. Zicea că ea n-a avut noroc în viață și că nici de mine nu va avea noroc... Eu îi spusesem că eram căsătorit și că aveam acasă, un copil, dar ei nu-i păsa de asta. Mereu îmi zicea că, atunci când mă voi libera din lagăr, să rămân acolo, cu ea, pentru că ea nu poate să trăiască fără mine. Plângea mereu. O mângâiam și încercam să-i spun că așa ceva nu se poate întâmpla, pentru că ai mei mă așteaptă acasă și că mi-e foarte dor de ei. Ea însă o ținea una și bună că doar o viață avem și e păcat să nu ne-o trăim după pofta inimii noastre, pentru că ea nu dorește decât să mă aibă mereu lângă ea și lângă copilul nostru, Vania, pentru că a făcut cu mine copilul acesta, pe care l-am și cunoscut. De multe ori, pe furiș, cum puteam, după ce ieșeam din mină, mă strecuram până la căsuța ei și mă jucam cu Vania. Semăna leit cu mine la chip, dar era blond ca ea, cu părul ca secara coaptă, și cu ochii albaștri-albaștri. Doamne, ce frumos era Vania al meu!... Eram între ciocan și nicovală, cum s-ar spune! Rău îmi părea de ea și de Vania, dar mai rău îmi părea de cei de acasă, de care-mi era dor și pe care de-abia așteptam să-i revăd.

Mă jucam ce mă jucam cu Vania (că-i pusese numele după al meu, Ion) și parcă n-aș mai fi plecat, dar deodată mă trezeam, parcă, la realitate și-mi dădeam seama că nu era bine că eram în căsuța ei; că puteam să fiu prins și să se afle că aveam un copil. Cred că, de s-ar fi aflat, n-aș mai fi putu să plec de acolo niciodată. Plecam cu sufletul mâhnit, iar pe ea o lăsam plângând cu copilul în brațe.

Mă duceam în lagăr și nici nu mai aveam poftă de mâncare, deși mâncarea era bună. Aveam un kilogram de pâine la zi, ciorbă, felul doi, iar uneori, la două-trei zile, poate, ne mai dădea și carne, dar mai mult de cămilă. Tăiau mereu cămile. Viața din lagăr mi se părea însă din ce în ce mai grea. Unii mureau de boli, ori de accidente în mină. Îi îngropau în cimitirul lagărului, dar fără slujbă, fără preot și fără cruce. Ca pe câini! Mi-aduc aminte că, odată, în spital, m-am întîlnit cu un consătean de-al meu, cu unul Ion Cocoș. Era bolnav rău, cu nervii. Nu mai rezistase încordării și dorului de acasă. Când l-am întrebat ce e cu el acolo, s-a uitat urât la mine; apoi, dintr-o dată a început să mă înjure ca un nebun. O luase razna, săracu՚! De, războiul!...

În mină eram văzut bine. Eram cam pe post de translator. Mă chemau mereu când aveau nevoie de mine. Începuseră să ne dea și ceva bani pentru ce munceam în mină, dar nu primeau toți prizonierii, ci numai cei care făceau planul. Cei care nu-l făceau,      n-aveau dreptul nici să scrie acasă. O parte din banii ăia îi dădeam Mariusei, să-i cumpere hăinuțe lui Vania. Îmi părea rău de ei, că n-avea cine să-i ajute în afară de mine. Ea câștiga puțin, eu la fel, dar din puținul meu îi dădeam acolo, în mină, pe galerii, pe furiș. Se bucura, dar mereu îmi zicea că nu banii ăia o încălzeau, ci m-ar fi vrut pe mine, să rămân acolo. Nu știam ce să mai fac! Mă tulburam rău de tot! Mi-era teamă să nu o iau și eu razna, ca Ion Cocoș de la noi din sat. O luam în brațe și o sărutam în întunericul din galerie, o strângeam cât puteam de tare, încât se pierdea toată. Era subțirică și foarte, foarte mătăsoasă. Parcă strângeam în brațe o floare de pe câmp, vara, când cosești și dai prin fân de o floare foarte frumoasă, pe care ți-e milă să o tai cu coasa, și o lași acolo, singură, să se legene deasupra poloagelor și să se uite în urma ta. Așa era ucraineanca mea, mama copilului meu, Vania! Frumoasă și fragedă!...

Uneori, ca să mai uit de situația în care mă aflam, mergeam la prăvălia din lagăr (că aveam prăvălie acolo) și cumpăram vin de Drăgășani. Prima dată când m-am dus să cumpăr niște bomboane și rahat pentru Vania, ca să i le dau lui maică-sa, în mină, când ne întâlneam, nu mi-a venit să cred că acolo, în Asia Centrală, găseam vin de Drăgășani. Scria pe eticheta de pe sticlă. Sus, pe rusește, iar dedesubt, pe românește.

Parcă se mai îndulcise puțin viața din lagăr. Ne lăsaseră să facem echipe de fotbal. Jucam cu echipele de la alte secții. De asemenea, înființaserăm și o orchestră de lăutari, care cântau în fiecare duminică. Jucam sârba, brâul, ca pe la noi. Civilii ruși veneau și ei și se uitau de pe margine. Râdeau. Le plăcea și lor. Românii erau distractivi. Știau că nimic nu e de veci; că se va termina și războiul și vom merge acasă.

De fapt, ne țineau ședințe acolo, în lagăr, într-o sală mare, unde ne spuneau care era situația pe front și în țara noastră. Ne spuneau unde au ajuns trupele noastre și ale lor, ce orașe au căzut. Tot, tot ne spuneau. Până și copiii lor știau cu o lună, două înainte când va cădea Berlinul.

Începusem să primesc scrisori de acasă, de la nevastă. Îmi scria ce mai e pe acasă, ce face copilul, că e mare și că ea îi povestește despre mine; că voi veni și că am să mă joc cu el; că-i voi aduce bomboane... Și chiar că i-am dus.

În luna lui august 1948 ne-au anunțat că vom fi eliberați din prizonierat și că vom pleca în trei eșaloane. Într-o zi, ne-au încolonat și ne-au dus la gară. Acolo tocmai venise o garnitură întreagă cu sași din Ardeal. Erau morți de foame. Le-am dat o pâine. S-au bătut pe ea. Nu știu cum mi-a venit!... M-am urcat pe scara vagonului și, când mi-am aruncat ochii pe peronul gării, am zis că mă voi prăbuși lângă roțile trenului. Ucraineanca mea venise cu Vania. Era cu el în cârcă. Plângea și se uita continuu la mine, ca și cum ar fi vrut să-și lipească privirea de a mea și să nu mai poată nimeni să ne despartă. Parcă voia ca ochii noștri să se sudeze între ei; de-ar fi fost posibil, să se lipească de veci, iar ea să meargă cu mine în România. M-am uitat și eu la ea. N-am mai rezistat, mai ales când copilul a început să facă cu mâna, strigând cu glasul lui mic și fraged, ca al mamei lui: Tata! Tata!, și-am izbucnit în plâns, spre surprinderea celorlalți, care nu știau ce lăsam în urma mea, acolo, în Karaganda, în Asia Centrală.

Știu că se învârtea gara cu mine! Că vedeam numai copii, și soldați, și prizonieri, ca-ntr-o horă!... Îmi vâjâiau urechile și parcă mă dureau ochii tot uitându-mă la Mariusa și la Vania, copilul meu. Cineva m-a împins pe scări în sus și parcă m-a trezit din vârtejul acela amețitor, și atunci m-am mai uitat pentru ultima dată în viața mea la cea pe care am iubit-o în galeriile din mina din Karaganda; cea pe care eu o vedeam ca pe o floare albă, vara, când cosești câmpul, pe deal, și ți-e milă de ea s-o tai. Așa a rămas ea acolo, în gara aceea din Asia Centrală. Și acum, uneori, o mai visez, dar în primii ani, după ce-am venit acasă, o visam mereu, mereu. Tot în gara aia o visam, cu copilul în cârcă, plângând!...

În sfârșit, trenul s-a rupt din gară și am pornit spre țara noastră. Trenul alerga șuierând peste câmpiile Rusiei, în miezul acela de vară, și mi se părea că parcă eram undeva prin cer, călătorind continuu, dar fără să știm încotro anume. Poate că într-un târziu am adormit, fiindcă mă visam ținându-l în brațe pe Vania și mă plimbam cu el pe o câmpie verde, plină cu flori albe, mărunte. Apoi, l-am pus în flori, în mijlocul lor, iar el se uita la mine și mă striga mereu: „Tata! Tata!”. Cerul era senin, senin. Curgea în marginea câmpiei un râu mare, pe care vedeam trecând vapoare încărcate cu snopi de grâu. Marinarii stăteau sus, pe snopii de grâu și ne făceau cu mâna. Aveau la gât niște eșarfe portocalii, cae fluturau în vântul ce se isca pe valea râului aceluia, mare. Deodată am văzut-o și pe Mariusa, acolo, lângă marinarii aceia. Ne făcea și ea cu mâna, dar parcă nu-mi părea chiar așa de cunoscută. O mai văzusem, în vis, undeva. Apoi, Vania s-a ridicat din florile acelea albe și a luat-o la fugă înspre fluviu. În timp ce alerga, au început să-i crească niște aripi albe, ca de lebădă, și, dintr-o dată, l-am văzut cum s-a ridicat deasupra câmpiei și a zburat pe valea fluviului aceluia, până ce-a ajuns vaporul din urmă și s-a așezat și el pe snopii de grâu, alături de marinarii aceia cu eșarfe portocalii și alături de Mariusa. Aș fi vrut și eu să am aripi, dar... Am alergat în urma lui, strigându-l într-una:

- Vania! Vania!, dar  m-am trezit zgâlțâit puternic de umăr.

- Bă, ce-ai de strigi așa? Ce-ai?! - mi-a zis un camarad, care era cu mine în vagon, pe paie și atunci mi-am dat seama că Vania al meu se dusese pe fluviul acela în sus, cu vaporul, și că n-am să-l mai văd niciodată! Nici măcar în clipa morții!

M-am ghemuit pe paiele din bou-vagon și am încercat să-mi imaginez ce era pe-acasă, dar am renunțat. Aveam sufletul greu, încărcat de durere și de prea multe amintiri. Trenul continua să meargă, și iar să meargă. Simțeam că înnebunesc tot auzind clănțănitul roților, mai ales la macaze. Timp de trei săptămâni am auzit clănțănitul acela, până ce-am ajuns la Iași. De la Iași, am venit până la Focșani cu un tren românesc. Eram șase mii de foști prizonieri; trei eșaloane. Eram însoțiți, până la Iași, de ruși. Pe tren, am avut infirmiere, bucătărie cu mâncare caldă, tot, tot, tot!

La Focșani, când am ajuns, ne-au dat alte haine, dosarul și... gata, spre casă. Ajungând în gara Băbeni, m-am suit în căruța poștii, cu Stan al lui Avram, dar ăstuia nu i-am spus cine eram și de unde veneam. Era în 28 de august 1948 când am ajuns de am intrat în satul Melcerea din capul comunei Genuneni. Era cald și bine. Oamenii treierau grâul. Trecuseră șase ani de chin și de amar de când nu mai pusesem piciorul în satul meu; de când nu-mi văzusem copilul, părinții și nevasta.

Primul care m-a cunoscut, când am ajuns la Melcerea, a fost moșuʼ Bădulescu.

Ei, și să fi văzut ce se mai strângea lumea de pe câmp, de la arii, de la grâu, să vină să mă vadă! Cum se mai jeleau mama și femeile, de asemenea, că nu eram invalid ori cine știe cum! Se umpluse drumul de oameni!... Toți se bucurau că venisem după șase ani de lagăr în Rusia.

Când am ajuns acasă, am văzut pe sala casei o femeie tânără, grasă, cu un copil de mână, și n-am știut cine este. Era nevastă-mea cu copilul.

Cum m-a văzut, copilul s-a uitat speriat la mine, iar ea, nevastă-mea, i-a zis:

„E tata, mamă! Tata! Uite, că a veni și ți-a adus bomboane și hăinuțe! Nu știi că-i scriam și am desenat mânuța ta? Nu știi că ți-am pus mânuța pe hârtie și am tras pe lângă ea cu creionul chimic, iar pe mânuță am scris: „Păsărică, păsărea/ n-ai văzut pe mama mea?/ Am văzut-o la cișmea;/ scotea apă, ca să bea./ De ce plângi, măicuța mea?!/ De voi, mamă, de nevoi,/ că tăticuʼ e-n război!/ Hai, tăticule, acasă,/ de ne-ncalță și ne-mbracă,/ că mămica e săracă/ și n-are ce să ne facă!/

Văzându-mi copilul în brațele femeii aceleia tinere și grase, care era soția mea, dar pe care n-am mai recunoscut-o, fiindcă o lăsasem subțirică, mi-am adus aminte de Mariusa, cea ca o floare albă, vara, pe deal, rămasă în urma mea să mă-ngâne!...

      (Ion Bălașa, născut în 1919, satul Genuneni, comuna Frâncești, județul Vâlcea)