Toată lumea l-a scăldat în lacrimi!...

Când m-a luat bărbatu-meu, Ionel, nu aveam decât cinsprezece ani. Era până-n Sf. Ion. Începuse războiul. Era în Basarabia. Când ne-am dus la primărie, de emoție nu mai știam nici să mă semnez, mai ales atunci când primarul a zis că bărbatu-meu, Ionel, trebuie să-mi împrumute de la el un an, să fac șaisprezece, că n-aveam voie să mă mărit la cinsprezece ani. De fapt, eu aveam șapte clase, eram singura fată la părinți, mai aveam un frate, și aș fi vrut să merg mai departe la școală, nu să mă mărit, dar tata și mama mereu mă băteau la cap să-l iau și să-l iau, că are o bucată de pământ lângă al nostru și se face bucata mai mare. Nu că nu mi-ar fi plăcut de el, că era frumos și cuminte, chit că era din șapte frați și nu avea tată, fiindcă îi murise în Primul Război Mondial, dar mi se părea mie că nu e bine să mă mărit așa de mică.

Doamne, ce cap oi fi având și eu, de mă mărit și forțat, în timpul războiului ?! Până la urmă, ne-am căsătorit și am trăit împreună un an de zile. În anul ăla am făcut și primul băiat, pe Titu, pe 9 mai 1942. Apoi, n-a trecut  prea mult timp și pe bărbatu-meu l-a luat în armată. Mi-aduc aminte că în timpul ăla era lipsă mare. Era rău, rău de tot! Purtam cămăși de cânepă. De multe ori, când bătea piatra și distrugea cultura de cânepă, nu mai aveam din ce să facem cămăși. Nu aveai de unde să iei un ban, decât greu de tot; poate, să mai fi vândut câte ceva. Era vreme de război. Nici nunți nu se prea mai făceau, că nu aveau cu ce și nici oamenii nu aveau bani, să vină la nuntă. Ei, se făcea, totuși, câte un pic de nuntă, așa cum putea fiecare. Tata, că era om înstărit, a luat trei lăutari, ca la ginere. Cu puținii bani ce i-am strâns la nuntă, ne-am luat și noi îmbrăcăminte. Ionel a vândut și el niște junci frumoși și a luat treizeci de mii de lei. Cu banii ăștia ziceam că ne apucăm și noi de casă, după ce-o veni el din armată. Ne gândeam că, până termină el armata, se termină și războiul, dar n-a fost așa.

În februarie 1942, bărbatu-meu a plecat în armată. Mă lăsa cu copil de o lună și cu o soacră bătrână și bolnavă, pe care am luat-o acasă la părinții mei, unde am stat împreună, cât timp Ionel a lipsit de-acasă, adică timp de șase ani: din februarie 1942 până în 28 august 1948, când s-a întors acasă, venind din Rusia, din lagărul Karaganda. Și-n iarna aia, februarie 1942, când a plecat el în armată, m-am dus și eu cu el la gara din Băbeni. Eram multe femei, grămadă. Ce mai plângeau! Fiecare se gândea că nu se știe dacă-i mai vine bărbatul înapoi sau nu; că, poate, îl trimit pe front și moare departe de țara lui, printre străini.

„Doamne, ziceam în gândul meu, stând acolo, în gara Băbeni, în așteptarea trenului, de s-ar termina războiul până termină Ionel al meu armata! Să nu mai plece pe front, Doamne! Să nu rămână copilașul nostru fără el, cum a rămas și Ionel, de nu și-a cunoscut niciodată tatăl!...” și-mi venea mereu să plâng. Și lui îi scăpa să plângă, dar se făcea că se tot uită după tren, dacă vine, când eu știam prea bine că, în gândul lui, se ruga și el la Dumnezeu să mai întârzie trenul, să mai stăm de vorbă, că, cine știe, poate că... Îl vedeam eu abătut, îngândurat și supărat în inima lui, când se gândea că mă lasă acasă, nevastă tânără, un copil, și că n-o să-i pese altuia de mine; că poate mă va-njura sau că, de! voi rămâne văduvă, dacă el va muri, iar copilul nostru va ajunge pe mâna unui străin, să-și bată joc de el, să-l bată...

Apoi, a venit trenul și noi, femeile, am început să plângem, toate. Mai plângeau și dintre ei, dar al meu nu, cu toate că ofta întruna și aproape nu mai era în stare să scoată o vorbă. Mă tot strângea în brațe și-mi zicea să am grijă de copil. Și când s-a suit pe scările trenului mi-a spus:

- Să ai grijă de copil, auzi? Să ai grijă de copil, auzi!

Când trenul a pornit, a fost mare jale pe peronul gării. Eu am luat-o la fugă pe lângă tren, prin aburii groși de la locomotivă, până ce m-am trezit aproape singură și pustie. Trenul nu se mai vedea. Nu se mai vedeau decât aburii locomotivei, ridicându-se spre cer. Rămăsese gara pustie; la fel ca și noi, femeile!...

În vara aceluiași an, 1942, a venit și bărbatu-meu acasă pentru o lună de zile. Apoi a plecat pe front. Era vară. M-am dus și atunci la gară, dar la Rm. Vâlcea. Am știut că pleacă; ne trimisese vorbă. El era la Goranu. Acolo i-au încolonat și i-au dus, pe jos, la tren, la Râmnicu Vâlcea. Noi, soțiile, surorile, părinții, neamurile, mergeam după ei. Toate femeile plângeau. Ce plânsesem când plecase în armată, dar ce plângeam acum, Doamne!... Plângeam de udam drumul. Cred că se udase și praful de pe drumul ăla de lacrimile noastre, că nu mai știam dacă vin sau nu mai vin înapoi de pe front. S-au suit în tren și, când a plecat trenul, ei au început să chiuie, dar știam că nu de bucurie, ci de durere, că ne lăsau amărâte, necăjite. Chiuiau și ei, săracii, că știau că merg la moarte!...

Am plecat spre casă ca un om beat. Nu mă mai interesa de nimic pe lumea asta! Îmi venea să plec și eu nu știu unde, ca să nu mai simt în mine zbuciumul ăla. O viață amărâtă!... Am ajuns acasă și nu știam ce să fac, încotro s-o apuc. Parcă îmi dăduse cineva cu ceva în cap; mă rătutisem rău de tot. Mă și vedeam văduvă, cu copilul zdrențăros, amărât și el, săracuʼ!...

Timpul trecea greu de tot și nu primeam nici o veste despre bărbatu-meu. Vreo doi ani și ceva n-am știut nimic de el. Mai scriau unii din sat și ziceau că al meu ar fi dispărut pe front, la Cotul Donului. Când a venit Mihăescu acasă și mi-a spus și el că Ion al meu a dispărut, nu știu ce-oi mai fi zis, dar știu că m-am trezit acasă. Apoi, mi-a venit rău; am leșinat. După asta m-am îmbolnăvit rău. Era în 1944. Șase luni am stat internată în spitalul din Sibiu. M-au și operat, iar după operație m-am îngrășat, de nu mă mai cunoșteam. Nu mai aveam mijlocul subțire, de mi-l cuprindea bărbatu-meu cu mâinile!...Soacră-mea plângea aproape tot timpul. Am vrut să-i facem și pomană. Ne-am dus, mai întâi, la popa și l-am întrebat. Popa a zis că nu e bine să-i facem; să mai avem răbdare, că, poate, se va întoarce, și atunci nu i-am mai făcut. Alții le-au făcut. Îi mai dam, în schimb, câte un bobonete de pomană, lumânări, liturghii, că nu prea mai eram sigură că trăiește.

M-am dus și la Mănăstirea dintr-un Lemn și stareța a zis să nu-i mai dăm de pomană, că Dumnezeu îl vede pe unde o fi și-l ferește. Plăteam slujbe pe câte un an de zile. Când trecea anul, ne duceam și iar plăteam pentru alt an. Stareța ne încuraja și ea; ne zicea că, dacă Ion al meu e mort, îl miluiește Dumnezeu, iar dacă trăiește, îl ferește și îl aduce înapoi acasă. De multe ori însă mă cam îndoiam de ce-mi spunea. Ce putea să simtă ea, o femeie care n-avea bărbat și copil, ca mine?! Poate că ceva, ceva durere avea și ea când se gândea în ce situație eram, dar după ce plecam eu și venea alta, cu alt necaz, uita, cu siguranță, de mine!... Mă întorceam acasă cu sufletul frânt de la jumătate. Un pic înclinam să cred că Ion mai trăiește și că se va întoarce, dar, pe urmă, mă tot gândeam eu, ar fi trebuit să-mi fi scris până acum măcar două rânduri, ca să ne liniștească pe toți.

De multe ori, noaptea, îl visam că se întorcea acasă. Îl vedeam pe drum, venind cu pălăria pe sprânceană, cum îi plăcea lui să umble, zâmbind, iar eu îi ieșeam înainte și-i săream în brațe; mă prindeam cu mâinile de gâtul lui... În vis eram tot așa subțirică, subțirică de tot, cum mă luase el, de fată, la cinsprezece ani.
Când mă trezeam din vis, începeam să plâng. Copilul se trezea și se uita la mine; apoi, începea și el să plângă. Îl luam mai aproape de mine și-l strângeam, îl mângâiam... Se liniștea și adormea din nou, iar eu rămâneam cu gândurile mele, fără să mai pot închide ochii până la ziuă. De multe ori, când auzeam câinele lătrând, noaptea, săream din pat și dădeam încet perdeaua la o parte. Mă uitam înspre poartă, dar nu vedeam pe nimeni. Izbucneam în plâns, încât biata mama nu știa ce să-mi facă. Mă încuraja și ea, cât putea, dar eu simțeam lucrul ăsta. Sufletul meu se pustiise de tot, de tot!... Îmi venea să-mi pun capăt zilelor!
Copilul se făcuse măricel. Nu mă întreba de  tată-său, dar eu i-l arătam în fotografii și-i spuneam:
- Uite, e tata! Tata, dar el îi zicea „tată” tatălui meu, că mă auzea pe mine.
Soacră-mea era bolnavă. Eu primisem pensie după bărbatu-meu; aveam un carnet de văduvă de război. Chiar așa și scria pe el: „Carnet de văduvă” , dar mai scria și că era „dispărut”.
Când am luat pensia, prima dată, i-am dat și soacrei mele șapte sute de lei, să aibă și ea. Ce bine i-a mai părut! N-avea și ea de unde să ia un ban. Pensia o luam și o cheltuiam, și rămâneam tot cu dorul și cu supărarea aia în inima mea. Măcar un rând să fi primit și eu de la el!...
Într-una din zile însă, iată că inima mea s-a înveselit după trei ani amărâți, cum n-am mai avut de atunci vreodată. Era în primăvara lui 1945. Era o primăvară foarte frumoasă. Tot satul era alb de floare; zumzăiau albinele, de ziceai că ești nu în sat, ci într-un stup plin. Când am venit cu vitele de la câmp și m-am apropiat de casă, am văzut grămadă de lume la poartă și în curtea casei noastre. Parcă era ca la nuntă. Odată am simțit că nu mai pot să respir. Am crezut că a dat Dumnezeu și a venit Ion al meu acasă.
- Doamne, te pomenești că mi-l aduseși! Doamne! Am băgat vitele în curte și repede m-am dus în casă. O femeie însă îmi zice:
- Nu te bucura, că nu veni, dar veni o scrisoare și tot așa e: ca și cum veni el! Să vezi ce frumos scrie! Și mi-a dat scrisoarea să o citesc. Scria așa, că am învățat-o pe de rost și-o mai țin minte și acum, după cincizeci de ani:

„Scumpa mea soție, să știi despre mine că sunt sănătos și o duc bine. În curând ne vom vedea. Să ai grijă de copil! Părinților noștri le doresc multă sănătate! Și mamei mele la fel! Și ție la fel!”.

Citeam și plângeam. De nu știu câte ori am citit-o și am sărutat-o scrisoarea aia. Lumea se uita la mine și câteva femei începuseră și ele să plângă. Nimeni nu mai credea să mai vină Ion al meu tocmai din fundul Rusiei, și încă după atâția ani. Din momentul acela parcă mi-a înflorit sufletul dintr-o dată! Iar mă simțeam ca în anul în care m-am măritat și-mi cuprindea mijlocul cu mâinile. Mereu îi vorbeam copilului de Ion al meu.

Într-o vrme se zvonise că ar veni Divizia „Tudor Vladimirescu”, și mă gândeam că, poate, vine și bărbatu-meu, dar n-a venit, fiindcă a fost bolnav, după câte mi-a spus el mai târziu, când a ajuns acasă.

Timpul trecea și el nu mai venea, deși îmi scrisese că în curând ne vom vedea. După trei ani de la scrisoarea aceea, în 28 de august 1948, a dat Dumnezeu de-a ajuns acasă. Aproape că îmi pierdusem speranța. Când a venit, era în timpul secerișului și-al treieratului cu batoza. Eu eram acasă și odată mă trezesc cu fratele meu că dă năvală în curte (a lăsat și porțile deschise) și începe să strige:
- Să știți că vine nenea! Să știți că vine nenea!
Tata, emoționat din cale-afară, a ieșit la poartă și s-a uitat pe drum. Zice:
- Bă, într-adevăr, vine cineva cu o valiză-n mână. Parcă ar fi el, dar parcă n-ar fi.
Mama a trecut repede pe lângă el și s-a dus în drum. A pus mâna strașină și zice:

- El e! El e, măăă!

Când a intrat Ion al meu în curte, eu de-abia reușisem să mă dau jos de pe scările bucătăriei. I-a pupat pe-ai mei și a întrebat de mine, cu toate că se uitase de câteva ori înspre mine. Nu mă cunoscuse deloc. Mă-ngrășasem rău. Eu mă uitam la el năucită, fără să pot zice ceva. Era la fel de înalt și de frumos. Avea pe el salopete.
- Fata aia de-acolo, cu copilul, cine e?! -  a întrebat el, uitându-se mirat înspre mine.
- Păi, n-o mai cunoști?! i-a zis mama. E Lenuța ta, iar el e copilul vostru.
Lui nu-i venea deloc să creadă că eu eram. Știa, de! cum mă lăsase. A venit înspre mine, că eu rămăsesem împietrită, fără să mai pot spune ceva; copilul, văzându-l că vine, a luat-o la fugă, în casă, și-a început să plângă și să țipe:
- Mamă, nenea! Nenea, mamă!
Apoi, m-a luat în brațe și m-a sărutat; a luat și copilul, l-a sărutat, l-a mângâiat și, după asta, a deschis valiza cu care venise și a scos din ea lucruri pentru copil: pantofiori, pantalonași, costum, cămășuță, o băscuță și niște bomboane, dar copilului nu i-a trebuit nimic. Iar a fugit și stătea speriat, că nu-l cunoștea deloc. A durat mai bine de o săptămână până ce s-a obișnuit cu el.

În ziua aceea, când a venit, s-a strâns la lume de nu mai avea loc în curtea casei și pe uliță. Tot satul venise. Mulți îl credeau mort, iar el, uite, venise. Dumnezeu e mare și milos! Avusese dreptate stareța de la Mănăstirea dintr-un Lemn. Toată lumea îl pupa și-l plângea. Eu nici nu mai aveam loc de ei. Parcă era copilul tuturor, așa de mult s-au bucurat că s-a înapoiat din lagăr, din Rusia. Toată lumea l-a scăldat în lacrimi!...

După asta, îmi povestea aproape în fiecare seară prin câte trecuse, ce mizerie și ce suferință îndurase, dar mi-a povestit și de o ucraineancă pe care o luaseră rușii de o deportaseră tocmai în fundul Rusiei, în Karaganda. Ucraineanca asta trăise cu un neamț; de-aia o deportaseră rușii acolo, la minele alea unde lucrase și Ion al meu. Cu fata asta frumoasă a zis că a făcut un copil, căruia i-a pus numele Vania, de la Ion, că doar cu el îl făcuse, dar pe ascuns. Eu nu m-am supărat decât pentru faptul că nu i-a lăsat adresa ca să-i scrie și copilul acela, când se va face mare, să vină și el pe aici, să-și cunoască frații, că, după ce a venit, am mai făcut un băiat.

Zicea Ion al meu că atunci când a plecat de acolo, din Karaganda, ucraineanca a venit cu copilul la gară. Avea doi ani copilul. Ea îl luase în spinare și-l pusese să-i facă cu mâna. Ion i-a sărutat pe amândoi, dar mai pe ascuns, că nu avea voie; dacă ar fi știut rușii, l-ar fi oprit acolo pentru totdeauna. Nici ea, săraca, nu le-a spus, deși ar fi putut, dar s-a gândit să nu-i facă vreun rău; că și el avea acasă un copil și o nevastă, care îl așteptau de șase ani de zile. Eu, dacă aș fi avut posibilitatea să mă întâlnesc cu fata aia, aș fi luat-o în brațe, aș fi pupat-o și i-aș fi mulțumit pentru ce a făcut ea pentru bărbatu-meu, că ea l-a îngrijit bine și l-a făcut fericit pe acolo, în lagărul ăla din Rusia. Eu l-am înțeles pe Ion al meu; și pe ea am înțeles-o și n-am fost supărată pe nici unul dintre ei. Era ceva omenesc. Poate că așa aș fi făcut și eu în locul unuia dintre ei.

În ziua în care a trebuit să plece de acolo, din Rusia, când venise ucraineanca și cu copilul, bărbatu-meu i-a lăsat copilului un ceas de aur, ce-l avea de la un doctor neamț. Bărbatu-meu fusese acolo șef de echipă și-l protejase pe neamțul ăla. Nu-l punea la munci grele, ca să nu moară, iar neamțul, drept recompensă, când a plecat acasă, în Germania, când s-a eliberat, i-a dat bărbatului meu ceasul ăla de aur. Altceva n-a avut ce să-i lase, mai de preț, iar el, la rândul lui, i l-a dat copilului lui, tot ca cel mai de preț lucru, și i-a spus ucraineencei ăleia să i-l păstreze copilului și să i-l dea când va fi mare; să-i spună că ceasul acela e semnul iubirii ce îi poartă până va muri.

Mi-a mai povestit că, din când în când, se ducea cu prizonierii în vizită la creșă și-l vedea. Știa unde era, că-i spusese ea numărul de pat. Se ducea la el, se uita la el, se juca cu el. Nu-i mai venea să mai plece de la pătuțul copilului, încât se mirau și ceilalți prizonieri ce se tot juca el numai cu copilașul acela. Rușii o despărțiseră pe fata asta de frații și de părinții ei și o trimiseseră la marginea lumii. Asta o știa de la ea. Când să plece trenul, ea tot ofta și plângea. N-a fost în stare să scoată măcar un cuvânt. Mergea pe lângă tren și se tot uita la el, la Ionel, cu ochii înecați în lacrimi, așa cum am rămas eu când el a plecat în armată și pe front.

Când îmi povestea, seara, parcă mă vedeam pe mine în locul ei, cu copilul în spinare, plângând în gara aia mare și pustie, unde am rămas singură pe peron, cu sufletul pustiu. Într-o seară, când l-am pus să-mi mai povestească despre ea, am și plâns! Așa de mult aș fi vrut să fi cunoscut-o. Pentru mine ea a rămas cea mai bună prietenă a mea!...

La vreo săptămână, două, după ce-a venit din lagăr, Ionel al meu a intrat pădurar. Avea nevoie de aer curat, că lucrase numai în mina de cărbune, în praf. Dimineața, lua mâncare și copilul în spinare, pușca, și pleca în pădure. Mai veneau aproape de seară. Când îl întrebam pe copil ce-au făcut în pădure, îmi spunea că taică-său îi arăta toți arborii mari, groși, unde era miazăzi, miazănoapte; îi mai povestea și despre război și pe unde a mai umblat, dar niciodată nu i-a spus, pe atunci, că mai avea un copil în Rusia și că-l chema Vania. Mă bucuram când îi vedeam venind înspre seară. Avea și copilul meu cui să-i zică tată! Eram fericită! Se duseseră acei ani de chin și de jale. Venise și peste mine bucuria!... El însă era destul de abătut. Cred că se mai gândea, totuși, la fata aia, de-o lăsase în Karaganda. De treaba asta mi-am dat seama într-o noapte, când nu știu ce a visat el, dar știu că a început să vorbească pe rusește. Vorbea, vorbea întruna, cu un glas domol, ca și cum ar fi mângâiat pe cineva. Știu că, după ce s-a trezit, a zis:

- Mânca-l-ar tata de băiat!...

L-am întrebat ce-a visat și mi-a spus că a vorbit cu copilul de îl lăsase acolo. Se făcea că se plimba cu el, de mână, prin orașul acela și vorbeau amândoi. Am aprins lampa. Chipul îi surâdea. Era vesel. Eu cred că, noi, oamenii, noaptea, ne ducem cu sufletul departe, unde ne e dor, și venim de acolo, dintr-un alt timp, cu aceeași inimă de-am avut-o odată, demult! Poate că numai carnea îmbătrânește pe noi, iar sufletul rămâne tot cel ce ni l-a dat Dumnezeu.
Ei, îi era dor de el! Om și el, de!...
Știu că n-am mai stins lampa. Până la ziuă a tot povestit de copilul acela, de Vania, și de mama lui. Dimineața aceea cred că a fost cea mai frumoasă dimineață din viața lui!...

(Bălașa D. Elena, născută în 1 decembrie 1925, în satul Genuneni, com. Frâncești, jud. Vâlcea)