Episodul II: „Aur, nu mai dăm nici o leţcaie!” (Gh. Gheorghiu-Dej)În perioada 1948-1954, autorităţile române au săvârşit foarte multe greşeli de planificare economică din cauza copierii fără discernământ a modelului şi metodelor existente în Uniunea Sovietică. Efectele negative ale măsurilor aplicate în acei ani de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Miron Constantinescu, sub îndrumarea şi controlul liderilor de la Moscova, au apărut în toate domeniile de activitate. Cooperativizarea forţată a agriculturii nu a permis creşterea suficientă a producţiei agro-alimentare şi crearea de resurse suplimentare pentru export, iar investiţiile enorme într-o serie de proiecte importante (de exemplu: Canalul Dunăre-Marea Neagră; fortificarea graniţei dintre România şi Iugoslavia şi a părţii de sud a litoralului românesc; dezvoltarea accelerată a industriei de apărare) au agravat dezastrul spre care se îndrepta rapid economia românească. De oare ce Gh. Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş au acceptat în mod necondiţionat hotărârea dictată de Iosif Stalin la 9 ianuarie 1951, privind înarmarea rapidă a tuturor statelor europene din sfera de influenţă sovietică, iar investiţiile economice din România nu au produs rezultatele scontate, autorităţile de la Bucureşti au fost nevoite să vândă în străinătate aur românesc pentru a achita o parte din facturile unor importuri speciale. În consecinţă, rezerva de aur a Băncii de Stat a R.P. Române a scăzut dramatic în perioada 1952-1954, cu aproape 160 de tone: de la 209,4 tone de aur - în lingouri şi monede - la finele anului 1951, la 80,1 tone un an mai târziu (72,6 tone în ţară şi 7,5 tone în străinătate), 53 tone la finele anului 1953 (50 tone în ţară şi trei tone în străinătate) şi 49,7 tone la sfârşitul anului 1954 (46,7 tone în ţară şi trei tone în străinătate). Aceste informaţii au fost prezentate de Manea Mănescu lui Nicolae Ceauşescu într-un tabel întocmit la 22 februarie 1966 privind situaţia stocurilor de aur şi argint ale Băncii de Stat a R.P. Române din perioada 1950-1965. Într-un alt izvor istoric, provenit din fosta Uniune Sovietică şi preluat de istoricul român Vasile Buga, se precizează faptul că rezerva respectivă a scăzut cu 84,5 de tone la începutul anilor ’50, de la 139 de tone (1951), la 62 de tone (1 mai 1953), 57,7 tone (iulie 1953) şi 54,5 tone (octombrie 1953).
La rândul său, istoricul Liviu Ţăranu a amintit faptul că importurile foarte mari de tehnică de luptă, în special din U.R.S.S. şi Cehoslovacia, precum şi achiziţionarea masivă a unor utilaje şi materii prime pentru industria grea din România (în care se afla sectorul producţiei de apărare - subl.n.) au provocat în perioada amintită „vânzarea «celei mai mari părţi din rezerva de aur a ţării»”. Scurgerea masivă de aur românesc în străinătate a fost analizată atât la Bucureşti, cât şi la Moscova şi a generat în cele din urmă o replică memorabilă şi exasperant de tristă, prin subînţelesul ei: „Aur nu mai dăm nici o leţcaie!” Aceasta a fost rostită de Gheorghe Gheorghiu-Dej în şedinţa din 5 august 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în cursul căreia liderul suprem al partidului a dorit să precizeze astfel: „Noi am fost într-un pericol serios, tovarăşi, de a face faţă unor fenomene economice extrem de periculoase şi dăunătoare. [...] Tovarăşii s-au referit aici în special la Miron [Constantinescu] şi la modul cum se introduceau aceste sarcini militare. Noi n-am ştiut ce sumă ne trebuie, decât în ultima vreme când problema măsurilor pe care le luăm se cristalizase mai bine şi am ştiut că înseamnă circa 12-13 miliarde [de lei] în doi ani de zile. Întrucât pe militari nu-i interesa de unde şi cum trebuie făcut şi Biroul Politic, conducerea partidului a acceptat, a fost de acord, având în vedere încordarea internaţională, s-au micşorat investiţiile în celelalte sectoare economice în mod corespunzător cu cele pentru apărare. [...] În comerţ să nu mai folosim aur. Dacă putem să îmbunătăţim măsurile luate, bine, dacă nu să rămânem la ele, dar pe viitor în nici un caz să nu mai folosim aur”. Miron Constantinescu a recunoscut la aceeaşi reuniune faptul că s-a exportat aur pentru achitarea unor importuri şi a susţinut ideea generală a liderului suprem al partidului, astfel: „Volumul schimburilor trebuie să fie stabilit pornindu-se de la posibilităţile reale de export de mărfuri, interzicându-se echilibrarea balanţei de plăţi prin export de aur”. Apoi, în discuţiile care au urmat pe marginea raportului pe care l-a prezentat, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării a precizat: „Investiţiile prevăzute în 5 ani pentru sectorul special au fost consumate în doi ani. [...] Şi în balanţa comerţului exterior nevoile sectorului special au provocat un foarte mare dezechilibru. Anul trecut s-au cerut 1/2 miliard ruble pentru nevoile sectorului special. Multe din neajunsuri se datoresc acestui fapt. În acelaşi timp s-au folosit cu totul nesatisfăcător mijloacele existente”. De remarcat este şi faptul că autorităţile române aveau de achitat peste 250 de milioane de ruble (circa 700 milioane de lei sau 55.542 kg aur fin[1 ]) în luna august 1953 pentru produsele speciale provenite din Cehoslovacia, în special pentru avioanele de vânătoare S-102 livrate la sfârşitul anului 1952 armatei române, precum şi în următorul an. Acestea erau o variantă a aparatului sovietic MIG-15 şi se fabricau sub licenţă în uzina de la Vodochody, situată la aproximativ 15 km nord de Praga. În plus, Anastas Mikoian a atras atenţia unei delegaţii conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej (Moscova, 1 februarie 1954) că România a cheltuit 9,2 miliarde lei în 1953 pentru „investiţiile M.F.A. şi M.A.I. şi cheltuielile totale de întreţinere, dotare şi investiţii ale Sectorului special”. Prim-vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al URSS şi, în acelaşi timp, ministru al Comerţului a apreciat pe bună dreptate că suma respectivă era enormă pentru statul român. Totodată, Anastas Mikoian cunoştea faptul că datoria externă pe care România o avea până în luna noiembrie 1953 era de 260 milioane ruble, din care 50 milioane ruble faţă de U.R.S.S., 155 milioane ruble faţă de Cehoslovacia, 15 milioane ruble faţă de Polonia şi 40 milioane ruble faţă de Republica Democrată Germană.
În scopul obţinerii sumelor necesare achitării datoriilor respective, autorităţile de la Bucureşti au exportat 2,026 milioane tone de cereale în anul 1953: 900.000 tone în R.D.G., 875.000 tone în Cehoslovacia şi câte 100.000 tone în Polonia şi Ungaria. În paralel, s-au efectuat transporturi masive de carne şi produse din carne, mai ales către R.D.G. (6.000 tone în anul 1952) şi Cehoslovacia. Autorităţile române au fost nemulţumite de cererile foarte mari ale ţărilor respective şi, pentru perioada 1954-1955, au dorit reducerea la jumătate a acelor exporturi (17.000 tone de carne), însă liderii de la Moscova au insistat în luna iulie 1953 pentru menţinerea R.D.G. pe lista statelor în care România trimitea carne. Probabil, aceştia au urmărit să îmbunătăţească aprovizionarea cu alimente în R.D.G., în scopul detensionării situaţiei create de politicienii est-germani şi care a provocat revolta muncitorilor din Berlinul de Est în luna iunie 1953.
Recunoaşterea de către autorităţile de la Bucureşti a faptului că s-au săvârşit greşeli, care au determinat acumularea unei datorii externe foarte mari, nu a fost urmată de înlăturarea de la conducerea ţării a celor care au provocat criza respectivă. În acel moment, discursurile autocritice făceau parte din ritualul comunist al închinării în faţa liderului suprem al P.M.R. şi al recunoaşterii spăşite a absolutismului acestuia, iar incompetenţa dovedită în orice domeniu de activitate putea fi suplinită de spiritul de gaşcă al celor care au trăit împreună în închisori, în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi au fost propulsaţi brusc de către sovietici la vârful puterii politice şi economice din România deoarece făceau parte din aşa-numita elită a partidului. Astfel, privilegiile membrilor nomenclaturii comuniste s-au conservat în cadrul unui sistem politic înfiinţat mai curând pentru satisfacerea unor interese şi nevoi personale meschine. În acelaşi timp, exista un revers al medaliei: orice comentariu negativ privind deciziile adoptate de liderul suprem al partidului ducea în mod invariabil la identificarea şi izolarea aşa-numiţilor „fracţionişti”. De cele mai multe ori, nemulţumiţii deveneau subit inamici ai partidului, poporului şi clasei muncitoare şi aveau parte fie de o moarte violentă (vezi cazul Lucreţiu Pătrăşcanu), fie de trimiterea în închisorile comuniste sau, în cazurile mai puţin grave, de o expediere la „munca de jos”, în organizaţiile de bază ale partidului sau în diferite fabrici, concomitent cu pierderea privilegiilor avute ca membri ai nomenclaturii de partid.
Bibliografie selectivă:
- Vasile Buga, Convorbirile româno-sovietice din ianuarie-februarie 1954, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, anul X, nr. 3-4 (36-37)/2002;
idem, Relaţiile politice româno-sovietice, 1953-1958, I, în „Arhivele - Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, anul XII, nr. 1-2 (42-43)/2004;
- Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova. România şi conflictul sovieto-chinez, 1957-1965, vol. 1, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2004;
- Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007;
- Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. - 1952, vol. IV (partea I), Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2006;
- Liviu Ţăranu, „Noul curs” în politica economică a României comuniste. August 1953, I, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului, anul XII, nr. 1-2 (42-43)/2004;
Idem, „Noul curs” în politica economică a României comuniste. August 1953, II, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului, anul XII, nr. 3-4 (44-45)/2004;
- Tatiana Volokitina, Convorbirile sovieto-române de la Moscova (ianuarie-februarie 1954) în lumina noilor documente din arhivele ruseşti, comunicare la sesiunea a VII-a a Comisiei mixte româno-ruse, Ploieşti, 11-15 noiembrie 2002.
Grafica - Ion Măldărescu
[1] Pentru calcularea în lei a valorii totale a importului românesc de produse speciale din Cehoslovacia am utilizat raportul de schimb valutar existent la data de 5 august 1953 (1 rublă = 2,8 lei).