Vasilescu GabrielaProcesul Marii Trădări Naţionale" - a fost titlul pe care guvernanţii vremii, l-au dat unei cărţi publicate în anul 1946. Cartea ar fi trebuit să cuprindă stenogramele dezbaterilor de la Tribunalul Poporului asupra guvernării Ion Antonescu. Ar fi trebuit, însă nu a fost aşa, fiindcă în realitate, acel volum a avut încorporate stenograme trunchiate şi texte falsificate, uneori fiind atribuite Mareşalului Ion Antonescu declaraţiile lui Mihai Antonescu. Fără a avea autor, scopul declarat al publicării volumului „Procesul Marii Trădări Naţionale", a fost aşa numita „dorinţă" ca ţara să ştie adevărul despre cei care s-au făcut vinovaţi de „crime de război şi de dezastrul ţării"[1]. În fapt însă, lucrarea, prin tot ceea ce reprezintă ea, este un exemplu perfect, de cum nu trebuie să fie publicate documentele. De la început specific că nu mi-am propus evaluări sau verdicte asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unora sau altora din părţile implicate în procesul din anul 1946. Această misiune o lăsăm Istoriei, atât de des invocată de Mareşal, ea fiind în final cea mai în măsură să judece. Şi totuşi, de ce ne-am ales atunci să abordăm un asemenea subiect? În primul rând pentru că acest proces intentat lui Ion Antonescu şi principalilor săi colaboratori, trebuie rejudecat. Nu în faţa justiţiei, ci prin prisma noilor documente şi mărturii scoase la lumină după decembrie 1989. Nu trebuie ignorat faptul, că atunci, în mai 1946, nu au fost „judecaţi" numai oamenii. A fost de fapt defăimat un regim întreg şi a fost atacat un principiu elementar al existenţei fiecărui popor, acela al apărării pământului strămoşesc. Fiindcă după aprecierile judecătorilor de atunci, cel mai grav fapt comis de mareşalul Ion Antonescu a fost acela că „a avut curajul să declare război împotriva unui agresor care ne-a cotropit o parte din ţară şi se pregătea să ne cotropească şi Moldova cuprinsă între Prut şi Carpaţi şi mai manifesta şi alte pofte cu privire la teritoriul românesc"[2]. Pentru această „infracţiune" Ion Antonescu a fost condamnat la moarte.
Am mai ales apoi, să vorbim despre procesul intentat mareşalului Antonescu şi principalilor săi colaboratori, şi pentru faptul că astfel putem contribui la o mai bună cunoaştere a evenimentelor petrecute în acea vreme. Unele dintre ele, cunoscute mai puţin de publicul larg, vor oferi, suntem convinşi, o altă viziune asupra celor petrecute atunci. O revizuire şi o rediscutare a lor, ne va ajuta astfel, ca pe viitor să evităm măcar să mai comitem de două ori aceeaşi greşeală.

„Procesul judiciar înscenat mareşalului Ion Antonescu – afirmă generalul Ioan Dan, fost procuror general al României – s-a desfăşurat în luna mai 1946 în condiţiile cu totul deosebite în care se afla România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial."[3] Evenimentul în sine, este unic în felul său din cel puţin două puncte de vedere: mai întâi că „nici o personalitate din ţările învingătoare, desigur cu excepţia aşa numiţilor , nu a fost condamnată pentru crime de război"[4]. Iar apoi, până în prezent, nu se cunoaşte nici un alt caz similar cu acela al procesului din mai 1946, „când unei autorităţi responsabile într-un stat ameninţat cu ştergerea de pe hartă i se impută întărirea forţelor armate necesare conservării fiinţei statului"[5]. Măsurile din timpul procesului, luate de ocupantul sovietic, au fost şi ele aparte, astfel că în anul 1946, pentru a influenţa opinia publică să ceară condamnarea la moarte, sau măcar să fie de acord cu condamnarea la moarte, în timp ce se judeca procesul, la statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate, se organizau demonstraţii, iar printre organizatori s-a aflat Eduard Mezincescu, care a condus asemenea demonstraţii prin care se cerea condamnarea la moarte a criminalilor de război, a fasciştilor, a trădătorilor de ţară. Noţiunea de „crime de război", nu avea însă atunci o definiţie foarte clară, de aceea a fost posibilă definirea „crimei de război" de către învingători, în funcţie de interesele forţelor politice aflate la putere. Desigur Aliaţii nu au luat în considerare, atunci când au dezbătut problema „crimelor de război", şi propriile lor încălcări de norme internaţionale referitoare la ducerea războiului, pe care evident că nu le-au judecat şi condamnat nici un tribunal.

Asasinarea lui Ion Antonescu şi a încă trei din principalii săi colaboratori, la 1 iunie 1946 - ca urmare a unui proces de rea credinţă, condus de magistraţi improvizaţi şi părtinitori - a marcat istoria contemporană a românilor. Cum de s-a ajuns însă în această situaţie? Pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestui eveniment, să ne amintim puţin de 23 august 1944, când, Mareşalul Ion Antonescu (pe atunci preşedinte al Consiliului de miniştrii şi Conducător al Statului) a fost arestat ca urmare a punerii la cale a unui complot a căror protagonişti au fost, în afară de regele Mihai, reprezentanţii de atunci ai Partidului Naţional Ţărănesc, Partidului Naţional Liberal, Partidului Social-Democrat şi bineînţeles Partidului Comunist. Fiecare cu interese specifice şi cu susţineri de asemenea deosebite. Împreună cu Ion Antonescu, au mai fost arestaţi în după amiaza zilei de 23 august 1944, Mihai Antonescu, Constantin Pantazi, Constantin Vasiliu şi Mircea Elefterescu. Cu toţii, în noaptea ce a urmat, au fost duşi de către o formaţiune de „luptă patriotică" (compusă din comunişti şi condusă de Emil Bodnăraş), într-o casă conspirativă din cartierul „Vatra Luminoasă". Am spune noi, o iniţiativă salutară, dacă avem în vedere că în noaptea de 23/24 august acel corp de clădire în care au fost reţinuţi arestaţii, a fost bombardat şi distrus de aviaţia germană. Ion Antonescu a rămas sub paza comuniştilor timp de opt zile, după care a fost predat sovieticilor. Mai precis trupelor sovietice, iar cei care au primit misiunea din partea Consiliului Militar al Frontului 2 Ucrainian (misiune încredinţată de Stalin), să-l preia pe Mareşal, au fost generalul Ivan Zaharovici Susaikov şi generalul Tevcenko.

Procesul marii tradari nationalePe baza raportului adresat lui Stalin, întocmit de Rodion Malinovski şi Ivan Zaharovici Susaikov (în data de 2 septembrie 1944), putem reface filmul evenimentelor care au dus mai întâi la aflarea locului în care era ţinut Ion Antonescu şi apoi la predarea lui sovieticilor. Astfel, conform raportului, generalul Tevcenko, Emil Bodnăraş şi general-maior Burenin (comandantul sovietic al Comenduirii oraşului Bucureşti) s-au deplasat împreună cu 40 de soldaţi spre casa din „Vatra Luminoasă". Constatându-se că paza interioară a arestaţilor era formată din zece civili, înarmaţi doar cu revolvere, şi datorită faptului că nu exista şi o pază exterioară, s-a invocat necesitatea creării unui dispozitiv special de pază. S-a ales varianta, de transportare a arestaţilor în dispozitivul propriu al Comandamentului sovietic, cu toate că părerea lui Emil Bodnăraş a fost aceea de a lăsa arestaţii pe loc şi doar de a întări paza cu soldaţi sovietici. Aşadar, afirmaţia vehiculată de unii, că Ion Antonescu şi principalii săi colaboratori au fost predaţi în mod deliberat ruşilor, nu-şi mai găseşte sensul, în condiţiile existenţei raportului amintit. La 31 august, ora 1700, grupul de arestaţi a fost transportat la punctul de comandă al Armatei 53 sovietice, după care în dimineaţa zilei de 1 septembrie a fost dus la punctul de comandă al Frontului 2 Ucrainian. A urmat perioada detenţiei în Uniunea Sovietică, de aproape un an şi jumătate. Odată ajunşi la o reşedinţă într-un mai vechi castel la 60 km de Moscova, Mareşalul şi colaboratorii săi apropiaţi (Mihai Antonescu, Picky Vasiliu, Radu Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi), au fost ţinuţi în condiţii destul de bune la început. Lucru pe care i-a surprins chiar şi pe ei, după cum putem deduce dacă parcurgem memoriile generalului Pantazi, „Cu Mareşalul până la moarte", carte ce descrie în detaliu condiţiile de detenţie în această primă perioadă. Fiecare avea o cameră separată şi elegantă, fiind liberi să circule prin parcul din jurul castelului. Acest tratament i s-a părut de la început suspect mareşalului Antonescu, care a declarat că din acel moment se aşteaptă să-i fie cerut ceva cât mai neplăcut. Bănuiala sa a fost că ruşii vor apela la forţă, pentru a-i determina în acest fel, împinşi fiind la limita imposibilului, să facă declaraţii false. Din această cauză, Ion Antonescu i-a spun generalului Pantazi, că pentru a evita aceasta, el a hotărât să se sinucidă, pentru ca cei rămaşi în viaţă să poată da întreaga vină asupra lui. Discuţia a fost însă auzită de Mihai Antonescu, care speriat că odată cu dispariţia Mareşalului ar putea fi el considerat principalul vinovat, a organizat împreună cu generalul Vasiliu o adevărată urmărire a lui Ion Antonescu. Ca urmare, în ziua de 8 noiembrie, pentru a dejuca planul Mareşalului, Constantin Vasiliu a anunţat pe generalul rus ce-l avea în pază. Din acea zi, fiecare a primit câte un ofiţer rus cu care să împartă camera de culcare.

Desigur au fost cu toţii supuşi şi unor interogatorii, fiecare separat. Pentru ca odată cu încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin capitularea Germaniei (la 9 mai 1945) să fie mutaţi la închisoarea din Lublianka (aproape de Kremlin), unde cei ce odată au fost înalţi demnitari ai Statului Român, s-au văzut puşi în situaţia de a fi amestecaţi cu deţinuţii de drept comun. La Lublianka a început într-adevăr ancheta. Arestaţii au fost puşi în celule separate, cu câte 100 - 150 de deţinuţi. Însă în primăvara anului 1945, atât Mareşalul cât şi ceilalţi, au fost transportaţi din închisoare la Moscova. Aici ei au fost supuşi unor severe interogatorii, după cum afirmă Ion Antonescu în memoriul său din 15 mai 1946: „La Moscova mi s-a impus să semnez, în iulie 1945, un protocol în care se afirma că au fost omorâţi 225.000 de ruşi. Tot la Moscova, mi s-a impus, - continuă să-şi amintească Ioan Antonescu - în ianuarie 1946, să semnez un protocol în care se afirma că au fost masacraţi 100.000."[6] Printre cei care s-au deplasat la Arhiva Moscovei, în vederea cercetării documentelor păstrate aici, în legătură cu procesul intentat lui Ion Antonescu, s-a aflat şi Teodor Mavrodin. Întors în ţară, el a publicat cartea „Mareşalul Antonescu întemniţat la Moscova". Şi astfel putem afla că lui Antonescu, i s-a cerut să declare în scris că Basarabia şi Bucovina de Nord nu ar fi pământ românesc, şi că România deci, îl revendică pe nedrept. Din documentele descoperite la Moscova, observăm astfel câteva elemente:
- mareşalul nu a învinuit de nimic pe colaboratorii săi;
- mareşalul şi-a păstrat verticalitatea afirmând că a făcut războiul pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, precum şi pentru înfrângerea comunismului;
- România s-a aliat cu Germania, singura putere care era în măsură să asigure graniţele României;
- translatorul nu era un bun cunoscător al limbii române, ceea ce a făcut ca unele întrebări să nu fie corect receptate, iar răspunsurile să fie traduse neclar."[7]

După doi ani, „deţinuţii de la Moscova" aveau să fie readuşi în ţară, mai precis în luna aprilie 1946, pentru ca, din mai să înceapă vestitul Proces al Marii Trădări Naţionale" ce avea bază juridică, dacă ar fi să luăm în seamă explicaţia ministrului de Justiţie de atunci, Lucreţiu Pătrăşcanu. Această bază consta într-una din prevederile Convenţiei de armistiţiu semnată cu Rusia Sovietică la 12 septembrie 1944, privind urmărirea, judecarea şi condamnarea criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării. Aşa a ajuns Mareşalul Ion Antonescu şi apropiaţii săi, să fie incluşi în această categorie a „criminalilor de război". Altfel spus, judecarea şi condamnarea persoanelor implicate în conducerea Statului român până la 23 august 1944, a fost un act stabilit dinainte, mai precis din luna septembrie aceluiaşi an. Procesul nu făcea decât să transpună în fapt, o voinţă impusă de sovietici, dar înfăptuită cu largul concurs al autorităţilor române de atunci. Modul în care a fost constituit completul de judecată, care a condus procesul din mai 1946 (total neconstituţional), precum şi competenţa Tribunalului, ne fac să credem că, de la început acest proces a avut, fără discuţie, un pronunţat caracter politic. Am putea spune că cei ce au hotărât atunci judecarea şi condamnarea Mareşalului, nu au reprezentat Neamul românesc, ci puterea sovietică care se înstăpânise în ţara noastră, prin trupele de ocupaţie şi prin consilierii aflaţi în toate sferele şi domeniile de activitate. Aşa se face că o parte din istoricii români consideră hotărârea procesului, aceea de condamnare la moarte a Mareşalului şi a încă trei dintre colaboratori, un fel de „amestec în treburile interne ale României". Oare aşa să fie? Numai ocupantul să fi fost cel care a deţinut vinovăţia de necontestat în acest caz ? Din cele semnalate, putem concluziona că „procesul intentat lui Antonescu şi miniştrilor săi a fost un proces politic, în care, de regulă, sentinţa este hotărâtă înainte de a se face chiar administrarea probelor şi audierea acuzaţilor şi martorilor, acestea urmând doar să întărească o concluzie deja formulată". Această idee este confirmată şi de reprezentantul diplomatic al S. U. A. la Bucureşti, Burton Berry, prin telegrama sa din 15 mai 1946, prin care comunica Departamentului de Stat că: „Tribunalul Poporului va pronunţa sentinţa de condamnare la moarte a lui Ion Antonescu în cursul zilei de 16 mai. Deci lucrările procesului nu se încheiaseră încă şi Tribunalul va da hotărârea abia pe 17 mai, iar Berry anunţa superiorilor săi, cu două zile mai înainte, că sentinţa va fi condamnarea la moarte."[8]

Procesul marii tradari nationaleCă procesul a fost impus, o dovedeşte chiar alcătuirea completului de judecată, condus de Alexandru Voitinovici (numit preşedinte al Completului, el prim-procuror al Tribunalului Prahova) şi format dintr-o serie de judecători ai poporului, majoritatea fără nici cea mai succintă pregătire juridică: Niţă Vasile (muncitor, tras la sorţi de Ministerul Justiţiei), Ioan Păuna (muncitor), Dumbravă Joviţă (plugar, tras la sorţi de Ministerul Justiţiei), ca să nu mai vorbim de acuzare (care era reprezentată de Vasile Stoican, avocat - numit prin Decret Regal - şi Constantin I. C. Dobrian, procuror general la Curtea de Apel Timişoara, dar şi Dumitru Săracu, muncitor - numit acuzator public tot prin Decret Regal - şi care a depus jurământul respectiv în ziua de 11 mai 1946). Mai mult chiar, până şi presa vremii de atunci, fie că era a puterii sau a opoziţiei, a numit evenimentul „cel mai mare proces politic din România" (vezi ziarul „România Liberă"), „cel mai mare proces politic pe care îl cunoaşte istoria ţării noastre" (după ziarul „Liberalul") sau „cel mai mare proces din istoria ţării" (dacă cităm ziarul „Dreptatea").

Concret, Procesul Marii Trădări Naţionale a fost din toate punctele de vedere neconstituţional (chiar în raport cu Constituţia în vigoare atunci, Constituţie pusă în vigoare în seara zilei de 24 august 1944 prin Decret Regal) şi s-a desfăşurat în cea mai mare parte pe baza unor documente false, astfel că el rămâne şi la ora actuală o pată de ruşine pe obrazul celor ce au contribuit din plin atât la actul de trădare de la 23 august 1944 cât şi la unele evenimente de după. Şi amintim pe regele Mihai (care nu a avut tăria să-şi apere colaboratorul cel mai apropiat şi care nu are nici acum puterea să recunoască unde a greşit), dar şi şefii partidelor istorice (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu), care cu ani în urmă l-au refuzat pe Ion Antonescu care intenţiona să creeze un guvern de uniune naţională dar care în noua situaţie au acceptat să formeze guvernul condus de dr. Petru Groza. Acestea au fost pe scurt, faptele petrecute în perioada cuprinsă între 23 august 1944 şi până la începerea procesului din mai 1946 intentat mareşalului Ion Antonescu şi principalilor săi colaboratori, numit Procesul Marii Trădări Naţionale.


[1] Ioan Dan - „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti 1993, pg. 8.
[2] Op. cit., pg. 284.
[3] Op. cit., pg. 7.
[4] Idem.
[5] *** Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, Editura Saeculum I. O., Bucureşti 1995, vol. 1, pg.
[6] Op. cit., pg. 20.
[7] Teodor Mavrodin - Mareşalul Antonescu întemniţat la Moscova, Editura Carminis, Piteşti, 1998, pg. 85.
[8]*** Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, Editura Saeculum I. O., Bucureşti 1995, vol. 1, pg. 20.