Printre cele mai însemnate evenimente ale anilor 1990-1992 din Sud-Estul Europei, s-a situat războiul pentru Independența și Integritatea Republicii Moldova, prilej cu care s-a remarcat lupta împotriva totalitarismului, șovinismului, ideilor imperiale ruso-sovietice. Pe marginea acestor evenimente istoria încă își va spune cuvântul, vor fi publicate documentele de arhivă, își vor exprima părerile oamenii politici, inclusiv și persoanele care au organizat războiul. Cert este că anul 1992 va intra în istorie ca anul Războiului pentru Independența și Suveranitatea Republicii Moldova. Partea covârșitoare a oamenilor politici, a istoricilor, jurnaliștilor, politologilor, participanților la acest război, au apreciat obiectiv cauzele, începutul, mersul operațiilor militare și consecințele războiului. Din decembrie 1991, întreaga Moldovă, de-a lungul Nistrului era un câmp de luptă, în tranșeele căreia erau poliția și voluntarii. Era o agresiune directă, nedeclarată a Rusiei împotriva Republicii Moldova. Majoritatea ziarelor: „Literatura și Arta”, „Glasul Națiunii”, „Țara”, „Pacea civică”, „Sfatul Țării”, „Moldova Suverană”, „Vocea poporului”, „Scutul legii”, „Poliția”, „Oastea Moldovei”, au participat la oglindirea obiectivă a evenimentelor respective, au scris despre desfăşurarea unui război nedeclarat. Unele mijloace de informare din Rusia, Ucraina, Belorusia, chiar și din Moldova, nu au apreciat obiectiv şi neutru situația, n-au vorbit despre desfășurarea operațiilor militare, despre caracterul acestui război, ci au încercat să apere acele forțe reacționare care de la început duceau o politică separatistă de divizare și cotropire a Moldovei. Ziarele centrale rusești: „Pravda”, „Komsomolskaia Pravda”, „Sovetskaya Rossiya”, „Moskovskie Novosti”, „Patriot”, „Krasnaya Zvezda”, „Sovietskii Patriot”; ziarele locale: „Trudovoi Tiraspol”, „Dnestrovskaia Pravda” și altele, mereu au dezinformat opinia publică întru susținerea agresiunii Rusiei contra Republicii Moldova. În acea perioadă când poliția, combatanții și voluntarii țineau piept forțelor Armatei a 14-a, luptând pentru integritatea republicii, aceste ziare răspândeau mitul despre „agresiunea” Moldovei asupra separatiștilor, învinuiau România de amestec în treburile interne ale Transnistriei, iar poliția Moldovei acuzată de genocid și agresivitate impotriva populației pașnice. Chiar și unele persoane oficiale din Moldova, oameni politici, comandanți de unități, ofițeri din subunitățile militare, nu au înțeles caracterul operațiunilor dezlănțuite de formațiunile separtiste ale Rusiei în Moldova. Combatantul batalionului infanterie pe frontul din localitatea Corjova, Arkadii Jurko, în iulie 1992 a declarat: „generalul moldovean Dabija-Kazarov mereu ne dezinforma: că el s-a ințeles cu conducerea Armtei a 14-a, cu separatiștii să terminăm cât mai repede jocul acesta, de-a războiul, de care nimeni nu are nevoie, să nu tragă în forțele militare moldovenești, să nu bombardeze satele din dreapta Nistrului. Toate acestea erau o chemare: să nu mai luptăm, să depunem armele; erau vorbe goale, minciuni lansate în scopul dezinformării opiniei publice şi în interesul inamicului. Aceste persoane erau mână în mână cu inamicul. Oare aceste lupte, care au dus la multe jertfe omenești, constituiau un joc?
Unii reprezentanți ai Armatei Naționale considerau că din decembrie 1990 până la 21 iulie 1992 n-a fost altceva decât un simplu „conflict nistrean”, care a curmat sute de vieți omenești („Oastea Moldovei”, nr.6, 1992). Chișinăul nu a aplicat arta diplomatică și militară corespunzătoare cu Rusia și Transnistria („Nezavisimaia Moldova”, 1 ianuarie 1993). Jurnalistul Constantin Chiroşca descrie evenimentele ca un „război civil” din Moldova („Nezavisimaia Moldova”, 28 octombrie 1992); ziarul șovinist „Chișiniovskie novosti”, (1 ianuarie 1993) scrie despre „”conflicte armate” dintre Republica Moldova și Rusia, oameni de stat, miniștri din guvernul Republicii Moldova care reduceau războiul sângeros la un „conflict militar” minor. („Moldova Suverană”, 11 decembrie 1992). De aceea trebuie să spunem adevărul, trebuie să analizăm conținutul evenimentelor care s-au derulat pe parcursul anilor 1989 - 1992.
Așadar, ce a avut loc în Republica Moldova: Un conflict social? Un conflict armat? Un război civil? Un război pentru integritatea și independența Republicii Moldova? Din cercetările efectuate, studiile și documentele analizate din 1990 și până la 5 august 1992, a fost un război declanșat de Rusia contra Republicii Moldova, un război tactic de tip nou cu operațiuni militare, ofensive, retrageri, diversiuni, incidente pe toata linia frontului, de-a lungul Nistrului. începând cu nordul Moldovei: Otaci, Soroca și terminând cu Talmaza, Ciobruciu, Palanca, localități amplasate de-a lungul râului Nistru. Pentru Republica Moldova acest război a însemnat apărarea propriei independențe și integrități. Caracterul și conținutul evenimentelor nu trebuiesc minimizate. Acesta a fost un război al Rusiei contra suveranități și, independenței Republicii Moldova, pentru conservarea imperiului sovietic, a fost un război pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu România, stabilirea dominației geopolitice a Rusiei în aceasta regiune. Acest fapt a fost confirmat de serviciile de contrainformați moldoveneşti dar și de oficialitățile rusești de la Moscova. De aceea, fiecare cetățean, ostaș, polițist, carabinier, combatant, toţi oamenii de bună credință trebuie să înțeleagă că aceste evenimente nu au fost un simplu conflict, ci un „război pentru independența și integritatea Republicii Moldova”. Până în prezent, populația n-a fost informată despre cum şi cine a pregătit, cine a organizat acest război, cine ar trebui să răspundă pentru declanșarea războiului, pentru trădare, pentru consecințele de pierderi umane și materiale.
Analiza documentelor, faptelor istorice, evenimentelor ca atare, demonstrează că lupta împotriva suveranității și integrității Moldovei dusă de către forțele imperiale ale Rusiei s-a desfășurat în câteva etape:
- Prima etapă începe în 1988, când Biroul Politic al Comitetului Central al P.C.U.S., Sovietul Suprem al U.R.S.S. a analizat evenimentele din R. Moldova, procesul luptei de eliberare națională din Ţările Baltice, Georgia și în alte regiuni. În 1988 Sovietul Suprem al U.R.S.S., personal A.I. Lukianov a dat dispoziție pentru crearea unor organizații ilegale contrapuse organelor constituționale ale Republicii Moldovei. În acea perioadă, când la cenaclul „A. Mateevici” din Chișinău se cântau cântece patriotice, când tineretul savura muzica folc Românească, la putere se aflau încă S. C. Grossul, I. P. Călin și alți impostori ai sistemului comunist sovietic, iar la Tiraspol structurile serviciului de informare rusești au organizat așa-numita „Mișcare în apărarea drepturilor populației rusofone din Moldova”. Această organizație clandestină nu se baza pe legile R.S.S.M. ca stat constituțional, ci lupta pentru o Uniune Sovietică Unică, care ar păstra sistemul politic și ideologia sovietica, nu era vorba de apărarea drepturilor populației rusofone, ci de apărarea integrității Imperiului sovietic.
În acea perioadă serviciile de securitate ruseşti, K.G.B.-ul, au organizat un șir de evenimente destabilizatoare, au schițat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea forțele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar Odesa, subunitățile de spionaj și contraspionaj ale Armatei a 14-a. În acea perioadă aceste forțe acționau clandestin, pregăteau cadre, executanți. Rusia a început să creeze acele structuri ilegale, care în 1991 
au declanșat conflicte militate și războiul. Tot atunci s-a creat Consiliul directorilor întreptinderilor mari și a Complexului militar industrial, cu consimțământul Sovietului suprem al U.R.S.S., A.I. Lukianov. Bastionul de luptă al românofobiei din Trasnistria era declarat la Tiraspol și era condus de directorul general al uzinei „Tocilitmas”, Anatolii Bolșakov. Până în prezent el n-a fost tras la răspundere penală pentru activitatea distructivă și separatistă. Anume această organizație, din fondurile ministerelor și a Complexului militar industrial al U.R.S.S. a primit bani pentru finanțarea organizațiilor ilegale, pentru scenarii și conflicte militare. Tot în acea perioadă a apărut și Igor Smirnov. Considerăm că această persoană a reprezentat și reprezintă nu populația Transnistriei, ci interesele Rusiei, exercitând o anumită funcție în organizarea războiului. În acea perioadă s-au făcut primii pași pentru legalizarea structurilor politice și organizaționale ale Rusiei în Moldova. Au fost create organizațiile: „Interdvijenie”, rebotezată apoi de V. Iacovlev în „Unitate-Edinstvo”, o filială a partidului liberal-democrat al lui V. Jirinovski, a fost reînființat Partidul Comunist din Transnistria, Consiliul Colectivelor Oamenilor Muncii - un fel de organizații muncitoreşti paramilitare. Toate aceste organizații s-au unit și au constituit „Consiliile unite ale colectivelor de muncă O.S.T.K.. Transnistria este vizitată de deputații ruși de la Moscova: Travkin, Jirinovski, Makașov, Mociaikin, oameni de stat, miniștri, deputați, diplomați, fețe bisericești, artiști, ofițeri de rang înalt: Ruțkoi, Stankevici, Graciov, Morozov, Plehanov și alte personalități ruse, care au susținut acest război. Generalul Plehanov, șeful Direcției politice a districtului militar Odesa, a alcătuit și a redactat culegerea de documente „Basarabia: cum a fost?”, prin care se falsifică istoria României și a Basarabiei din 1918-1944. Ziarele „Krasnaya zvezda”, „Sovietskii patriot”, încă în 1988-1990 educau armata, ostașii și ofițerii, în spirit antiromânesc, de ură față de moldoveni și români, pregătindu-i de război contra Moldovei. La propunerea și cu concursul lui A.I.Lukianov, în Transnistria se crează formațiuni paramilitare: „detașamente muncitorești înarmate”, „detașamente muncitorești în ajutorul milției” (R.O.S.M.). În 1989, ofițerii Armatei a 14-a ruse au început să înarmezeși să instriască aceste detașamente, care au sprijinit grevele Transnistrene din august 1989, îndreptate împotriva legii cu privire la limba română limbă de stat. În realitate, Armata a 14-a, O.S.T.K., grevele populației rusofone, toate serveau drept formă, mijloc de apărare a sistemului totalitarist a imperiului rus, ei dorind cu orice preț dominația imperială rusă în R. Moldova.
au declanșat conflicte militate și războiul. Tot atunci s-a creat Consiliul directorilor întreptinderilor mari și a Complexului militar industrial, cu consimțământul Sovietului suprem al U.R.S.S., A.I. Lukianov. Bastionul de luptă al românofobiei din Trasnistria era declarat la Tiraspol și era condus de directorul general al uzinei „Tocilitmas”, Anatolii Bolșakov. Până în prezent el n-a fost tras la răspundere penală pentru activitatea distructivă și separatistă. Anume această organizație, din fondurile ministerelor și a Complexului militar industrial al U.R.S.S. a primit bani pentru finanțarea organizațiilor ilegale, pentru scenarii și conflicte militare. Tot în acea perioadă a apărut și Igor Smirnov. Considerăm că această persoană a reprezentat și reprezintă nu populația Transnistriei, ci interesele Rusiei, exercitând o anumită funcție în organizarea războiului. În acea perioadă s-au făcut primii pași pentru legalizarea structurilor politice și organizaționale ale Rusiei în Moldova. Au fost create organizațiile: „Interdvijenie”, rebotezată apoi de V. Iacovlev în „Unitate-Edinstvo”, o filială a partidului liberal-democrat al lui V. Jirinovski, a fost reînființat Partidul Comunist din Transnistria, Consiliul Colectivelor Oamenilor Muncii - un fel de organizații muncitoreşti paramilitare. Toate aceste organizații s-au unit și au constituit „Consiliile unite ale colectivelor de muncă O.S.T.K.. Transnistria este vizitată de deputații ruși de la Moscova: Travkin, Jirinovski, Makașov, Mociaikin, oameni de stat, miniștri, deputați, diplomați, fețe bisericești, artiști, ofițeri de rang înalt: Ruțkoi, Stankevici, Graciov, Morozov, Plehanov și alte personalități ruse, care au susținut acest război. Generalul Plehanov, șeful Direcției politice a districtului militar Odesa, a alcătuit și a redactat culegerea de documente „Basarabia: cum a fost?”, prin care se falsifică istoria României și a Basarabiei din 1918-1944. Ziarele „Krasnaya zvezda”, „Sovietskii patriot”, încă în 1988-1990 educau armata, ostașii și ofițerii, în spirit antiromânesc, de ură față de moldoveni și români, pregătindu-i de război contra Moldovei. La propunerea și cu concursul lui A.I.Lukianov, în Transnistria se crează formațiuni paramilitare: „detașamente muncitorești înarmate”, „detașamente muncitorești în ajutorul milției” (R.O.S.M.). În 1989, ofițerii Armatei a 14-a ruse au început să înarmezeși să instriască aceste detașamente, care au sprijinit grevele Transnistrene din august 1989, îndreptate împotriva legii cu privire la limba română limbă de stat. În realitate, Armata a 14-a, O.S.T.K., grevele populației rusofone, toate serveau drept formă, mijloc de apărare a sistemului totalitarist a imperiului rus, ei dorind cu orice preț dominația imperială rusă în R. Moldova. Din august 1989 C.C. al P.C.M., Consiliul de Ministri al R.S.S.M. pierduseră deja controlul politic asupra Tiraspolului și Transnistriei. Tezele C.C. al P.C.M. „Să aprofundăm restructurarea prin fapte concrete” au fost elaborate din inițiativa conducerii P.C.U.S. de la Moscova, pentru a opri valul de eliberare Națională al românilor-moldoveni. Cu ajutorul acestor „Teze”, Moscova a încercat să suspende, să oprească lupta pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Prin demersul secret al C.C. al P.C. Moldova, aceste „Teze” urmau să fie realizate de comuniști moldoveni, infiltrați în populația autohtonă, să conducă, să dominene, să instrăineze poporul moldovean de Patria-mamă, România. În această perioadă viața politică, militară, economică din Moldova și Transnistria era controlată de Moscova. Din martie 1990 începe a 2-a etapă a conflictelor de apărare a Republicii Moldova, atacată de Rusia. Pregătirea de incidente, de acțiuni politice, se desfășoară foarte activ. În timpul așa-numitului „referendum gorbaciovist”, conform înțelegerilor dintre Gorbaciov, Lukianov și Craciov, Armata a 14-a rusă a ocupat, fără știrea Guvernului Moldovei, toate centrele strategice. La comisariatele militare raionale fusese concentrată tehnica militară. Cu ajutorul tancurilor, mașinilor blindate, la Tiraspol și în alte orașe din stânga Nistrului Armata a 14-a a organizat referendumul pentru tratatul unional.
În august 1990, tot la Tiraspol, OSTK-ul organizează referendumul pentru dezmembrarea Moldovei; la 2 septembrie 1990, forțele separatiste, cu concursul Armatei a 14-a ruse și a organizațiilor paramilitare, proclamă formarea structurii statale anticonstituționale „Republica sovietică, socialistă nistrenă moldovenească”. Toate organele legitime de stat ale Republicii Moldova au fost lichidate cu ajutorul organizațiilor paramilitare și a armatei a 14-a. Toate aceste scenarii erau conduse de la Moscova de A. I. Lukianov, și coordonate cu A. Bolșakov, I. Smirnov, I. Blohin și alte persoane de orientare șovinistă rusă. La 15 iulie 1990 A.I. Lukianov trimite la „Izvestia” o declarație a lui G. Mărăcuță, M. Chendighelean și a altor separatiști, prin care se cerea unirea și aderarea acestor teritorii separate la „tratatul unional”’, adică la Rusia, încă, sovietică. După rebeliunea din august 1991 A. Lukianov a fost arestat, apoi eliberat pentru a prelungi scenariul început și lupta subversivă impotriva Republicii Moldova, iar toate forțele proimperiale Ruse au rămas în Transnistria. Mai mult decât atât, în aceste raioane s-au cuibărit foarte multe persone din serviicile ruse, implicate în evenimentele tragic din Riga, Vilnius și Kaucaz. O mare parte din lucrătorii K.G.B.-ului Moldovei s-a transferat cu munca operativă la Tiraspol. Activitatea militaro-separatistă a fost coordonată și tutelată de către A. Ruțkoi, vicepresedintele Rusiei. Încercările guvernului Moldovei de a paraliza activitatea separatiștilor, arestarea K.G.B.-iștilor, liderilor separatiști (I. Smirnov, G. Pologov, Kindighelian, etc.), s-au soldat cu eșec. Grevele „femeilor în colanți” din Tiraspol, conduse de antiromânca Nina Andreeva, nu numai că au pricinuit o colosală daună economiei Moldovei dar au paralizat activitatea căilor ferate și a guvernului Muravschi, care nu a realizat hotărâri concrete, eficiente.
Separatiștii tansnistreni se pregăteau de război. Un mare rol în pregătirea și declanșarea războiului împotriva Moldovei l-au jucat mass-media, telecompania rusă „Ostankino”. Toate ziarele Rusiei în unison au îndreptățit agresiunea, au apărat tutela politică rusă. În Republica Moldova au fost dislocate forțe suplimentare ale K.G.B.-ului, ale sistemului de contraspionaj ale armatei ruse, au fost aduse formațiunii căzăcești paramilitare, detașamente speciale înarmate „Alfa”, „Delfin”, grupe diversioniste coordonate și conduse de statul-major al Armatei a 14-a ruse. Aceste forțe militare aveau o capacitate de luptă foarte mare. Ele se pregăteau să lupte nu numai cu Republica Moldova, ci și cu forțele militare ale României. Această perioadă de pregătire se încheie în noiembrie-decembrie 1991, cu diversiuni și operațiuni de lichidare poliției moldovenesti în Transnistria: lupte la Dubăsari și podurile de peste Nistru, unde sunt arestați polițiști și oameni civili, în conflictele armate mor oameni. Mai apoi au urmat operațiunile militare.
Etapa a treia începe cu martie 1992, când forțele armate ruse deschid foc asupra populației pașnice la Cocieri, unde mor oameni pașnici, nevinovați. Începe perioada războiului propriu-zis, care necesită o studiere mai profundă. Din capul locului spunem că războiul acesta a avut un caracter local. Lupta se ducea pe câteva direcții strategice: Cocieri, Corjova, Roghi, Dubăsari; Griogoriopol, Cosnita, Doroțcaia; Tighina, Varnița, Copanca, Fârlădeni, Gâsca. Redăm pe scurt o situație a luptelor forțelor armate moldovenești împotriva separatiștilor și Armatei a 14-a ruse. Începând din 19 iunie până în 21 iulie 1992 s-au purtat lupte grele pentru a menține orasul Tighina (Bender) în frontierele legitime ale Republicii Moldova. Cadrele de comandă, ostașii originari din Tighina, Varnița, Căușeni, Chișinău, Ialoveni, Orhei, Cahul, Hâncești, Volintiri, Costești, Ștefan Vodă și alte localități, dând dovadă de eroism și devotament față de tânărul stat suveran, au luptat, pe viaţă și pe moarte, cu separatiștii transnistreni, cu tancurle și blindatele Armatei a 14-a ruse. Orașul Tighina, care aparține din vremuri străvechi moldo-valahilor, fiind o cetate de importanță strategică pe Nistru, nu numai pentru Ștefan cel Mare, ci și pentru alți domni ai Moldovei, a devenit portdrapelul cinstei și onoarei militare a voluntarilor și poliției moldovenești. Luptele au fost sângeroase. Ziarul american „Times” relata că în oraș „plutește miros de cadavre”. Moldovenii au luptat precum cecenii, pentru fiecare casă, stradă, cartier. Separatiștii și cazacii, chiar fiind ajutați în lupte de forțe solide ale armatei ruse, n-au reușit sa-i scoată pe curajoșii lptători moldoveni din a „doua cetate a Tighinei” - secția de poliție din centrul orașului. Nici localitatea nu a fost cedata de polițiștii și combatanții moldoveni. Acești bravi luptători au fost constrânși să depună armele și să părăsească pozițiile de luptă prin rușinoasa convenție „Elțin-Snegur”, semnată în iulie 1992, la Moscova. Știau oare luptătorii că Președintele și Guvernul vor ceda, pentru totdeauna, acest oraș istoric, strategic și valoros centru economic din partea dreaptă a Nistrului, separatiștilor tiraspoleni, care înființaseră un stat nelegitim pe partea stângă a Nistrului? Cu siguranță, nu! Decizia a venit ca un cutremur, ruinând total buna credință a ostașilor în loialitatea conducătorilor de vârf. Militarii și voluntarii știau că limba, istoria și pământul-sunt cei trei stâlpi pe care se ține neamul. Acesta era prețul sângelui lor și, iată că, printr-o semnătură le pierduseră pe toate trei.
Toate operațiunile militare de la Tighina, Dubăsari-Cocieri, Grigoriopol, Coșnița și alte localități au avut nu numai o susținere armată din partea Rusiei, dar și din partea telecompaniei „Ostankino’’. Jurnaliștii au indus în eroare opinia publică Rusă și mondială, învinuind Republica Moldova de agresiune. Acest război, declanșat de Rusia împotriva Moldovei, a dus la multe jertfe: circa 500 morți, pierduți fără veste, torturați, chinuiți sau căzuți pe câmpul de luptă, circa 2.000 oameni răniți în lupte, bolnavi, care au decedat după război. Consecințele acestui război sunt foarte drastice. Republica Moldova, cu concursul conducerii din acea vreme, a pierdut acest război cu Rusia, pricinuindu-ne o daună economică de peste 40 de miliarde ruble (aprox. 4 miliarde dolari S.U.A.). Astazi separatiștii Transnistrieni duc aceeași politică agresivă, conflictuală, încalcă dreptul moldovenilor de a vorbi limba maternă, își bat joc de tricolor, de alfabetul latin, de cultura și tradițiile poporului nostru. Până în prezent peste 10.000 de moldoveni, originari din Transnistria, au fost concediați, rămân fără locuri de muncă, peste 2.800 de refugiați nu pot să se reîntoarcă la locul de trai, casele lor fiind distruse, ocupate de venetici, ruși, cazaci și gardiști din armata separatistă, de elemente rusofone scăpate din închisorile Rusiei și trimise în Transnistria. Se aplică o politică de strămutare a moldovenilor din aceste raioane. Numai în septembrie-decembrie 1992 impostorul Finaghin (venit din Tula, agent al sistemului de spionaj al Rusiei) a iscălit sute de cereri de a schimba domiciliul moldovenilor din raionul Dubăsari cu cel al rusofonilor din partea dreaptă a Nistrului. Populația băștinașă e silită să se refugieze. Acest Finaghin a aplicat cele mai groaznice metode impotriva moldovenilor băstinași. Paradoxul situației constă în aceea ca dupa 21 iulie 1992, Președintele Republicii Moldova a semnat decretul cu privire la scutirea de răspundere a separatiștilor și participanților din trupele Rusiei la acest război. Separatiștii își bat joc de moldovenii care au luptat pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Toporul separatiștilor și acum mai atârnă deasupra capului polițiștilor, combatanților, voluntarilor, oamenilor care luptă apărându-și casa, baștina. Războul a contribuit la întărirea pozițiilor strategice ale Rusiei în această regiune. Armata a 14-a rusă nu numai că nu a fost retrasă din Transnistria, ci s-a completat cu 6 batalioane suplimentare, consolidându-și pozițiile, înarmându-se cu armament și tehnică performantă de ultimă oră.
Rusia a obținut de la O.N.U., O.S.C.E. dreptul de a se comporta cu Molodova cum dorește. Până în prezent toate problemele Transnistriei sunt rezolvate de Rusia. Ea finanțeaza această regiune, conduce viața militară, politică, economică și socială pentru reprezentanții săi. Republica Moldova este blocată din punct de vedere economic tot de Rusia. În urma acestui război ea a fost izolată, pusă în umbra vieții internaționale, singura în fața unui monstru militar agresiv care încearcă să-și reînvie imperiul. Stupiditatea situației constă în aceea că Moldova, adoptând Legea cu privire la independență și integritate, nu a fost în stare să se apere.
Analizând acțiunile politico-militare care au avut loc în această zonă, numită Transnistria, am ajuns la următoarele concluzii:
- Conducerea Moldovei trebuie să ceară urgent de la Rusia respectarea tuturor condițiilor prevăzute de Convenția din 21 iulie 1992 și alte acorduri internaționale, încheiate mai târziu.
- să apeleze la S.U.A., Germania, România, ş.a., la organizațiile internaționale (O.N.U., O.S.C.E., N.A.T.O., U.E.) pentru ameliorarea situației din Transnistria;
- Să se creeze o Comisie Specială din experți, juriști, economiști, pentru a calcula daunele, de facto, pricinuite de Rusia pe teritoriul Moldovei, inclusiv cele cauzate de război.
- Să se colecteze toate materialele, documentele privind distrugerea economiei, lichidarea organelor constituționale, să se intenteze o acțiune civilă la judecătoria internațională de la Haga, acțiune de cercetare penală contra lui Lukianov, Smirnov, Finaghin, Kogut, Bolsacov, Pologov, Netcaciov, Costenco și a tuturor acelora care au pregătit, au dirijat organizarea războiului declanșat împotriva Republicii Moldova, să se dea publicității toate documentele privind pregătirea și participarea Rusiei la acest război.
- Pe absolut toate căile să se apere populația Transnistriei. Să nu se admită ca populația băștinașă să fie deznaționalizată, persecutată, urmărită de către forțele regimului separatist. Practica mondială ne arată că nici o țara din lume nu-și lasă cetățenii în voia soartei: să fie maltratați și uciși numai pentru că ei vor să vorbească limba maternă.
- Să fie create câteva colective de autori, finanțatee de ministerul de finanțe, pentru a pregăti cărți, povestiri, schițe biografice, articole despre cetățenii care si-au dat viața pentru indepedența și integritatea Republicii Moldova.- Este necesară colectarea materialelor, documentelor, amintirilor, datelor din presă, materialelor din arhivă pentru oglindirea obiectivă a istoriei acestui război. Acești luptători, câteva sute (uciși, răniți, schilodiți) nu pot fi dați uitării. Eroii de la Gâsca (Tighina) au fost împușcați și arși de vii de separatiștii tiraspoleni fără dreptul de a se apăra, de a supraviețui. Poliţistul Vasile Purice, schingiuit, răstignit pe cruce de gardiștii ruși, apoi a fost ucis, nu poate să dispară din memoria neamului nostru. Ei, toți acești martiri, trebuie să rămână în veci cu noi, cu cei vii. Numele lor, faptele lor trebuie să fie cunoscute de fiecare cetățean, elev, student, muncitor, țăran - de toți -, ca simbol al eroismului, jerfirii de sine, patriotismului, libertății naționale.
- Este necesar să fie întărit Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Apărării și Ministerul Securității Republicii Moldova cu specialişti și cadre militare din rândul luptătorilor și al patrioților moldoveni;
- Trădarea din partea politicienilor moldoveni sau incapacitatea de a conduce cu Armata, inclusiv a președintelui Mircea Snegur, Comandant Suprem al Forțelor Armate, sub egida căruia nu s-a elaborat și nu s-a realizat nici o operațiune militară remarcabilă împotriva armatei separatiste și a armatei a 14-a ruse dislocate în Transnistria și Tighina trebuie discutată, analizată. Cei vinovați sa fie trași la răspundere!.
Conducerea Moldovei fără să se consulte cu Parlamentul, Guvernul și partidele politice din acea vreme, personal Președintele Mircea Snegur, care a negociat și semnat la Moscova, împreună cu președintele Rusiei, Boris Elțin, la 21 iulie 1992, un armistițiu de încetare a războiului, a cedat pas cu pas toate cuceririle dobândite de combatanții războiului de la Nistru. Prin acest act Mircea Snegur a cedat din teritoriul Republicii Moldova partea dreaptă a Nistrului, cetatea și oraşul medieval Tighina și alte localități: Gâsca, Copanca și Chițcani. Incompetența, lașitatea și trădarea din partea unor ofițeri cu grade mari și funcții înalte din conducerea armatei și a unor comandanți de unități militare, și anume: Şeful de stat major generalul Pavel Creangă, locțiitor al ministrului apărării Tudor Dabija-Cazacu, col. Anatolie Cociug, col. Grama, Știrbu, Parinov, nu se pot uita, pentru că misiunile militare organizate de ei au dus la pierderi de vieți. Ei trebuie trași la răspundere.
Războiul a demonstrat că Republica Moldova are forțe capabile să apere Țara. Poliția, de exemplu, a constituit această forță care a apărat populația, Constituția, legea și ordinea publică. Sute de polițiști, carabinieri, combatanți, voluntari, ostași și ofițeri din Armata: ca Mihai Arnăut, Ion Fulga, Sergiu Andreev, Dumitru Roman, Alexandru Babinski, Vasile Beregoi, Tudor Brădescu, Valeriu Briceag, Tudor Buga, Pavel Buruiana, Ion Grecu, Valentin Slobozenko, Nicolae Țurcanu, Ion Usinevici, Anatol Tataru, Oleg Ungureanu, Gheorghe Cașu și mulți alții, au căzut pe câmpul de luptă, și-au dat viața pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Poporul trebuie să se mândrească cu eroii săi. Ei au murit pentru, limbă, tricolor și libertatea patriei. S-a demonstrat lumii întregi că Moldova a fost o jertfă a ambițiilor imperiale ale Rusiei, că anume Rusia a organizat agresiunea înarmată împotriva Republicii Moldova. E cazul să se analizeze și să se privească acest război, nu cu ochii înrăiți ai telecompaniei Ruse „Ostankino” sau cu declarațiile mincinoase ale mass-media rusă, ci cu ochii și fețele acelor mame, părinți, copii care au rămas, din cauza Rusiei, săraci și orfani. Toate acestea se cer studiate și analizate pe baza documentelor. Fiecare cetățean este dator să-și aducă obolul la rezolvarea acestor probleme. În societate se simte necesitatea de a restabili Adevărul și Dreptatea istorică. Acest adevăr să fie clarificat astăzi, căci mâine poate fi târziu; el va contribui la prosperarea vieții sociale și politice în Republica Moldova, va contribui pentru a stimula tineretul moldovean la o altă etapă de luptă împotriva ocupantului rus, care prelungește prin diferite metode să ne țină în sfera de ocupație a Rusiei. Este nevoie să prelungim acțiunile de cooperare economică, culturală și politică cu frații români de peste Prut, să facem tot posibilul ca în următorii ani să realizăm Unirea cu România.
Notă: Textul a fost prezentat în anul 1993, la Chișinău, la Conferința Republicană a „Uniunii Combatanților”, iar în 2014, la Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice „Ştiinţă-Istorie-Intelligence” de la Râmnicu Vâlcea-Prundeni, 20-22 iunie 2014.
Grafica - Ion Măldărescu