Radu Negru Vodă și fiul lui, Basarab I, au fost români, având ca strămoși casta sarabilor lui Decebal și ca simbol căciula dacică, basara (piele de vulpe) și cognomenul Negru, citat de geograful Ptolemeu încă din anul 170. Radu Negru Vodă pe românește, Thocomerius pe latinește și Tihomir-Tugomer pe slavonă, unul și aceeași persoană, a fost primul voievod român după Decebal. În Muntenia (Țara Muntenească, Țara Românească sau Țara Transalpină) și a cărui continuitate pe intervalul sec. IV-XIV o reprezintă cognomenul de Negru dat în istorie de vecini  începând cu geograful egiptean Ptolomeu din Alexandria și până la regele Ungariei Ludovic de Anjou. Acest rege a emis o monedă în 1368 pe care este reprezentat un cap de negru atunci când voievodul Vlaicu al Țării Românești l-a acceptat ca suzeran. Această pecete cu capete de negrii o mai găsim pe steagurile lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun în anul 1415-1418 când au fost reprezentați la Sinodul Ecumenic de la Constanța (Baden) de către mitropolitul armân Grigore Țamblac. Mircea cel Bătrân era reprezentat de boierul Dragomir din Segarcea. Această delegație impresionantă de 30 de prelați îmbrăcați ca bizantinii, a cărei suită era alcătuită din 30 de persoane și 80 de cai, a fost primită de împăratul Sigismund de Luxemburg și care a lăsat o impresie deosebită iar pe ale lor steaguri erau 3 capete de negrii precum și 2 capete de negrii și un leu. Acolo, un scrib, Ulrich Richental, a avut ambiția lăudabilă de a întegistra toate stemele participanților la acest eveniment politic și religios important. Pe atunci, locuitorii de la nord de Dunăre se numeau valahi negri.

Complexul funerar de la Titești, Țara Loviștei, Vâlcea

Pe placa (stâlpul 3), găsită în 2002 în Titești, Vâlcea, sunt trei simboluri ale lui Radu Negru (notate cu litera T), voievodul românilor care a reunificat, în 1310, Muntenia cu Banatul de Severin, Țara Loviștei, împreună cu fiul lui, Vlaicu, viitorul Basarab voievod. El este descris în cărțile Țara Loviștei, Titești, Posada 1330. Leagănul independenței țărilor românești și Tihomir - Tugomer eroul de la Posada 1330, prințul moștenitor al lui Basarab I. Astfel, găsim denumirea de Thocomerius folosită de regele Carol Robert de Anjou în Diploma din 1332, latinizată, atunci când Tihomir era voievodul Făgărașului și Amlașului. Doar nu era un oarecare român, ci era cel care era tatăl voievodului Basarab și care încheiase un tratat cu Carol Robert de Anjou în 1324, după cum era moda în acea perioadă.

În istorie îl mai găsim consemnat și sub denumirea slavonă de Tihomir- Tugomer (om liniștit, om bun), care făcea parte din rândul clasei conducătoare a Basarabilor, menționați încă din 1241 în „Țara Basarabească” de către cronicile poloneze când Litovoi a luat bătaie de la mongoli.
P. Hașdeu, în lucrarea Etymologica Magnum Romaniae, vorbind despre Basarabi:

Dacă Basarabii ar fi fost numai o familie, iar nu o întreagă clasă predomnitoare, atunci Oltenia și Țara Românească n-ar fi căpătat numele « Țărei Basarabilor »”, pe care l-a purtat deja în secolul XIII. Hașdeu notează mai departe: Sub anul 1259, vorbind despre o invaziune a mongolilor spre Carpați, cronicarul polon contimpuran zice: „MCCLIX. Thartari subjugatis Besarebenis” (Sommersberg, Siles. rer. script. II, 82; cfr. Ossolinski, Vincent Kadlubek, ed. Linde, 622). În istoria critică (ed.2, p. 62 sqq.) sunt grupate mai multe texturi din secolii XIV și XV, în cari Țara Românească e numită „a Basarabilor” sau Basarabie: Țarul serbesc Ștefan Dușan (1330-1356); papa Gregoriu XI (1370-1378), împăratul Sigismund (1366-1437), regele Vladislav Iagello (1350-1434), analistul Dlugosz (1415-1480), analistul Miechowski (1450-1523), analistul Thurocz (1450-1490) etc. Astăzi se mai pot adăuga alte fîntîne de prin documente publicate mai încoace. Așa la 1429 marele duce litvan Vitold, vorbind despre certele dintre munteni și moldoveni, zice: „differencias priquibus inter Bessarabitas et Moldwanos oriuntur quesciones”, iar la 1430 ambasadorii poloni vorbesc despre „woywoda Dan Bessarabie, adunatis sibi exercitibus gencium Bessarabicorum”. Însuși Mircea cel Mare, la 1403, în două acte de alianță cu regele Vladislav își dă titlul de: „mare voedod și domn autocrat a toată țara basarabească”.

Negru Vodă a fost un bun conducător, urmat de popor când a descălecat din Făgăraș la Câmpulung, dar și de alte nații (sași, secui, unguri). Concluzia o tragem din Letopisețul Cantacuzinesc și din istoria cu sasul Laurențiu, ce a fost comite de Câmpulung:

„Atunce s-au ales dintr-înșii boiari carii au fost de neam mare. Și puseră banoveți un neam ce la zicea Basarabi să le fie lor cap (adecă mari bani) și-i așezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, iar al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Și așa fiind multă vreme au trecut tot ei, oblăduind  acea parte de loc. Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 «1292 », fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao. Întâi făcut-au orașul ce-i zic Câmpulung. Acolo au făcut și o biserică mare, frumoasă și înaltă. De acolo au descălecat la Argeș și iară au făcut oraș mare și și-au pus scaunul de domnie, făcând curți de piatră și case domnești și o biserică mare, frumoasă și înaltă. Iară noroadele ce se pogorâseră la dânsul, unii s-au întins pre subt podgorie, ajungând până la apa Siretului și până la Brăila, iar alții s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut orașe și sate până în marginea Dunării și până la Olt.

Atunci și Basarabeștii, cu toată boierimea ce era mai nainte peste Olt, s-au sculat cu toții de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie subt porunca lui și numai el să fie peste toți stăpânitor. Și de atunci s-a numit de-i zic Țara Românească. Iar titulușul domnului s-a făcut precum s-arată mai jos: Întru Hristos, Dumnezeu, cel bun credincios și cel bun de cinste și cel iubitor de Hristos și singur biruitor, Io Radu Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Românească, dintru Ungaria descălecat și de la Amlaș și Făgăraș herțeg”.

Densușianu, despre studiile lui Fotino: „Înainte de a încheia acest studiu asupra vechilor monete ale Daciei, credem, că presintă un deosebit interes să reproducem aici unele date istorice despre varga de aur a lui Hermes, ca emblemă a puterii suverane a Domnilor români. În acésta privință Fotino ('Ιστορία τής παλαΐ Δα-ζίας, II. 6) scrie: După ce Negru Vodă și-a estins domnia sa peste totă Țera muntenéscă, a venit la dânsul Banul Craiovel (din familia Basarabilor), i s‘a închinat și supus de bună voiă, ér Negru Vodă a lăsat pe Banul Craiovei autonom în cârmuirea celor cinci județe și i-a conferit vargă de argint (άργοραν 'ράβδον). Fotino estrage acestă notiță din o vechia cronică sérbéscá. De aici resultă așa dar, că varga de aur era în timpurile aceste simbolul autorității superióre a Domnilor români. În afară de cronica serbescă, pe care o citeză Fotino, mal avem în acéstá privință și altă fântână istorică.

Un manuscris latin din sec. XVII intitulat « Historica relatio de statu Valachiac, 1679-1688 », publicat de J. C. Engel in Geschichte d. Walachey. p. 109, ne înfățișeză paloșul și varga lui Hermes ca însemnele naționale ale puterii și demnității suverane a Domnilor Țerei românesci”.

Despre atributele lui Hermes scrie Albericus (De deorum imaginibus): sua laeva virgam tenebat... quae erat serpentibus circumscpta, et gladium curvum, quem harpen homo vocabat. Rezultă așa dar, că varga de aur a fost in timpurile mai vechi sceptrul tradițional al Domnilor români”

Carte de mână a lui Mircea Ciobanul, la 3 mai 1549: „Din mila lui Dumnezeu, Ioan Mircea voievod și domn a toată Ungrovlahia, fiul lui Radul voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele acestor boieri, anume Draghițibă și lui Stan și lui Stanciu și fiilor lor, câți Dumnezeu le-a dăruit, ca să le fie moștenire acest pământ numit al Hirișeeștilor tot și pe semnele vechi și drepte...Și am dat domnia mea ca să le fie și Poborăștii toți și cu toți munții de la gura Steziei, pe vechile semne, pentru că a cumpărat Draghițibă și Toader acest hotar pe 30 de vaci și boi cornorați și roșii de la Socol « din » Baia de Fier și de la Neag, cnezul Poborăsc și șapte sate de țigani cu (șapte) 7000 aspri gata. Și iar a cumpărat Drăghițibă cu toți un munte, Buvtă jumătate cu 3000 de aspri și 32 cai buni de la Stanciu, boierul din Gruiu. Și iar am dat domnia mea ca să stăpânească și alți munți ai lor care se numesc Teiteg și altul Groapa și altul Poiana Muierii și Ciobanului și Selanele și Capra, pentru că am văzut domnia mea și cartea de mână a tatălui domniei mele și altă carte de mână a lui Negru Voievod cel Bătrân […]. Și apoi am dat domnia mea ca să stăpânească acești boieri mai sus numiți aceste moșteniri și țigani neclintit, după porunca domniei mele”.

Mircea Ciobanul îl numește ca strămoș primordial, în baza documentelor prezentate lui. Un aspect foarte important al informației din documentul de la 3 mai 1549, emis de Mircea Ciobanul, este subiectul. O asociere de boieri: Drăghițibă, Toader, Stan, Lupu și Stanciu cumpără mari suprafețe de teren din Munții Lotrului, începând de la Curmătura Steziei, care se află la limita sudică a Mărginimii Sibiului (Transilvania) și până la Hirișești - Baia de Fier, localități care se află la poalele munților, în actualul județ Gorj, în Muntenia (toponimele ca denumire se regăsesc în document!). Boierii plătesc aceste terenuri cu sume mari de bani (aspri) și numeroase animale: oi, vaci, boi, cai și șoimi! Domnitorul confirmă valabilitatea tranzacțiilor și confirmă dreptul de moștenire al acestora și urmașilor lor. În documentul lui Mircea Ciobanul mai este și o reconfirmare a dreptului de stăpânire a altor munți, pe care boierii mai sus menționați, îi dețineau în baza unui document emis de Negru Vodă cel Bătrân. Care erau acești munți: Poiana Muierii (vârful Poiana Muierii) și Selanele (vârful Salanelor, 1709 m) care fac parte din Munții Șureanu, situați la nord de Sarmizegetusa; Ciobanului (Masivul Custura Ciobanului) și Capra (vârful Capra, 2.494 m, la baza lui se află lacul Capra) care sunt în Munții Făgărașului.

Țara lui Negru Vodă cuprindea teritorii din Munții Făgărașului, Hațegului, Olteniei, Banatului și Munteniei lui Seneslau. Prin Negru Vodă se înțelege   cognomemul de Negru ce provine de la sarabii lui Decebal, teritorii împărțite în mici cnezate și voievodate până în secolul XIII.

La începutul sec. al XIII-lea, ținând cont de studiile arheologice, a existat un Negru Vodă din Țara Făgărașului, având ca sediu Cetatea de la Breaza. În această perioadă, regele Andrei al II-lea al Ungariei a adus cavalerii teutoni în Țara Bârsei, cu rol de apărare a trecătorilor din Carpați, pe de-o parte, iar pe de altă parte, fiind trimiși sub auspiciile Papei de la Roma, ei aveau misiunea de catolicizare a populației din aceste zone, trecând chiar înspre Moldova și înființând Episcopia Milcovului. Acești cavaleri teutoni au ajuns chiar în zona Câmpulungului. Revenind la Făgăraș, Andrei al II-lea a luat teritorii din zona Făgărașului și Sâmbetei și le-a donat călugărilor benedictini de la Cârța. În această situație, sub amenințarea forței maghiare, un Negru Vodă a descălecat la Câmpulung și a construit acolo o biserică.

Aici s-au gasit urme de locuire din perioada Bronzului târziu (1700-1600 î.Hr.) și geto-dacice, din sec. I-II î.Hr. Odată cu penetrarea romanilor în zonă, ei au construit castrul de la Jidava. Așadar, aici a fost o zonă unde oamenii și-au desfășurat viata până în zilele noastre, Câmpulung devenind prima capitală a Țării Românești sub Negru Vodă! Despre existența lui Negru Vodă din această perioadă a scris Ioan cavaler de Pușcariu, referindu-se la protopopul Ion Monea. Citind acest studiu reiese că acesta a fost scribul cancelariei lui Negru Vodă.

În această perioadă de existență a lui Negru Vodă la Câmpulung, ne putem  explica, cu ușurință, și legăturile ce existau atunci cu împărații valaho-bulgari ai Asanilor, ce-și aveau sediul la Târnovo. În situațiile când bizantinii reușeau să-i învingă, ei treceau repede Dunărea la frații lor din nord (Asan, Pătru, Ioniță Caloianu sau copiii lor). Deci, și în nordul Dunării existau cnezate bine organizate, unde copiii lui Asan și-au găsit adăpost.

Pe parcursul timpului ajungem la sfârșitul sec. al XIII-lea, când, după 1290, Tihomir, tatăl lui Basarab este nevoit să treacă și el Carpații pe apa Dâmboviței, iar după cum găsim scris în Letopisețul Cantacuzinesc, boierii craiovești și basarabești din Oltenia au venit și s-au închinat lui. De aici putem trage concluzia că, pe întreaga suprafață pe care a coordonat-o Decebal (Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Banatul, Oltenia), locuitorii trăiau sub același simbol, al Basarabilor.

Densușianu îl descrie corect pe Basarab că ar fi organizat și întărit statul creat de Negru Vodă: „Voevodul Basarab, care se luptase în anul 1330 cu puternicul Rege Carol Robert, ne apare ca unul din cei mai glorioși domni ai Țerii-Românești din prima jumătate a secolului al XIV-lea. El întinde, organizează și consolidează în mod puternic statul românesc întemeiat de Negru Vodă și a fost norocos în toate răsboaiele sale. Nu а suferit nici o înfrângere”.

Studiind documentele voievodale și actul lui Mircea cel Bătrân privind înființarea mânăstirii Cozia (20 mai 1388) reiese că în zona Călimăneștilor, boierul Nan Udobă, veche rudă de sânge, a donat terenul pentru construcție şi pentru necesarul mânăstirii. Tot de aici aflăm că voievodul Dan I, fratele lui Mircea, mai dăruise mânăstirii Cozia o moară în anul 1385 iar tatăl lor, Radu, dăruise şi el aceleiași mănăstiri o vie din Vâlcea donată de jupân Budu. În concluzie, zona din Călimănești avea biserica de unde Mircea cel Bătrân a transferat Coziei pe stareț.

Referitor la cuprinsul Teritoriul Țării Românesti ce l-a stăpânit Primul voievod, adică Negru Vodă, reiese și din Cartea de mână a lui Alexandru II Mircea, din 8 ianuarie 1569:

Radu Negru și Ana Doamna

Dacia preistoric „Din mila lui Dumnezeu Io Alexandru voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Mircea voievod, nepotul lui Mihnea voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei dumnezeieștii mănăstiri care se cheamă Tismana, unde este hramul Adorimiri preasfintei stăpînei noastre, născătoare de Dumnezeu și pururea fecioară Maria, ca să-i fie satul care se numește Elhovița tot, cu tot hotarul, de pretutindeni, oricât se va alege și din câmp și din pădure, și din apă și din uscat, pentru că i-a fost veche și dreaptă ocină și dedină, încă de la întemeierea Țării Românești, întâi de la Negrul voievod și apoi de la toți domnii care au fost mai înainte. De atunci până acum, până în zilele domniei mele, tot au ținut”.

După cum am scris în cartea: „Țara Loviștei, Titesti, Posada 330. Leaganul independenței Țării Românesti”, privitor la ajutorul dat delegației poloneze condusă de Andrei Taranowschi și Maciej Strijkowschi, în aprile 1575, voievodul Mircea Alexandru era direct interesat de mesajul transmis de către împăratul Murad al III-lea domnitorilor din Moldova și Țara Românească, precum și princepelui Transilvaniei, Ștefan Bathory, viitor rege al Poloniei.  Datorită acestui lucru, ținând cont că el era un om inteligent, iubitor de cultură și bogat, le-a ușurat transportul prin Țara Românească, îndrumându-i spre Curtea de Argeș-Țara Loviștei-Sibiu, așa încât Maciej Stryjkowski să vadă locul desfășurării bătăliei lui Carol Robert de Anjou cu Basarab. Traeul era bine știut de Alexandru Mircea, deoarece în cancelaria lui, de-a lungul timpului, au fost consemnate acte materiale cu diverși împricinați, după cum urmează: la Mănești (Buftea), Boteni, Sălcuța, Pitești, Mărăcineni, Golești, Curtea de Argeș, Rătești, Tigveni, Văleni, Șuici, Călinești, Brezoi, Lotru, Râmnicu Vâlcea, Băbeni, Ocnele Mari, Rădăcinești, Sălătrucu, localități așezate pe traseul București, Buftea, Bâlciurești, Titu, Boteni, Pitești, Curtea de Argeș, Șuici, Ticveni, Titești.

În acest fel se explică de ce Maciej Stryjkowski a ajuns să vadă locul bătăliei dintre Carol Robert de Anjou și Basarab I. Tragem concluzia că voievodul  Alexandru Mircea l-a ajutat să vadă locul bătăliei, ținând cont de caracterul lui uman, de felul cum s-a purtat cu celelalte delegații străine, când le-a acordat hrană animalelor și oamenilor, ghid și chiar oameni pentru apărare. Mircea Alexandru a fost interesat să răspundă pozitiv față de proaspătul împărat Murat al III-lea.

Totodată, din comentariile lui Strykowski reiese că, la întoarcere, a mers cu ei și învățatul transilvănean Alexandru Kendi, care știa foarte multă istorie, pe care i-a transmis-o și lui Stryjkowski, iar drumul lui de întoarcere spre Transilvania era prin acest loc. Ulterior, Alexandru Kendi l-a ajutat ajutat foarte mult pe regele Șt. Bathory, acesta numindu-l tutorele lui Sigismund Bathory împreună cu Wolffgangus Kowachoczy, Ladislaus Sombory.

Oraşul Râmnicu Vâlcea era un puternic centru economico-social și cultural, de mai multe generații; aveau mori, biserici, sate cu mulți locuitori, heleșteu natural (la vărsarea actualului râu Olănești, pe atunci numit Râbnic) și drumuri pietruite pe fosta cale a lui Traian. Peste dealul Licura (actual Petrișor) se afla o mină de sare de suprafață. Acest lucru apare și în declarațiile voievodului Radu, care spunea despre comitele de la Timișoara a pus vamă negustorilor de sare din Orşova.

 Din actele episcopiei reiese că voievodul Bogdan a fost primul care a făcut o biserică în Râmnic pe la 1303-1304. Este posibil ca numita Curte de la Hinătești să fi fost sediul voievozilor din neamul lui Litovoi. Prezenţa boierului Nan Udobă în Călimănești se explică prin coborârea rudelor lui Negru Vodă odată cu el, la Câmpulung. Unele rude au fost împroprietărite aici, ca Nan Udobă, pe care îl găsim înmormântat la Curtea de Argeş, având un inel de aur cu zeul Asclepios şi zeița Higeea. Acest lucru ne arată marele grad de cultură pe care l-au moștenit în Ardeal, lângă Cluj. Tot în mormântul acesta s-a găsit o floare de lis care arată că provenea din rudele lui de la Dăbâca. Negru Vodă, traversând Oltenia de sub munte, a adus acolo şi a altă ramură a celor din Dăbâca şi anume pe Dimitrie Dăbăcescu. Acesta, la rugămintea lui Radu, a donat mânăstirii din Tismana loc pentru construcție plus cele necesare. Ulterior au contribuit şi Dan I şi chiar Mircea cel Bătrân la dezvoltarea bisericii.

De remarcat că toate aceste locuri pline de har erau şi adăpost faţă năvala popoarelor vrăjmașe din jur. Biserica Cozia Veche a fost făcută din zid gros, cărămizi şi bolovani de meşteri care probabil erau din Ardeal. Azi nu găsim o explicație pentru construcția unei a doua biserici din zid la o depărtare de 1 km, pe un loc izolat. Aceasta consider eu că a fost un jurământ al lui Mircea cel Bătrân legat de construcția Coziei Noi. Biserica are peste 7 m înălțime şi peste 10 m lungime. Acum, este transmutată pe malul drept al Oltului în splendida ei frumuseţe. Tot privitor la rudele lor apropriate, de sânge, voievodul Vlaicu Vodă a eliberat un act de donație lui Ladislau de Dobocai, în Şercaia, Făgăraş, unde explică clar acest lucru. În orice caz, oraşul Râmnicu Vâlcea este strâns legat de Călimănești, de Cozia, de Țara Loviștei.

La Câineni, Mircea a fixat un punct de vamă pentru buna dezvoltare a mânăstirii. În timp, negustori, sași, maghiari, bulgari, bosniaci, ruși s-au așezat în acest oraș, dezvoltând legături comerciale cu ţările sud-dunărene, Raguza, Constantinopol, Sibiu, Brașov. De asemenea, sunt surprins de Mater Geea, zeița pământului, imortalizată sub forma simbolului genezei, femeie născând. Acest simbol universal l-am întâlnit și în Mexic, cu o zeiță mexicană sub același aspect. Aceste imagini ne fac pe noi, oamenii de pe suprafața pământului - atât de ieri, cât și de azi - să avem aceleași percepții și simțăminte privind viața. 

Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1557-1559) a avut numeroase conflicte cu boierii din țară, cum a fost și cel din satul Milostea de lângă Polovragi și Baia de Fier, localități enumerate de domnitor ca menționate de Negru Vodă și care de fapt sunt de pe timpul dacilor (cetatea de la Polovragi).

În cursul anilor 1970 s-au făcut studii arheologice pe locul fostei cetăți și s-au descoperit monede cu efigia lui Filip al II-lea, monede romane Flamino, precum și o tăbliță de bronz cu cavalerul trac, aflată azi la Muzeul Militar Central.

Tot pe munte, în 1897, s-a găsit un obelisc ce avea patru feţe de 1,9 m, fără nicio inscripţie. „Vechimea acestui monument ce formează un specimen unic între monumentele de piatră tăiată şi poleită ale Europei se reduce la timpuri foarte îndepărtate” (Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, 1913). În aceeași lucrare, Densuşianu mai consemnează și alte amănunte privind locurile istorice Polovragi, Baia de Fier: „Între Jiu și Olt, în partea de nord-vest a României, sub polele Carpaților, se întinde șesul cel admirabil al comunelor Polovragi și Baia-de-Fier. Este o regiune, care în timpuri depărtate își avusese o istoriă a sa particulară; unde noi întâmpinăm azi numeroase urme ale unei civilisațiuni preistorice, începend de la cele de întâiu silințe ale omului de a eși din starea de barbariă, de la olăria archaică și fabricată cu mâna, până la instrumentele cele frumose de petră poleită și în fine până la extragerea ferului din sânul pemântului și prelucrarea acestui metal. Însă, o importanță deosebită archeologică o presintă colina din stânga râului Oltețu, ce domineză mănăstirea și comuna Polovragilor.

Pe culmea de resărit a acestei coline, pe o poenă aplanată de mâna omului, ni se înfățișează o întinsă necropolă preistorică, de unde am adunat noi înșine numerose fragmente de olăriă neolitică, scose la suprafață de căutătorii de comori, dimpreună cu diferite resturi de oseminte omenesci. Er în partea de apus a acestei vechi necropole, se ridică punctul culminant al colinei, o posițiune fortificată de o  parte de natură, cu păreți prăpăstioși de stânci, er de altă parte încinsă de mâna omului cu valuri vechi de pământ. Pe verful acestui pisc înalt, de unde se deschide un aspect magnific peste șesul Polovragilor se mai poate vede și astidi fragmentul unui monument archaic, unic în genul seu între monumentele preistorice ale Europei, ce le cunoscem până astădi.

Este o columnă monolită de granit, tăiată în patru fețe și terminată la verf prin o mică piramidă; un obelisc în o formă puțin phallică, ce a fost înfipt în o basă de lespedi tăiate și îngropate în pământ. Tote fețele acestui important monument sunt frumos poleite, însă fără nici o inscripțiune. După calitatea petrei din care este tăiat, după arta cu care este lucrat și după posițiunea maiestosă, pe care a fost aședat, acest obelisc se vede că a fost ridicat pe tumulul unui vechiu și avut domnitoriu din acestă regiune, seu că a fost destinat să esterniseze memoria unui însemnat eveniment.

Astădi acest obelisc este rupt și scos din basă de către căutătorii de tesaure.

Înălțimea părții superioare, ce o reproducem aici este de 1.09 m., lățimea de jos a fețelor principale de 0.45 m., er fragmentul al doilea, seu partea inferioară a acestui monolit, este perdut. Vechimea acestui monument, ce formeză un specimen unic între monumentele de petră tăiată și poleită ale Europei, se reduce la timpuri forte depărtate.  Cu toate că granitul din care este tăiat acest obelisc, presintă o mare duritate, însă dungile sale pe unele locuri sunt tocite, rose de ploi și de ghețuri.

În Egipt, cele mai vechi obeliscuri, ce s-au aflat aședate lângă camerele funerare ale regilor, încă n-au înălțime mai mare decât de 1 până la 4 metri. Obeliscul de la Polovragi însă aparține în tot casul epocei preistorice a metalelor. În apropiere de acestă importantă stațiune preistorică a Polovragilor se află situată comuna numită Baia-de-Fier, o localitate, care după cum ne spune însuși numele seu avuse odată o însemnată industriă siderugică.

În istoria țerilor române începând din seculul al XIII-lea încoce nu aflăm nici o amintire de fabricațiunea ferului și oțelului în părțile aceste. Au perit chiar și tradițiunile, er urmele vechilor stabilimente de abia se mai pot cunosce astădi pe unele locuri. Însă, când a început în țerile de lângă Carpați epoca așa numită a ferului? În Egipet acest metal ne apare cunoscut încă în timpurile dinastielor V și VI, seu cu 4.200-4.650 ani înainte de era nostră. Însă pe șesurile Nilului ferul era important. Cea mai vechiă populațiune a Egiptului, după cum scim, era compusă din triburi pastorale și agricole, ce emigrase odată de la Carpați spre ținuturile meridionale.

De altă parte, după vechile tradițiuni grecesci, cei de întâiu lucrători de fer ne apar în ținuturile de apus ale Scytfiiei, ori cu alte cuvinte în părțile României și ale Transilvaniei de astădi.

Homer amintesce lângă Oceanos potamos seu Istru de așa numitele Porți-de-fer, ca de un vechiu și celebru monument al lumii ante-elene.

Er Eschyl în poema sa dramatică despre încatenarea lui Prometheu ne spune, că între muntele așa numit Pharanx (Parâng) și între « Râul cel turbat » (Oltul) locuiau « Chalybii, faurii de fer », cei mai remarcabili metalurgi ai lumii vechi.

În aceeași poemă a sa, Eschyl ne mai repeteză vechia tradițiune grecescă, după care regiunea cea muntosă a Scythiei de apus, unde a fost crucificat Prometheu,  era numită « țera mama-ferului ». Vedem astfel, că ținuturile de lângă Marea Egeă și cele de lângă Marea Mediterană localisase originea industriei ferului în regiunea cea muntoasă a Scythiei de apus, în Țera Românească și în Transilvania de astădi.

La acestă epocă a renumiților Chalybi, seu a lucrătorilor de fer și de aramă din Scythia de apus, se reduce etatea obeliscului”.

- Va urma -