Arborele genealogic al banului Micud
„Că cel ce a perfectat acest matrimoniu în numele său a fost însuși Thotomer sau vreo ruda de-a sa (vezi figurile 1-5) ce stăpânea un teritoriu nedefinit transcarpatic, este încă de demonstrat din punct de vedere istoric. Cert este faptul că a devenit clară consangvinitatea dintre viitorii Basarabi și familia Dobokai, cel mai probabil prin acest personaj transalpin cunoscut prin diploma regală maghiară din 1332”.
Conform ultimelor analize arhondologice putem plasa guvernarea lui Micud/Mikod în Severin între septembrie 1275 (cu siguranță deja la 10 decembrie) și undeva în cursul anului 1276. Micud a mai îndeplinit și funcția de comite de Dăbăca (Doboka) în două rânduri (1262-1268, 1274, nov.) [...] banul Micud (al II-lea) din neamul Kökényesradnót. În logica consangvinității rudenia dintre Vladislav și Ladislau vine prin generatia a 2-a a legăturii de sânge (frate-soră, adică doamna nobilă necunoscută și fratele său, Nicolae, tatăl lui loan și bunicul lui Ladislau Dobokai). Cu cine s-a căsătorit această fiică a banului Micud? În nici un caz cu Basarab I, ci cu tatăl acestuia, cu Thotomer. Basarab I s-a născut pe la 1278. Căsătoria a putut fi astfel încheiată pe când familia Csák era aliată cu Kökényesradnót. Aceasta a avut loc, după părerea noastră, în anii tulburi 1274-1276 când grupul Csák-Aba au numit pe Micud ca și ban de Severin. (Mihai Florin Hasan: Încă ceva despre Mircea cel Bătrân, înrudirile și rubedeniile sale. Completări genealogice și familiale) […] fiul lui Demetrius, de genere Csak și Micud, fiul lui Micud, de genere K [...] Radnot să fi purtat ambii titlul de banus transsilvanus undeva în deceniul șapte al secolului al XlII-lea. Să nu uităm că încă în anul 1265 ducele Ștefan mai menționează pre banii noștri care vor fi în slujbă, iar acest lucru înseamnă că bani transilvani au existat și în perioada 1261-65, și post 1265.
1270: regele Ștefan al V-lea dăruieste mai multe moșii lui Reynold mare stolnic al ducelui Ladislau, mare comis al regelui și comite de Szabolcs prilej cu care pomenește de vremea în care era duce al Transilvaniei (sic!; tenetibus nobis Ducatum Transilvanum) și fuseseră învinși și prinși de noi câțivadintre baronii părinților noștri adică Laurencio Palatino et Ernerio Bano. Rénold, Básztély nembeli Rénold fia (l.M.)/ Reynold, fiul lui Reynold, de genere Basztely. Nu este singurul document în care viitorul rege Ladislau al IV-lea „Cumanul” [...] [1].
După moartea lui Ladislau Cumanul în 1290, Radu Negru (Thocomerius) a fost nevoit să plece din Țara Făgărașului împreună cu slujitorii lui la Câmpulung, fiind prigoniți de regele Andrei al III-lea, acesta luându-i ulterior și din teritoriile Făgărașului și Sâmbetei pe care le-a „dăruit” magistrului Ugrinus. Mulți istorici au căutat să demonstreze că acest Thocomerius este de origine cumană, încercând în fel și chip să descifreze fiecare literă din diploma eliberată de Carol Robert de Anjou. Însă chiar Carol Robert de Anjou arăta că Thocomerius ar fi român, forma latinizată a numelui Tihomir. Eu cred că era din neamul Basarabilor deoarece copilul lui, Basarab (Vlaicu), urmând la tron a devenit voievodul Munteniei atunci când a preluat conducerea țării.
Atunci când a ajuns la Câmpulung, după cum arată Letopisețul Cantacuzinesc, boierii craiovești si basarabești din Țara Românească au venit și s-au închinat lui. După cele relatate mai sus tragem concluzia că voievodul Radu Negru numit Thocomerius de Carol Robert de Anjou era căsătorit cu fata banului de Severin, Micud, Marghita. Acest Micud era rudă cu banul Reynold (Rajnad, cum îl numește Panaitescu, de neam francez, din dinastia Capeținilor) și amândoi l-au susținut pe regele Ștefan al V-lea si Ladislau Cumanul. Magnatul Rozgony era un urmaș al lui Reynold, cel care s-a luptat cu Carol Robert de Anjou pentru tron.
Plecând de la aceste documente, istoricii noștri mai vechi și mai noi au căutat sa vadă legătura de sânge dintre Vlaicu Vodă și Ladislau de Dobokai, nepotul banului Micud. Așa se explică și înrudirea cu banul Micud de Severin, comite de Dobâca. Strănepotul lui Vlaicu Vodă ne luminează în acest sens că în actul de donație către Ladislau de Dobâca (Dobocai), rudă de sânge după cum menționează I. C. de Pușcariu. Însuși nepotul lui, Nicolae Alexandru, a eliberat un act bisericii catolice pentru teritoriile de la Bădești la 1 septembrie 1351 specificând că bunicul lui, Radu Negru Vodă, a donat aceste proprietăți.
Voievodul Matei Basarab, când a reconstruit din temelie biserica de la Câmpulung din 1215, ne arată nouă acum că acea construcție a fost făcută tot de un voievod din dinastia Basarabilor, tot un Negru Vodă (ce avea ca steag tot niște capete de arapi) după numele căpătat de la clasa nobiliară a sarabilor. Acea biserică este într-adevăr construită în 1215 după cum a și menționat-o meșterul care a construit-o pe cea a lui Matei Basarab.
În această vară am fost foarte plăcut surprins când a apărut cartea istorică Ordinul cavalerilor Basarabi a colectivului de autori Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu care au oferit publicului românesc noutăți privind istoria cavalerilor Basarabi și mai ales domnul Florin Horvat, care a făcut un lucru cu totul inedit pentru noi căutând în arhivele Vaticanului și găsind documente noi aflate în Fondi de exibitas despre istoria cavalerilor templieri și despre existența lui Negru Vodă încă din 1124 tradus din scrierea templieră secretă în latină.
Documentele de la Vatican despre Radu Negru și înaintașul său.
Un lucru cu totul inedit pentru istoriografia noastră, dar neluat în seamă este reprezentat de trei documente aflate în „Fondi de Exbitas” a Vaticanului, care au fost aduse în plin-plan la noi de către scriitorul și istoricul Florin Horvath. Traducerea din scrierea templieră de domnul Horvath a documentelor primite de domnia sa de la Vatican, documente redactate în alfabetul templier. Pentru a întări autenticitatea acestor documente și pentru a înnobila demersul domnului Florin Horvath, am reluat pașii traducerii din alfabetul templier în latină și din latină în limba română. Textul tradus în latină se încadrează în „limbajul medieval” al vremurilor respective unde limba de redactare a documentelor și înscrisurilor era într-o oarecare măsură diferită în limba latină ca idiom, lucru care se datora și originii scribilor care aduceau nevoit influențe din limba lor nativă. Acest fapt întărește autenticitatea documentelor.
În continuare vorm reda textul documentelor în latină, alături de traducerea în limba latină după ce în prealabil am comparat traducerea noastră cu traducerea domnului Horvarth. În final vom arăta și traducerea în limba română, care la fel va fi o concluzie a comparării celor două traduceri.
Documentul nr. 1:
Textul documentului în alfabet templier aflat în copia de Rezervă Secretă a Bibliotecii Vaticanului:
Tradus în scrierea templieră, secretă, în latină: „Magis dicimus ┼ V.S.┼ Nobilum G.M. R de Craon oratu Tua aqud Fogares devertisse comitatum nobilo G. de Doyen qui in A.D. 1124 sua fortitudine civitas Tyr expugnatione ab GM H. de Payns nigro-rum triens capitibus suum scutum accepit. Simul rogamus ┼ V.S.┼ ut suo conubio cum Clara insiurando erga O.T. nobilum nobilum G. de Doyen absolvas. Vestrus devotus Paulus in A.D. 1147[2].
Traducerea în limba română: „Mai spunem că V.S.[3] că nobilul G.M.R.[4] s-a oprit la Făgăraș la rugămintea Voastră însoțit de nobilul G.[5] de Doyen care în anul 1124 A.D.[6] pentru vitejia sa la ocuparea cetății Tyr a primit de la G.M.H.[7] scutul cu trei capete de negri. Împreună rugăm pe V.S. să delege de jurământul său față de O.T. pe nobilul G. de doyen de căsătoria cu Clara. Al vostru preaplecat Paulus in A.D. 1147[8].
Traducerea textului din templieră în limba latină:
„Noastre G.M. A. de Perigord cum equitibus itinero apud Hierosolimae devertimus în Longocampus ubi Rado, Dux Fogaras Fra. G. de Doyen filius perficiens voluntatem ┼ V.S.┼ nostra fide Margo Bucuria bano Basararis filiae in A.D. 1239”[9].
Traducerea în limba română:
„Noi G.M.A.[10]. împreună cu cavalerii, în drum spre Ierusalim am poposit în Câmpulung, unde se căsătorește Radu, duce de Făgăraș, fiul Fra[11]. G. de Doyen cu Margo Bucura (Bucuria), fiica banului Basarab în credința noastră împlinind planul V.S.A.D. 1239[12].
Traducerea din alfabet templier în limba latină:
„Nuntiamus te Rado. Raddus dux de Fofaras filium. Equitis g. De Doyen nepotem (epotium). Quod G.M.G. De Beaujeu. Concilio Lyon Voluntati tuae Indulgențiam in Valachei Hongryus cocilavit A.D. 1272”[13].
Traducerea în limba română: „Te anunțăm pe tine Radu, fiul lui Radu, duce de Făgăraș. Urmaș al Cavalerului G. de Duyen. În consiliul de la Lyon G.M. G.[14] de Beaujeu a mediat asupra regelui Ungariei bunăvoința sa către Valahia favorabilă planului tău A.D. 1272”[15].
Trebuie să menționăm că și traducerea originală era „...Radu. Fiul lui Radu, duce de Făgăraș. Nepot al Cavalerului G. de Duyen”. Cuvântul „nepotem” (forma corectă a traducerii în latină a cuvântului din alfabetul templier este „opotium”) nu are însemnătatea de nepot în limba română, ci de urmaș, ca atare Gilbert de Duyen poate fi chiar primul înaintaș sau chiar străbunic.
Informațiile cumulate în cele trei documente ne arată că un anume cavaler templier, pe numele său, Gilbert de Duyen, fiind dezlegat de jurământul cavaleresc, se va căsători în anul 1147 cu Clara - fiica unei căpetenii locale din Țara Făgărașului, devenind și el, la rândul său, un conducător local din Făgăraș. Un urmaș al acestui Gilbert de Duyen cu numele de Radu se va căsători în anul 1239, în Câmpulung cu Marga Bucura (Margo Bucuria), fiica banului Basarab (Basararis cum apare în text). De asemenea, Radu și Marga vor avea un fiu, care se va numi tot Radu și care va fi menționat la anul 1274 (1272 - corect). Mai reținem di aceste trei documente că:
- La anul 1124 Gilbert de Duyen pentru vitejia de care a dat dovadă în cucerirea cetății Tyr a fost înnobilat de către Marele Maestru al Templierilor, Robert de Craon, cu scutul cu trei capete negre ceea ce va face ca urmașii săi direcți să poarte apelativul de „Negru”. Acest Gilbert de Duyen se va căsători la anul 1147 cu Clara și au un fiu, în persoana lui Radu.
- La anul 1239 exista un ban cu numele de Basarab.
Căsătoria având loc la Câmpulung ceea ce întărește teoria primului descălecat în perioada 1210-1215 a primului Radu Negru.
Fiul lui Radu Negru cu numele de Radu este menționat la anul 1272 că i se aprobă un plan legat de Valahia în Consiliul de la Lyon de către Marele Maestru Guillaume de Beaujeu, plan care va fi mijlocit cu ajutorul regelui Ungariei.
Într-unul din documente se găsește denumirea de Valahia cu referire la Țara Românească. Firește că nu putem vorbi despre un stat închegat la acea perioadă, referirea se făcea la teritoriul din dreapta Carpaților. Nu în ultimul rând observăm că cele trei personaje corespund a trei ani și anume: G. de Duyen (1147), Radu (1239), Radu fiul lui Radu (1274, 1272 corect). Logica istorică ne arată că între Gilbert de Duyen și Radu cel căsătorit cu Marga Bucura ar mai fi trebuit să existe un personaj și anume fiul lui Gilbert cel identificat cu numele de „Negru Vodă” la anul 1185 după cum vom vedea în continuare și care este de fapt cel care a descălecat înainte de anul 1215 la Câmpulung.
Gilbert Duyen și Radu Negru Vodă
În continuare, prin dovezile pe care le vom aduce peste mărturiile din aceste documente, vom încerca să construim cât mai aproape de adevăr un episod din istoria poporului nostru.
Din document cunoaștem că prin căsătoria lui Gilbert de Deduyen cu Clara la anul 1147, din rodul dragostei lor se va naște un fiu. Informația existenței acestui fiu este întărită de o sursă epigrafică care este cât se poate de veridică și întărește informația din document. Este vorba despre arborele genealogic al familiei Mone. Dovada ne este relevantă pentru prima oară de către Samuel Micu (1745-1806), fiind preluată ulterior de către Ioan Cavaler de Pușcariu și Nicolae Densușianu. Samuel Micu găsește pe unul din zidurile casei protopopului Ionaș Mone, o piatră inscripționată în limba latină pe care era menționată toată genealogia familiei Mone, până la anul 1728. În fruntea înaintașilor lui Ionaș apare un anume Grigore Venețianul care a fost vistiernic al lui Negru Vodă la anul 1185. Ca atare, cel care este fiul lui Gilbert de Duyen este dat în această sursă cu denumirea de „Negru Vodă”, firește este o poreclă sau un supranume, nu cunoaștem care este numele lui real. Textul integral, tradus în limba română este următorul: „A trăit Grigorie cel dintâi Venețianul în anul Domnului 1185. Genealogia autentică a Familiei Monea (e următoarea): Grigore Venețianul, vistierul lui Negru-Vodă, din partea căruia a fost dăruit cu patru văi, cu păduri și câmpuri, a născut pe Grigorie al doilea, (anul 1216). Iar acesta a născut pe Grigorie, din care s-a născut Mailat (1250), fiica Comana și Grigorie al doilea. Aceștia împărțindu-se (1279), Mailat a căpătat valea de întâi Cuciulata, iar iar Comana valea a doua, Grigore valea a treia (1390), adică Veneția și Pârâul Sarat « comună vecină cu Veneția ». Și Grigorie a născut pe al treilea Grigorie, pe Coman, pe Stoica și pe Toma. Aceștia împărțindu-se, Grigore a căpătat întreaga vale a patra, și a născut pe Ștefan și pe Grigorie (1449). Iar acesta a născut pe Solomon (care, după mamă-sa s-a numit Monea) și pe Ștefan Monea. Și Solomon a născut pe Manu Monea (1449). Acesta a născut pe al doilea Ștefan Monea, iar acesta pe Voicu Monea, acesta pe al Manu Monea, și acesta pe Ioan Monea, din care s-a născut Ionaș Monea, venerabilul Vicar general, 1728”[16].
Ionaș Mone a trăit într-o perioadă de timp cuprinsă între sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. În anul 1733 este menționat ca protopop greco-catolic în localitatea Veneția de Jos, județul Brașov, așezare în care era și sediul protopopiatului. După cum afirmă academicianul Ioan Pușcariu, Ionaș Mone și-a întemeiat arborele genealogic pe baza documentelor de posesiuni și le transmiteau din generație în generație (fie că erau transcrise ulterior sau traduse din slavonă în latină)[17]. Un argument al faptului că Ioan Cavaler de Pușcariu nu se înșală este dat de faptul că el însuși a studiat îndeaproape acest fenomen, făcând genealogii ale familiilor nobiliare din Transilvania și în speță din Făgăraș. Un alt argument în plus poate fi dat și de hrisoavele în original sau copii ale locuitorilor din zona Făgărașului care se mai găsesc și în zilele noastre[18].
Negru Vodă și anul 1215
Ca atare cel care a descălecat primul la Câmpulung înainte de anul 1215 este acest Negru Vodă, fiul lui Gilbert de Duyen. Acest lucru este întărit și de următoarele dovezi istorice:
Pisania de la Biserica Veche, Negru Vodă, din Câmpulung. „În zilele dulcelui creștin și de Dumnezeu iubit creștin Matei Basarab Voevod și Gospozda ego (și doamna lui ) Elena, cu vrerea lui Dumnezeu pus a fi Domn creștin în Țara Românească, întru moșia lui, care este dintru Unguri descălecată, adecă începutu'au a scrie de această sfântă dumnezeească biserică, ce este hramul Vladyezitzie naszei bogoroditzie i prisno dievy (templul stăpânei noastre născătoare de Dumnezeu și pururea fecioară) Maria, s-a început și s-a zidit și s-a săvârșit de batrânul și prea iubitorul creștin Radu Negru Voievod, carele au fost din început descălecător tărei românești, și din început a fost zidit aceasta sfântă dumnezeească biserică, când a fost cursul anilor de la Adam 6723 (1215)[19].
Cheia de boltă de la Biserica Veche, Negru Vodă, din Câmpulung.
Proaspăt descăpăcită în 19 iulie 2019, cheie de boltă de la mânăstirea lui Negru Vodă din Câmpulung are scris pe indicatorul de ctitorie anul 1215. Dacă majoritatea istoricilor au presupus că, la refacerea bisericii de către Matei Basarab, a fost o greșeală trecerea anului 1215 în loc de 1315 pe pisanie, înscrisul de pe cheia de boltă înlătură orice dubiu. Lucrul cel mai interesant este legat de faptul că această piesă pare a fi de la un monument gotic, de netăgăduită influență vestică (cel mai sigur catolică) și reprezintă „Roza Mariei”. Acest tip de cheie de boltă este atestată ca fiind folosită și la bisericile din Transilvania înainte de anul 130.
Crucile votive din Câmpulung. Cel dintâi monument votiv, cu numele de Crucea Jurământului este atestată la anul 1674, fiind ridicată în fața Mânăstirii Negru Vodă. Această cruce se găsește astăzi încastrată în pereții casei arhitectului Dumitru Ionescu-Berechet, aflată pe Bulevardul Negru Vodă, la numărul 102[20]. O copie fidelă a acestei cruci se află amplasată în piața centrală a orașului Câmpulung[21]. Textul care se regăsește pe aceste cruci are trei părți esențiale: invocare a Sfintei Treimi, pomenirea sărbătorii când au fost ridicate și Nașterea Domnului, iar cel de-al treilea aspect este legat de menționarea scutirilor acordate de Negru Vodă la anul 1215 (6723). Partea din text care ne interesează este următoarea: „Întru numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, rădicatu-se-au aceast(ă) cinstită și dumnezeiască cruce întru slavă și cinstea nașterii Domnului nostru IS HS și întru pomeana domniei meale, Io Ducă Voievod și a doamnei domniei meale, Anastasia și a fiului domniei meale, Io Constantin Voevod. Văzând domnia mea milă orașului Câmpulungul cum să fie de vama de pâine să nu da vamă domnească și oroșanii să nu dea vamă ori den ce vor vinde, cum au fost ertați de răposatul Radu Negrul Voevod, când au fost leatul 6723”[22].
Radu Greceanu (1655─1725), autor al lucrării „Letopisețul de la descălecarea cea dintâiu a românilor și așezarea lor în Țara Românească”, (lucrare pierdută, dar care se găsește în mare parte ca informații în lucrarea istoricului sas Johann Filstich, 1684-1743, Încercare de Istorie Românească, n.n.) menționa: „La anul 6730 (1222) Radu Vodă Negru se arată într-un pomelnic de lemn, pe care îl dăruise unei biserici de mir, ceea ce pentru noi este o nouă mărturie în favoarea datei de 1215 pentru descălecat”[23].
Hrisovul lui Matei Corvin. „Cu numele Tatălui și al Fiiului și al Duhului Sfântu și cu voia a Mării Sale de Dumnezeu cinstitului și înpodobitului cu toate bunătățile, dimpreună și cu paza hotarălor, a Mării Sale de Dumnezeu cinstit Matiaș Craiu, prefăcutu-s'au și s-au preaînoitu carte ocolniță a satului Rășinariului, prin îndemnaria și ruga a cinstiți Scaun de lege 40 bătrâni pentru ca să se știe și să se păzească pe unde mergu marginile hotarului nostru a Rășinarului, peste tot împrejuru, precum veachia carte hotarnică, cea de la bunul și vechiu Craiu Atila 420 și în anii mai pe urmă Măria Sa Matias Craiu, anul 1488 (subl.ns.), daru-ni-l-au mai pă din jos mult; iară acum pe aicea întărit cu hialmuri […] muntele Buceciu, al marelui hearțegu Radu-Vodă Negru, cel de la 6740 [1232 (subl.ns.)], iase în Curmătură; aici dinna stânga rămân, vecinii cei mari... Ce iaște în lăuntru acestui ocol, iaște pământ rumânescu, a satului Rășinariului, numărui înduplecat; n-are nime a-i porunci, nice în pământ, nice în apă, nice în ghinde, nice în jiru, nici în aluniș, nice în rânsă (s.n.)”.
„Și s-au preaînoit aceasta carte ocolniță în zilele Mării Sale de Dumnezeu cinstitului Craiu Matiiaș, cându au fost cursul anilor ot rojdes H[rist]vo 1488”. Hrisovul este acordat de Matei Corvin în anul 1488 locuitorilor din Rășinari. Anul în care este menționat Negru Vodă este 1232. Este posibil ca referirea să fie făcută la Radu cel care se va căsători ulterior cu Marga fiica banului Basarab.
Gheorghe Șincai (1754-1816), prin prisma unui misterios cronicar numit „Anonymus Valachicus” ne spune că „Honica cea vechie, s dă a greșit cu 75 de ani, fiindcă fără de nici o dovadă face începerea de la anul 190, și după anii aceștia pune șireaua domnilor, dar începerea cu adevărat se dovedește din pisania mânăstirii. Acesta o au zidit întâiul Radu Vodă Negru în anul 1215 […] Radu Vodă Negru era Vodă în Ardeal și Herțeg pe Almaș și Făgăraș și au coborât șa Țara Românească pe Apa Dâmboviței la Câmpulung unde și-au făcut curți și mănăstiri la acel an. Venit-au și Basarab, Banul Craiovei și s-au supus lui. Și au stăpânit numitul domn toată toată Țara Românească cu cinci județe ale Craiovei până în Dunăre și până în Apa Siretului și în Ardeal și Făgărașul, cum și cei mai din urmă lui domni multă vreme au stăpânit acestea, după cum să dovedește titlul hrisoavelor”[25].
„Istoria Generală”, lucrarea lui Dionisie Fotino în care se prezintă istoria Bisericii Domnești de la Câmpulung începând de la anul 1215[26].
Cronica tabelară a Clucerului Dumitrache de la anul 1775 ce reprezintă o Conică a domnitorilor Țării Românești care începe cu Negru Vodă la anul 1215 și continuă până la anul 1666[27]. Slujba Sfintei Filothiei Fecioarei, în tipografia lui Anton Pann, la anul 1848, unde este scris: „Acest Radu Vodă, ce se poroclea Negru […] a domnit la anii de la Hristos 1215, zidind mai întîiu curtea s ala Câmpulung […]”[28].
Documentele de posesie ale locuitorilor Comunei Rășinari de lângă Sibiu care atestă domnia unui Negru Vodă la anul 1232[29]. Din această informație nu este clar dacă este vorba despre Negru Vodă sau fiul său care s-a căsătorit cu Marga Bucura. Totuși știrea poate fi întărită și de faptul că Rășinarul, numit în documentele maghiare și „Villa Walachicalis Rosenara” este atestat documentar încă din anul 1202, fiind locuit din cele mai vechi rimpuri de români. Cetatea de pământ din Rășinari datează din secolul al XIII-lea, fiind situată între Rășinari și Poplaca, pe dealul La Gânza, de lângă Valea Strezii, la o altitudine de 704 m. Cetatea făcea parte din sistemul defensiv al cetăților din sud-estul Transilvaniei, avanpost de apărare împotriva posibilelor invazii ale mongolilor dinspre Muntenia și Banat. De asemenea, în comuna Pojorta în apropiere de Rășinari (care își are începuturile undeva în secolul XIII în zona Țării Făgărașului de unde a descălecat Radu Negru Vodă) se găsesc urmașii unei familii din care a făcut parte probabil Negru Vodă. În anul 1862 în această comună existau 28 de boieri, „capi de familie” ce purtau numele de „Negra”.
- Va urma -
------------------------------------------