Dovezi ale existenței Basarabilor înainte de anul 1300
Din informația că la anul 1239 Radu se căsătorește cu Marga Bucura rezultă faptul că în dreapta Carpaților exista o căpetenie locală cu numele de Basarab, pe lângă cele pe care le cunoaștem din Diploma Ioaniților și anume Litovoi, Seneslau (Mișelev?) Ioan și Farcaș. DEși pentru istoriografia noastră această ipoteză pare mai mult decât fantezistă la prima vedere, având în vedere că primul oficial cu numele de Basarab este Ioan (Ivanco sau Vlaico) Basarab la anul 1317, există două izvoare care întăresc sau completează aeastă informație. Vorbim aici de o cronică polonă Anonymi Archidiaconi Gneznenis brevior chronica Cracoviae și Cronica persană a lui Fazel-ullah-Rașid. Noi deducem de existența lui Negru Vodă (Thiocomerius - Tihomir) din cartea Kronica lui M. Stryjkowski, care ne spune clar că a văzut că voievodul muntean, adică Basarab a ridicat pe locul bătăliei o biserică și 3 stâlpi de piatră.
Stryjkowski a trecut prin acest loc în anul 1575 venind de la Constantinopol. Acolo în carte menționează că a văzut în locurile istorice din Constantinopol coloane de marmură din Istanbul cu însemne grecești și latine, ridicate, probabil, în cimitirele de lângă bisericile faimoase ortodoxe ale împăraților bizantini. Cine vizitează Istanbulul de azi, le poate privi ca mărturie a existenței Bizanțului, impresionând pe oricine le privește.
Acești trei stâlpi de piatră sunt monumentele funerare prezente și azi în comuna Titești în punctul Gruiu Plăcinții, așezate pe vechea cale a Loviștei construită de Traian la circa 1 km de castrul roman din Titești.
Argument: Basarab a ridicat monumentele, ornate cu o frumoasă scriere slavonă, după lupta de la Posada. El preamărește pe fiul său, Tihomir (după numele bunicului), poate co-regent, într-un loc, probabil puternic centru al unui cnezat din acele timpuri. Așezat pe Valea Oltului, important punct strategic şi economic, vis-a-vis de puternicul său vecin din nord! Totodată a ridicat un monument şi tatălui său, Negru Vodă, primul mare voievod al românilor, cel care i-a lăsat moștenire Țara Românească!
Continuând să descifrăm însemnele de pe placă, pe ultimul rând găsim următoarele litere: IO, Λ (L) și S. O altă literă este lipsă, pierdută în timp.
Particula IO (eu-ieu) ne arată nouă că acest voievod era continuatorul tradiției împăraților bulgari de la Ioniță Caloian, ca regi, și așa se explică numele slavizat de Tihomer sau Tugomer în această perioadă a creștinismului bulgar în timpul Imperiului valaho-bulgar al Asanilor a avut o influență asupra Munteniei (Țara Românească) deoarece limba slavonă, bulgară după Ioan Asan al II-lea, s-a impus în organele de stat și bisericești.
Se cunoaște în istorie că imperiul vlaho-bulgar al fraților Asan, Petru si Ioniță Caloian, precum și urmașii lor, au avut strânse legături cu valahii de la nordul Dunării, zonă pe care în acele vremuri o controlau atât religios cât și ca organizare statală. Din acea vreme limba oficială în cancelariile domnești și în biserică era slavonă, introdusă de la țarul Ioan Asan al II-lea. De atunci voievozii poartă în fața numelui particula IO (Ion, Eu).
La Craiova, pe poarta Bibliotecii Județene Alexandru și Aristia Aman, strajuiește stema Asanilor ca dovada a existenței lor pe aceste plaiuri și rolului lor în înființarea orașului Craiova.
În acele timpuri au găsit adăpost în Valahia copii lui Asan, Alexandru și Ioan și chiar Alexis, atunci când erau prigoniți de bizantini.
De altfel și Asanii erau urmași ai tracilor din munții Haemului, ai tribului Bessilor, sacerdoți purtători ai căciulii de vulpe, dovadă fiind însemnele vulpilor de pe hlamida lui Asan Alexandru, nepotul țarului Ioniță Caloian.
Următoarea literă este cu L în slavonă, care îl reprezintă pe voievodul Litovoi al Banatului de Severin, voievodul învins de mongolii lui Nogai și pe Seneslau al Munteniei. Probabil că a mai existat în trecut și voievodul Bărbat și Litovoi dar literele s-au pierdut. Scrierea de pe plăci este cu litere chirilice și latine, frumos gravate, de dimensiuni mari, în jur de 10 cm.
În anul 1971, în Revista ,,Studii Vâlcene”, prof. univ. dr. doc. Damian Bogdan a publicat un articol referitor la aceste plăci de piatră. Prof. D. Bogdan a copiat literă cu literă după această inscripție și a redat-o sub aspectul următor:
„Crucea este de tip bizantin, după modelul dăruit de împăratul Iustin al II-lea din sec. al VI-lea. către CruxVaticana și care a domnit între 565─578, trimisul papei Ioan al III-lea. Caracteristic este faptul că prezintă toate brațele lățite la periferie, cele 3 brațe superioare sunt egale, însă brațul vertical este mai lung”. Ceea ce ne frapează astăzi este faptul că găsim în Țara Loviștei (Boișoara, Titești, Perișani) mai multe asemenea cruci frumos gravate în piatră. Ce mă surprinde pe mine, povestitorul, este faptul că nici până în ziua de astăzi aceste cruci nu au fost studiate de către oamenii de specialitate cu profunzime. În anul 1930 a scris despre o cruce asemănătoare pe o piatră de stâncă sub formă de piramidă din Boișoara, pr. Dominic Ionescu și prof. dr. P.V. Brătulescu, calificându-le ca model de Crux Vaticana.
Acest model apare frecvent în Țara Loviștei. Cele două braţe ale „crucișului” sunt egale cu partea de sus a stâlpului iar piciorul de trei ori mai lung. Braţele merg lărgindu-se de la locul încrucişării spre extremităţi. Tipul acestei cruci este foarte vechi şi spune pr. Dominic Ionescu: „Aceasta m-a făcut să cred că încă de mult de tot când pe plaiul acesta au venit primii creştini, au însemnat bolovanul acesta în forma de trunchi de piramidă pe toate feţele cu câte o cruce semănând cu crucea împăratului Iustin. În forma aceasta regulată nu am întâlnit...”.
Peste o astfel de cruce există înscrisul INTI - Iisus Nazarineanul Ţarul Iudeilor. După aceea în dreptul brațului de sus o cruce mică - arătând că începe scrisul - și: Văimea o [ț] a [în numele Tatălui] iar dincolo de cruce ami (n). În dreptul braţelor Isma, Is apoi dincolo Hs. amin şi al Fiului [ Is. Hs. fiind în afară de formulă] amin. Imediat sub braţe Istago Dha ami [n] - şi al Sfântului Duh amin - iar dedesupt. În anul 7221 Pirmea. În rândul al cincilea - Eih. ips. rab. Bojia – eu Oprea diacul ot Titeşti.
O veche inscripție slavă
Prof.univ.dr. docent Damian Bogdan: „Ţara Loviştei ascunde încă multe marturii ale trecutului de glorie a poporului român. Prin aşezarea sa, Titeştii pare să fie centrul acestei regiuni de geneză a neamului. La 1 km sud-vest de sat, în punctul ,,Gruiul Plăcintei”, din ,,Dosul Dealului”, s-a descoperit o piatră paralelipipedică de dimensiunile 2m x 1,70m x 0,70m. Pe latura de nord-vest a pietrei este săpată o cruce bizantină cu înălţimea de 40 cm. Pe aceiaşi latură se află şi o inscripţie slavă, dispusă pe trei rânduri. […] Pe primul rând textul are o lungime de 60 de cm, înălțimea literelor variind între 6,50 cm și 8,50 cm cuprinzând un text de 13 litere. Rândul al doilea are lungimea de 68 de cm, înălțimea literelor fiind de 10 cm, însumând un text de 16 litere. Rândul al treilea are lungimea textului de 50 cm, înălțimea literelor variind de 8-9 cm și cuprinde un text de aprox. 12 litere.Cele trei rânduri de text au punctuaţie şi sunt precedate de câte o cruce reprezentând invocaţia simbolică, ceea ce ne determină să credem că este vorba de trei texte deosebite. […] . Textul celor trei rânduri este incizat, adică săpat în interior la o adâncime de 4,50 mm. Faptul că literele sunt incizate este una din dovezile vechimii inscripției. După factura literelor celor trei rânduri din text inscripţia ar putea fi datată prin secolele XIII-XIV, urmând ca studiile ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză iniţială. […]. Analiza textului ne duce la concluzia că el a fost scris de un cărturar al vremii, care cunoștea, așadar, foarte bine limba slavă și grafia chirilică. Deocamdată nu am putut descifra din cele trei rânduri ale inscripției decât rândul al doilea care în traducere românească însemnează: ,,† Iartă-mă Doamne Dumnezeul meu”. Am dat această succintă prezentare, urmând ca, într-un viitor studiu mult mai amănunțit, să dau și traducerea textului celor două rânduri. Primele impresii pe care mi le-am făcut sunt că această descoperire are o mare importanță pentru istoria patriei noastre în perioada începuturilor poporului nostru, atât de puțin cunoscută de specialiști. Descifrarea textelor în întregime şi dublarea acestei munci de serioase cercetări arheologice poate duce la scrierea unor pagini necunoscute din trecutul patriei noastre. În munca mea de peste 40 de ani nu am întâlnit o astfel de inscripție, ceea ce costituie, de asemenea, o deosebită importanță prin mărime și raritate, dacă nu chiar unicitate”.
„Placa funerară” a voievodului Tihomir-Tigomer-Thocomerius, Radu Negru Vodă, a fost descoperită întâmplător în anul 2002, așezată în drum ca o placă de „beton” peste un șanț de către pr. Teleabă Mihai. Noroc că a fost așezată cu scrisul pe pământ. Inițial a fost așezată lângă celelalte pietre din complex, însă schimbându-se traseul drumului prin actuala comună, acest complex a rămas pustiu, în tufe fagi și pomi fructiferi.
Legat de această piatră funerară menționez faptul că, azi, în România avem pentru prima dată, menționată epigrafic, de pe timpul voievodului Basarab numele Munteniei, voievodat existent încă de la începutul sec. al-XIII-lea și pe care l-a condus voievodul Seneslau, menționat de către regele Bela al IV-lea, când a făcut un contract de înțelegere cu cavalerii Ioaniți în 1247, menționează că Seneslau din stânga Oltului stăpânește aceste voievodate ale românilor ceea ce ne face să credem că au fost ale românilor dintotdeauna.
De altfel, istoricul P. Panaitescu a notat că în 1213, când Andrei al II-lea l-a însărcinat pe comitele de Sibiu Ioachim să-l ajute pe regele Bulgariei, Barilă, acesta a trecut pe Valea Oltului spre Vidin și nu a întâmpinat nicio piedică din partea așa-zișilor cumani existenți în Cumania din stânga Oltului, decât atunci când a ajuns lângă Dunăre, unde au avut o ciocnire și acea trupă de cumani a fost învinsă.
Presupunerea istoricului Panaitescu a fost că în Muntenia erau și alte formațiuni statale românești de-a lungul Oltului. Acest lucru este posibi deoarece drumul roman al lui Traian a fost utilizat până în secolulal IX-lea pe unele porțiuni, după cum a fost descris de istorici ca Tocilescu, Cristian Vlădescu în sec. XX (când au făcut studii arheologice la Romula, Slăveni, Sucidava (Celei) și pe alte porțiuni a fost practicabil până în secolul al XIX-lea. Așa se explică poate și existența cnezatelor lui Farcaș, lângă Romula, unde azi este o comuna Fărcașele. De fapt regele Andrei al II-lea a participat activ la cruciada a V-a la Ierusalim, iar în componența trupelor lui erau și vlahi din Făgăraș, la fel cum au fost și la comitele Ioachim de Sibiu ceea ce denotă că românii din Ardeal erau bine organizați în formațiuni statale.
Citind scrierea epigrafică de pe bolovan, mai deslușim o cruce de Malta gravată cu laturile de 40 cm, a cavalerilor templieri care erau adăpostiți în zonă de către voievodul Basarab și care l-au ajutat în luptă cu cavalerii regelui Carol Robert de Anjou. Acest lucru se explică prin faptul că în 1307 ─ 1314, acest ordin al cavalerilor templieri a fost anulat de către Papa Clement al V-lea sub forța regelul Franței Filip al IV-lea, care a dorit să pună mâna pe averea cavalerilor.
Cavalerii care nu s-au supus au fost asasinați.
Ordinul a fost desființat prin Bula papală („vox in excelso”) la 3 aprilie 1312. Marele maestru Jacques de Molay a fost ars pe rug după ce a mărturisit prin tortură ceea ce voia regele Filip. Cavalerii templieri aflați în Transilvania, la Cârța, Tălmaci, Turda, au fugit în Țara Loviștei.Ioan Remus Barna, scriitorul orădean, în cartea Reflecții templiere în Transilvania, ne aduce dovezi despre existența cavalerilor templieri în zonă:
„Să se lupte cu tătarii, poate Dumnezeu cel milostiv/ O sa le dea din cer ajutorul său celor disperați./ Dar forța ungurească și a saxonilor își pierduse puterea,/ Și nu era nici un bărbat energic să poată conduce trupa/ Afară de Collomann, fratele bun în viață al Regelui.// Acesta, atâta vreme așteptat, a venit cât a putut mai repede./ Aducând cu el detașamentele Fraților Templieri/ Care aveau peste tot în regat mănăstirile lor,/ Ale căror urme le arată Seimberg, Ketz[1], Thalmud[2]./ Se mai văd în țară și alte simboluri ale acelor Templieri,/ locuri acum distruse din pricina vechimii./ Cum ar fi în Harnia[3] [4], Brașov și Mănășturul Clujului./ Primul abate al Luminilor[5] acelora era/ Hildebrand, după numele ce i se da lui la vremea aceea,/ Al cărui nume se află și acum ascuns sub placa de marmură./ Pâlcurile lor de soldați, pregătiți iar împotriva dușmanilor,/ Cutezau să mărșăluiască contra oastei tătare./ Dar sălbaticii dușmani, fără să se teamă de nimeni,/ Se văd pretutindeni ducându-și prăzile capturate./ Când Collomann vede roiul lor risipit,/ Adună tot ce poate într-un singur escadron/ Și a împins dincolo de rău91 detașamentul bessilor/ Către îngrămădirea de lemne făcută la munte,/ Rămășițe care se pot vedea în apropiere de Kastenholz[6]: Niște dâmburi care se ridică deasupra pământului./ Pe care vremea viitoare să le vadă ca semn al celor petrecute./ Collomann împinge degrabă spre acea capcană/ Oastea bessilor, întorcând spatele în dezordine,/ Îl ajutase energic credinciosul Abate al Candelelor,/ Pe nume Hildebrand, și n-au fost înșelați în nădejdea lor,/ I-au culcat la pământ pe tătari cu ajutorul lui Dumnezeu,/ Luând înapoi de la dușmani prăzi foarte bogate./ Și alungându-i, pregăteau pentru țară zile liniștite,/ îndestulați după această victorie, Templierii/ Și-au ridicat construcții peste tot în regat,/ Pe care, cât a durat dezastrul, ciuma tătărască le-a distrus./ I-a ajutat cu drag poporul de rând,/ După ce a văzut că de curând au luptat în regat benevol,/ Gata nu doar să-și verse sângele, ci să-și dea și viață. Fost-au răsplătiți din belșug și de regele Bela, reinstalat,/ După ce a fost adus înapoi pe tron de trupele germane./ Ca urmare a acestor fapte, stăpâneau mai multe cetăți,/ Și cetatea asta pe care o vezi ruinată, la munte[7]./ Aproape de orașul Thalmus aveau propria lor fortăreață,/ Pentru ca să preîntâmpine infiltrările dușmanilor între munți./ După ce, însă, mai apoi s-au dedulcit la desfătări/ Și s-au dedat, în lux, la obiceiuri profane/ Și au încetat să-și mai facă datoria ostășească pentru regat,/ Au fost alungați din lăcașurile lor și mănăstirile le-au fost peste tot distruse/ Cum a recomandat papa de la Roma Clement al cincilea,/ La rugămințile principilor, că într-o singură zi să le desființeze pe toate[8]. Așa au rămas complet părăsite citadelele/ Acelora până azi și absolut nici una n-a mai fost refăcută,/ Că să ia exemplu tâlharii cei răi din regate,/ Care nu știu să se bucure în cumpătare de norocul lor./ Sunt între scriitori unii care afirmă să s-a făcut din invidie, Că Templierii au fost lichidați din cauze nemeritate,/ Că ei au fost respectați chiar mai mult decât stăpânii,/ Și doar numele gloriei lor a dat naștere pizmei/ Principilor, căci casele regale adăpostesc această boală,/ Că se urmăresc între ele cu dușmănii reciproce./ Că văzând un bărbat dăruit cu mai multă virtute,/ Cu atât mai crunt să-l muște cu dinte de fiară/ Și să nu înceteze până nu l-au răpus cu viclenie./ Tot așa, pe vajnicii bărbați luptători, templieri,/ I-a prăpădit invidia principilor; în chipul acesta/ Constatăm că au pierit mulți alții, de aceeași soartă./ Apoi, după ce Thalmus a fost devastat de tătari/ Și locul acesta a fost deseori atacat de turci,/ Urmașii au început să mărească așezarea lui Hermann,/ Și să părăsească treptat locul de dincoace de Althinum (?)./ în felul acesta sătucul lui Hermann[9] de lângă Cibin/ A început să devină oraș și la urmă cetate,/ Thalmus a fost redus la un târg oarecare, cum se vede și astăzi,/ Își arată acum risipite ruinele, pe care le descoperi peste tot,/ Și Mohus și Vestha, că și Boycza[10] dovedesc/ Cât de înstărite au fost aceste sate și cât de roditor a fost/ Pământul prin aceste părți; ruinele o arată deschis,/ în vremea noastră, aceste locuri le stăpânesc sibienii,/ Până la vadul Oltului, în jos, spre Câineni,/ Unde curge acum râul oltenesc,/ Puțin mai jos de Turnul Roșu, care a fost construit aici;/ Acesta și astăzi distinșii bărbați sibieni/ îl întrețin pe cheltuiala lor, ca o poartă întărită a regatului,/ închisă cu bariere, ca nici un valah misian,/ Grec sau turc să nu poată trece pe acest drum,/ Decât dacă cere permis și arată ordinul de trecere;/ Doar așa îi e permis să meargă mai departe spre oraș./ Nu ți-ar veni să crezi, cititorule, cu ce trudă și cheltuială,/ Cu ce bătaie de cap se țin în frâu șiretlicurile oltenești./ Măcar că treaba e grea, cu ajutorul lui Cristos reușesc/ Să o facă satisfăcător cinstiții funcționari,/ Prin mijlorirea cărora se face negustoria regatului,/ Folositoare nu numai lor, ci multora/ Care beneficiază de faptele acestor cetățeni de ispravă/ Și de avantaje./ Acum, Cristoase, mântuitorul și învățătorul tuturor,/ Dăruiește Sibiului un magistrat atât de înțelept,/ Care să poată apăra aceste locuri de la capătul lumii,/ Ca vreun necaz să nu poată lovi Provincia[11].
Amin”.
Urmărind conținutul poemului epic De Oppido Thalmus Carmen Historicum de Johann Lebellis, lucrarea scrisă în anul 1542 și publicată de Tipografia Bart din Sibiu în 1779, reiese că, cavalerii templieri au existat în zona Tălmaciului și s-au luptat cu mongolii în 1241. În lucrare se arată că au existat cavaleri templieri la Cârța, Brașov și Cluj, iar după apariția ordinului Papei Clement al V-lea și al regelui Franței Filip al IV-lea de desființare a Ordinului Cavalerilor Templieri, ei au dispărut din zonă și o parte din ei s-au refugiat, spunem noi, și în Țara Loviștei, luând în considerare multiplele cruci latine și Crucea de Malta din Titești. Aceste informații despre cavalerii templieri au fost redate de dl Remus Barna în cartea sus-menționată.
- Va urma -