Crucile cavalerilor de Malta ne arată că și românii noștri erau în ton cu cavalerii occidentali, dovada fiind și cavalerii români care au participat la Cruciadele conduse de Andrei al-II-lea al Ungariei, după cum a scris istoricul P. P. Panaitescu. Acest lucru ne indică azi că valahii din Țara Făgarașului erau bine organizați și aveau „armata lor”.
Referitor la Reynold, el făcea parte din aristocrația franceză și era strămoșul nobilului maghiar Rozgony care s-a bătut cu Carol Robert de Anjou.
Lui Renauld de Chatillon (1125-1187, cf. Wikipedia), prinț al Antiohiei între 1153-1160 și în 1175, Baldowin al IV-lea al Ierusalimului i-a dat domnia și peste Hebron. A fost căsătorit cu Constanța Antiohiei și a avut mai mulți copii printre care și fiica Agnes de Chantillon. Aceasta s-a căsătorit cu viitorul Bela al III-lea al Ungariei, crescut la curtea împăraților de la Constantinopol, tatăl lui Andrei al II-lea, bunic al lui Bela al IV-lea. Renauld era deci din familia Catillon-sur-Loing.
Floarea de lis gravată pe sarcofag ne duce cu gândul la înrudirea cu banul Mikud care la rândul lui era înrudit cu banul Reynold, un urmaș al regelui Reynold din Antiohia și a cărei fată, Agnes, a fost căsătorită cu Bela al III-lea. Din această cauză foloseau ca simbol „Floarea de crin” a Capeținilor din Franța iar acest lucru ne duce cu gândul că banul de Severin, Micud, era înrudit cu banul Reynold, din Ungaria și care l-au ajutat pe regele Ștefan al Ungariei în războiul civil cu tatăl său Bela al IV-lea. După moartea regelui Ștefan ei au rămas în slujba regelui Ladislau Cumanul perioadă în care s-a înrudit cu Tihomir după cum reiese din actul lui Vlaicu Vodă privindu-l pe Ladislau de Dobocai, ruda lui de sânge.
Privind în urmă la faptele istorice ale înaintașilor noștri și ale lui Basarab I, știm că el, în 1324, a fost recunoscut ca voievodul Țării Românești de către Carol Robert de Anjou, iar în 1327, Papa de la Roma, Ioan al XXII-lea l-a felicitat pentru succesele avute contra tătarilor și numit voievodul nostru iubit Basarab Catolicul. Poate că la întâlnirea pe care a avut-o Basarab în 1324 cu Carol Robert de Anjou, a participat și fiul lui, prințul Tihomir-Tugomer zis Albu, co-regent, după cum era moda, și atunci să-l fi cunoscut și regele Carol Robert de Anjou și în finalul expunerii eu cred că acest prinț a fost celebrul sol de pace de la Severin.
Din mormântul nr. 10, prințul nostru ne transmite un ,,mesaj” prin coroana de perle de pe cap și anume că el este regele care și-a dat viața pentru țară, iar crucea patriarhală de pe mână ne comunică că nu-și va uita niciodată credința în Maica Domnului și pe care nepotul lui Vlaicu Vodă a pictat-o ca nicăieri altundeva gravidă, viața urmându-și calea și totodată botezarea în religia ortodoxă, având funcția de conducător religios în regat. Ca simbolistcă, este importantă și crucea patriarhală din perle de pe brațul cavalerului, din mormântul 10, deoarece reprezenta un simbol al puterii sacerdotale a țarilor sau regilor din acele timpuri. Nu seamănă cu crucea lui Ștefan al maghiarilor, dar este asemănatoare cu crucea de pe mormântul lui Radu de la Afumați și voievodului Alexandru Nicolae de pe mormântul din Câmpulung Muscel.
Dione Crisostomul, contemporanul lui Traian și Decebal a lăsat scris despre casta nobiliară a sarabilor, purtătorii de căciulă de vulpe, regi, preoți sau conducători militari, după cum a fost și Decebal și care au denumirea de SARABI, a devenit în gura lumii ca ARAPI ─ adică negri. Așa se face că însuși geograful Ptolomeu din Alexandria, în anul 170 a scris că fluviul Jiu ar fi al arapilor, ce izvorăște din țara arapilor din Hațeg, adică din țara dacilor. Această marcă de nume s-a transmis și la împărații romani daco-traci ca Filip Arabul I și Filip Arabul II Liciniu, Galeriu a cărei mamă era preoteasă din nordul Dunării, „Maximus Galerius in Dacia haut large asardica naus” (B. P. Hasdeu, Etymologica Magnum Romaniae).
„În 261, pe fostul tron al cuceritorului Daciei, se urcă un alt dac, dar nu Sarab ordinar ci tocmai din dinastia lui Decebal, anume Regillian, gentis Daciae, Decibaliu Psius ut fortur afinius” (Treb. Pollio, XXX Tir. IX a scris B.P. Hasdeu).
„Licinius imperator est factus Dacia ariundus” (Eutrop)
Sarabii lui Dione Crisostom, ca și basarabii posteriori, își aveau cuibul lor în munții Hațegului și ai Olteniei căci aici, în jurul Drobetei și al Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, iar prin urmare și a castei celei nobiliare. În Biblioteca imperială din Viena se află într-o traducere germană anterioară secolului XVIII o colecțiune de blazonuri făcută de unul numit Ruběić, care își dă titlul de eraldist (Wappenherold) al împăratului serbesc Ștefan Dușan (Ianko Schaffarik, t.9, 1857, p. 348). Dacă această indicațiune cronologică ar fi adevărată, atunci noi am avea a face cu un monument eraldic tocmai de pe la 1340. În acea colecțiune, marca Țărei Românești este din punct în punct ca la Hulsius. Toate acestea, neapărat, sunt deja ceva, dar cestiuni de o asemenea natură se cere cu orice preț un izvor foarte autorizat, când e vorba mai ales nu de o marcă particulară, ci de blazonul unei țări. Prima confirmațiune oficială ne oferă numismatica maghiară.
La 1368 Vladislav Basarabă recunoscuse suzeranitatea Ungariei asupra Țărei Românești (Fejer, IX, 4, p. 148, 210). Din aceeași epocă există monede de la regele Ludovic, de diverse mărimi, purtând pe parte cap negru:
Vom mai adăoga în teacăt că până astăzi numele cel legendar al Basarabilor la învecinații ruteni este Bisova Arapia, literalmente „Arabia dracului” (Zelechowski, Ruthen. Wtb. I, 31).
Ceea ce s-a întâmplat rutenilor, ceea ce s-a întâmplat serbilor și bulgarilor, nu putea să nu se întâmple și mai denainte tuturor neamurilor învecinate cu Basarabii, adecă toate trebuiau de asemenea să-i arabizeze mai mult sau mai puțin; și întrucât începutul Sarabilor se înfundă în epoca dacică, de pe atunci deja ar putea să ne fi rămas în istorie vreo urmă de acest fenomen.
Cronicarul persan Fazel-Ulah-Rașid arată în cronica referitoare la invazia mongolilor în Transilvania că Buceg și Cadan, conducători ai hoardelor tătărești, după ce au pătruns în Țara Făgăraşului şi Țara Oltului şi i-au învins pe luptătorii din aceste ținuturi, precum și pe Bezerenban, au trecut munții în Țara Carauglahilor și i-au bătut şi pe valahii de acolo. Trebuie observat că ţara românilor, adică a valahilor, poartă numele de negru, adică a vlahilor negri în anul 1241. Întrebare... de unde avea poporul valah acest nume!? Răspunsul este simplu, perpetuat în timp... Dela Sarabii lui Decebal numiți de Ptolemeu arabi, denumire perpetuată în timp, întâlnită și la Isidor Ieșean când descrie pe banul Dionisie din Transilvania cu armata lui să ocupe teritorii din Bosnia în 1241, la Bihaci, trimis de regele Bella al IV-lea.
B.P. Hașdeu povestește în lucrarea Etimologicum Magne Romaniae că numele legendar al Basarabilor la învecinații ruteni este Bisova Arapia, literalmente „Arabia dracului” (Zelechowschi Ruten. Wtb.1,31).
Comentarii: Faţă de expresia folosită de polonezi în sec. 14, Bisova ArabiaI, adică „Arabia dracului”, constitue un argument în favoarea faptului că valahii se numeau „negrii” iar expresia dracului, provine de la steagul de luptă al dacilor ce era constituit din capul de lup şi trupul de balaur (adică de drac). În timp, de acest simbol s-au folosit şi curtenii de la Curtea împăratului Sigismund de Luxemburg, atunci când Voievodul Mircea cel bătrân, l-a trimis la pe băiatul lui, Vlad (tatăl lui Vlad Țepeș), la curtea lui Sigismund pentru o vreme. Aici a luat numele de ”Vlad Dracul“. El a desprins şi sistemul de luptă al cavalerilor occidentali precum şi limba latină, pe lângă limba română pe care o folosește în acte oficiale. Consecințele în timp după acest nume s-au văzut în despărțirea în două ramuri a familiei familiei Basarabilor, adică a Dăneștilor și a Drăculeștilor, pe scena Ţării Româneşti, Moldovei și Transilvaniei.
Sarabii lui Dione Crisostom, ca și Basarabii posteriori, își aveau cuibul lor în munții Hațegului și ai Olteniei, căci aici, în giurul Drobetei și al Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, iar prin urmare și al castei celei nobiliare. Hațegul și Oltenia sunt tocmai regiunea pe care, sub raportul idrografic, o reprezintă râul Jiu, izvorând din Hațeg și străbătând apoi pe lângă Vulcan pentru a șerpui în lung prin întreaga Oltenie. Ei bine, în geografia lui Ptolomeu, Jiul n-are alt nume decât: ϰατ Αραβω ν ποταμος, literal „de Arabibus fluvius”, adecă: „râul care se pogoară din Țara Arabilor”, pe când Dunărea este Δανουβιος ποταμος, Oltul - Αλουτας ποταμος, Temeșul - Τιβισϰος etc.”.
„Filip înaintează cu o armată în Dacia, se luptă cu o invaziune germanică, mai ales cu carpii, învinge și liniștește provincia. Aceasta ne-o spune Zosima (I, 20), dar și mai cu autoritate monetele cu legenda „Victoria Carpica” și cu titlurile „Carpicus Maximus” și „Germanicus Maximus”, urmate la 248 de un triumf. Nu e încă tot. La 247 Filip înființează în Dacia o monetărie proprie, ceea ce este o mare grație imperială și dovedește totodată o stare comercială înflorită a provinciei.
Pe aceste „monete dacice” figurează Dacia ca o femeie între o aquila și un leu, cu numerele Legiunilor V și XIII, ținând într-o mână sabia dacică cea încovoiată întocmai ca pe bas-reliefurile Columnei Traiane, iar în cealaltă un steag. Sabia cea dacică nu se vede decât numai pe aceste monete ale lui Filip. Pe unele exemplare Dacia poartă tiara sau honetul cel frigian, simbol de libertate”.
„Dintre împărații pe cari i-au luat Roma din Dacia, cel mai celebru a fost Liciniu, cumnatul lui Constantin cel Mare și înverșunatul dușman al creștinilor. Fântânele sunt unanime asupra originii sale: „Licinius imparator est factus, Dacia oriundus” (Eutrop); „απο Δαϰιας Βρμωμενος (Socrates Scholasticus). Și se mai adaoge că era un barbar, un om crescut și născut departe de orașe : „agraribus plane acrusticantibus, quia ab eo genere ortus altusque erat, satis utilis” (Aur. Victor). Despre Liciniu dară este necontroversabil că a fost „natione Dacus”, ca să vorbim în stilul inscripțiunilor. Ei bine, acest dac Liciniu zicea că se trage din neaul lui Filip Arabul; iar prin urmare una din două: sau Liciniu a fost arab din Asia, ceea ce-i peste putință, sau Filip a fost Saraba din Dacia, după cum am văzut că-l arată și faptele sale.
Julius Capitolinus trăia sub Constantin cel Mare, căruia i-a și închinat scrierile sale. În Viața lui Gordian III (c. XXXIV) la sfârșit, tocmai în pesagiul unde se adresează cătră Constantin cel Mare, Capitolinus vorbește despre o inscripțiune în care se menționa că Gordian fusese învins de Filip, adecă de împărații Filip Arabul și fiul său Filip II; apoi adoage că se zice cum că Liciniu, când ajunse împărat, a distrus acea inscripțiune, fiindcă el, Liciniu, „pretindea a se trage din neamul celor doi Filipi”: „Quem titulum evertisse Licinius dicitur eo tempore quo est nactus imperium, quum se vellet videri a Philippis originem trahere”.
Acest text este nec plus ultra categoric. Toată lumea știa ca era dac, ba încă barbar din Dacia, dar toți trebuiau să știe nu mai puțin că eș își urcă originea neamului la Filip Arabul, pe care însuși Julius Capitolinus îl numește „Philippus Arabs”; și trebuia s-o știe mai ales Constantin cel Mare, când îi dăduse pe soru-sa în căsătorie. Înrudirea însă între Liciniu și între Filip nu putea să fi fost în fapt decât identitatea de castă: amândoi Sarabi. Elementul cel mai rezistinte contra dominațiunii romane în Dacia, Sarabii, floarea dacilor de altădată, par a s efi ținut totdauna retrași, departe de cultura cea curat latină a orașelor: de aici tatăl lui Filip ne este descris ca un hoț de codru, iar Liciniu ca un țărănoi. Neam barbar pentru erbanitatea romană, Sarabii se distingeau totuși prin trăsătura caracteristică de a fi toți foarte mândri: „superbus”, zice Capitolinus despre Filip.
„Dominațiunea romană în urma cuceririi Daciei nu exterminase acolo nici poporul de jos, pe cei „păroși”, „capillatos”, nici casta cea aristocratică a „căciulaților”, „Sarabas”, ba nici chiar în sânul acestei caste dinastia cea regească a lui Decebal. Filip, un Saraba ordinar, adecă nedinastic, apucă sceptrul imperial la 244. Peste 17 ani, la 261, pe fostul tron al cuceritorului Daciei se urcă un alt dac, dar nu Sarabă ordinar, ci tocmai din dinastia lui Decebal, anume Regillian; „gentis Daciae, Decibali ipsius, ut fertur, affinis” (Treb. Pollio, XXX Tyr.IX).
Aceasta invederează pe deplin puternica persistență a Sarabilor în Dacia un secol și jumătate după moartea lui Traian. Ceva mai mult, peste vro zece ani după Regillian, împăratul Aurelian retrage din Dacia administrațiunea romană și legiunile, lăsând pe ceilalți locuitori în voia furtunelor, dar elementul cel nedomolit al sarabilor rămâne nestrămutat acolo, și, după ce Roma perde cu totul Dacia, doi dintr-înșii mai izbutesc a deveni împărați romani: la 307 Liciniu, despre care s-a vorbit deja, iar la 305 Galeriu.
Se repetă mereu că împăratul Galeriu a fost născut în Dacia cea nouă sau a lui Aurelian nu departe de Sardica, adecă aproape de Sofia, în Bulgaria actuală, fiindcă Eutropius (IX, 22) zice: „Maximianus Galerius în Dacia haud longe a Sardica natus”. În privința lui Galeriu, o fântână mult mai sigură decât Eutropius este Lactantius, contimpuran cu acest principe, nu posterior ca celălalt, și carele ne spune foarte lămurit că Galeriu era din Dacia cea veche sau a lui Traian, de unde mumă-sa fugise cu dânsul trecând Dunărea denaintea unei invaziuni a carpilor, și prin urmare putea să fie crescut în Sardica sau pe aproape, dar nu fusese născut acolo. Lactantius mai adaogă că Galeriu nu era latin, ci barbar din Dacia cea veche, și anume indigen, adecă dac, de vreme ce fugea dinaintea năvălitorilor străini”.
„Aposteriori, Galeriu era fosrte mândru de originea sa. Pe când alții îl porecleau „cioban”, „armentarius”, după cum ziceau lui Filip „haiduc” și lui Liciniu „bădăran”, însuși Galeriu pretindea a fi dintr-un neam zeesc: „diis oriundus” după Lactantius, sau un neam de balaur: „matre compressa dracone”, după Aurelius Victor.
Considerațiunile de mai sus ar fi ele singure destul de ponderoase pentru a ne îndemna să credem că Galeriu, ca și prietenul său Liciniu, a fost din casta Sarabilor; dar ceva și mai hotărâtor este însuși numele „Galerius”. Dacă nu s-ar ști cu certitudine că acest împărat a fost dac, numele său „Galerius” n-ar avea nicio importanță deosebită; când se știe însă că el era nu numai dac, dar încă se pretindea a fi de origine ilustră, atunci ne izbește împregiurarea că „Galerius” însemnează tocmai „pileatus”, derivând din „galerus”, sinonim cu „pileus”: „galerus est genus pilei”, zice Servius într-o scolie la Virgiliu, și prin urmare nu este altceva decât o traducere latină literală a dacicului Saraba.
Mai este ceva. Din Dione Crisostom noi am văzut că Sarabii erau la daci o castă nu numai nobiliară, dar și sacerdotală totodată. Ei bine, Lactantius (De morte persec. XI) ne spune că muma lui Galeriu cea „transdanuviană” era o bogată preoteasă păgână a „zeilor de munte”: „mater Galerii erat deorum montium cultrix, quae sacrificabat paene quotidie et vicarios suos dapibus et epulis exhibebat” (cfr. Van Haag, De Galerio Caesare, p. 3)”
B.P. Hașdeu: « Însuși Mircea cel Mare, la 1403, în două acte de alianță cu regele Vladislav își dă titlul de: „mare voevod și domn autocrat a toată țara basarabească”. E nu mai puțin caracteristic că domnii Moldovei, cu Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare în frunte, numeau și ei Țara Românească Basarabie, sau și mai bine o numeau cu pluralul - Basarabi, ca și când ar fi fost Basarabi toți locuitorii.
Despre Basarabii extinși pe teritoriul Transilvaniei și Olteniei, Hașdeu a mai scri următoarele:
„O cauză foarte curioasă a concurs a face ca numărul cel mare al Basarabilor să fie așa-zicând învăluit începând chiar din secolul XIV. Se pare că era un obicei ca în fiecare familie din acest neam numai unul din frați sau veri să poarte numele Basarabă, și încă să-1 poarte în locul numelui său de botez. Acest obicei se învederează mai întâi la Basarabii din Hațeg, cari apar în istorie în secolul XIV și - după ei stăpâneau, între altele, în însușire de „chinezi” satul Râușor. Actul din 1398 numește trei frați: „honestos viros Janustinum et fratres suos Bass arabe et Custe Knesios de Riușor”, și mai jos: „saepedicti Knesi Janustinus, Bessarabe et Custa” (Fejéer, Cod. dipl. Hung. fără nicio indicațiune a numelui de botez. Actul din 1435 constată că chinezii de atunci din Râușor, Costa, Stanciul și Volcul popă, au trădat Ungaria trecând în Moldova, și transmite chineziatul în partea „Nobilium Michaelis et Bazaradac Joannis filiorum quondam Joannis de dicta Ryusor” (Fejer, XI, 504).
Toți cei menționați, toți fugiți și cei rămași, erau din aceeași familie chinezială a Basarabilor din Râușor, frați și veri; totuși, numai unul din șase se numește Basarabă și iarăși un frate al doilea, al cărui nume de botez ne rămâne necunoscut. Fără îndoială, aveam denaintea noastră un obicei, un obicei pe care întrucâtva îl putem urmări în aceeași epocă și la Basarabii din Țara Românească.
După moartea primului Dan Vodă la 1386, apucând tronul fratele său Mircea cel Mare, se pregătise pentru viitor o crâncenă luptă între cele două crengi domnești, o luptă care s-a tărăgănat până departe în secolul XVI. O creangă numită „Drăculești”, după numele lui Vlad Dracul, fiu al lui Mircea și tată al lui Țepeș, se credea în drept a domni prin faptele adevărat eroice ale membrilor săi; posteritatea însă a lui Dan sau „Dăneștii”, de câte ori izbuteau pe o clipă a apuca domnia, pretindeau că dânșii singuri se puteau numi Basarabi. Primii doi „Dănești” , Dan I și fiul său Vladislav, se mulțumeau cu numile lor de botez (Arh. ist. I, 1, p. 19, 73, 142). Dar iată că fiul acestui Vladislav nu se mai știe ce nume de botez va fi avut, căci el se intitulează: „ tânărul Basaraba voevoda fiul bunului Basaraba voevoda”, ca și când Basarabi ar fi fost numai el și fratele său (Venelin, p. 111, 121). La 1476 domnește fiul lui Dan II, dându-și numele tot așa.
Ca atare, Radu Negru Vodă, Thocomerus, Tihomir - Tugomer, voievodul românilor, nu este cuman - Tug-Tamir, Tug - Timur, adică oțel călit cum l-au denumit mulți rău-voitori uneori, ci din moși-strămoși valah în carne și oase. La fel și fiul lui, Basarab, făcut și el cuman însă recunoscut chiar de către Carol Robert de Anjou că este român din casta nobililor sarabi, purtători ai peceții capetelor de arapi pe steaguri și monede și al căror renume s-a transmis până astăzi iar poporul a fost supranumit ca „valahii negri” dela nordul Dunării.
Dione Cristotomul ─ Dione care a scris în grecește istoria dacilor, ne spune că la dânșii se numeau SARABII TIAREI sau „capete cu căciuli” (pe latinește, pileati), clasa cea de sus, din care se alegeau regii și sacerdoții.
Densușianu: Despre colecțiunea cea vechii de legi a Daciei amintesce și episcopul got, Iornande, din sec. VI, născut și crescut în Mesia de jos.
Istoricul got însă atribue redacțiunea acestui codice de legi lui Deceneu (Decianul), care pusese basa instituțiunilor politice și religiose ale Daciei, și care în tot casul se vede a fi identic cu Dokius filius Caeli, adică Saturn.
Reproducem aici cuvintele lui Iornande: „Acest Deceneu, fiind un bărbat forte învățat în sciințele filosofice, introduse la Geți o disciplină morală, ca ast-fel să îmblăndescă moravurile lor cele barbare; el i învăță să cunóscă regulele cele nestrămutate ale lumii fisice, făcându-l să trăiască amésurat ordinii de lucruri stabilite de natură, și după legile lor proprii, pe cari le au scrise până în dilele nóstre și le numesc Leges Bellagines; el i-a învătat să potă deosebi lucrurile adevărate de cele neadevărate (logica), și ast-fel i-a făcut superiori altor popóre în privința judecării lucrurilor, îndemnându-i tot-o-dată să-și petrecă vieța în fapte bune; el i-a făcut sé cundscă secretele astronomiei, le a esplicat cele 12 semne ale zodiacului, și în particular, cum trec planetele prin semnele aceste, cum cresce și scade luna, cum se numesc cele 344 stele și prin ce semne anume trec ele, când răsar și când apun; apoi el alese din tinerii cel mal nobili, pe cei mai deșcepți, îi învăță teologia, riturile și ceremoniile cum să venereze anumite divinități și cum să facă serviciul religios în temple; din aceștia apoi le formă preoți, cărora le dede numele de pileați”.
Neștiind totuși cine putea fi sacerdotul purtător de căciulă de bassara din tribul bessilor, se poate bănui că numai unei persoane îi putea reveni acest rol și nume (de Basarab, vezi comentariile lui Hașdeu). Radu Negru Vodă pe românește, Thocomerius pe latinește, Tihomir-Tugomer pe slavonă precum și fiul lui, Basarab, nu sunt cumani, ci fac parte din gena Traco-Dacilor-Sarabi.
Istoricul Dumitru Onciu și B.P. Hașdeu au scris depre originea traco-dacilor de langă Munții Rodopi, Munții Hemului, teritoriul cuprins și de regele Burebista, a tribului sacerdot al bessilor, purtători de căciulă de vulpe Bassara. Ei erau preoții templului lui Dionisos, Basareus sau Sabazius Basareus. Aceștia erau buni luptători, buni în meșteșugul aurului fiind înrudit cu tribul sartilor cu capitala la Bessapara lângă Plovdiv. Această localitate este în apropierea drumului ce lega Constantinopolul de Filipolis, Sofia, Belgrad, Raguza, Roma. De la ei a rămas numele de biserică, adică de credință. Albanezii și azi folosesc expresia besa-bes, adică un fel de jurământ sfânt. Acest trib a fost descris prima dată de Herodot cu cinci secole î.Hr. Ei erau purtătorii de căciulă de vulpe, Bassara, căciulă ce este caracteristică și clasei conducătoare a sarabilor daci Tarabostes sau pielaților. De la cuvântul sarab a plecat și confunzia de arapi dată dacilor și viitorilor valahi. Însuși zeul Orfeu este imortalizat ca purtător de căciulă de vulpe, trac fiind la origine.
Besii au fost atât în Dobrogea cât și în Dacia aduși de Traian, înfințând cohorta a IV-a Flavia Bessorum ce a staționat la Romula, Slăveni, Buridava, Cincșor, Boița, Micia, Troemsis. În timpul lui Aurelian administrația și armata Imperiului Roman au fost trecute în sudul Dunării în Moesia reușind în final să romanizeze și populația tracă pe întreg balcaniul. Așa se face că populația de aici a fost toată romanizată iar noua religie să fie însușită de această populație, iar cei din tribul bessilor numiți și români ca și cei din nordul Dunării să aibă episcopul lor exemplu sec. IV, V, Niceta de Remesiana care a popovăduit credința în această zonă. În secolul al VI-lea împăratul Iustinian a construit pe Muntele Sinai Mânăstirea „Sf, Ecaterina” unde s-a folosit de românii din tribul bessilor, unde într-o bună bucată de timp s-au folosit slujbe în limba bessă (armână), latină, egipteană și greacă. Besii au fost răspândiți pe tot teritoriul Balcanilor și mai ales în Bosnia așa cum a scris scriitorul Isidor Ieșean cartea ,,Despre originea cuvântului Bosnia”, descriind multe localități legate de numele bessilor la fel ca și în România. Tot legat de zeii Dyonisos și Diana s-au găsit relicve ale lor în Țara Făgărașului, o mască a zeiței Diana de la Cinșor în anul 1986 și despre zeul Dyonisos la Râșnov în 2015 care au fost aduși de tribul bessilor în această parte de țară. Tot așa se poate explica și existența Basarabilor pe întregul cuprins al Banatului, Țării Hațegului sau Olteniei, locuri unde au sălășluit aceste triburi de sacerdoți traco-daci.
- Va urma -