Dacii și geții vorbeau aceeași limbă după cum au spus Herodot, Strabon și însuși Ovidiu, care o considera o limbă proto-latină. Densușianu, despre Limba Geților: „Ea a fost limba triburilor pastorale, arimice și latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, și era astfel identică cu limba barbară veche”. Se ocupă bine înțeles de limba Geților și Dacilor: „Limba Geților era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină”. Regăsim această temă și în secolul al IX-lea, în discuțiile dintre Împăratul bizantin Mihail al III-lea (îndrumat probabil de Patriarhul Fotie) și Papa Nicolae I:
„Judecând după unele remarci amare făcute de Papă, scrisoarea se pare că a fost scrisă pe un ton arogant, deși Nicolae pare să fi exagerat și să fi fost prea sensibil cu privire la anumite aspecte. S-a supărat pe Împărat că ar fi numit Roma «»un oraș vechi" pe când Mihail se pare că a folosit epitetul « Vechea Romă » pentru a distinge Roma de Bizanț, « Noua Romă ». Papa, cu toate acestea, a avut un motiv bun pentru a protesta împotriva Împăratului care numea latina o limbă barbară, scitică. Este pentru prima dată când vedem patriotismul grecesc în contradicție cu naționalismul roman și latin” (Francis Dvornik, The Photian Schism, History and Legend). Vezi și lucrarea Dr. Monah Miron, Laurențiu Mihai Pătru,
Prosopgrafia și opera Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului:
Revenind la Densușianu: Pentru a dovedi că fondul era acelaș, aduce între altele și faptul când o imensă deputațiune de pilofori și comați se prezentă împăratului pentru a se supune fără mijlocirea vreunui interpret: „Această scenă din urmă se ilustrează în mod și mai clar prin următorul pasagiu din istoria lui Dio Cassiu. După terminarea primului răsboiu, scrie dânsul, Traian trimise pe câțiva reprezentanți ai Dacilor la senat casă confirme pacea. Ambasadorii lui Decebal fură introduși în senat, undedupă ce depuseră armele, împreunară mânile după modul captivilor, rostiră oarecari cuvinte, precum și rugarea ce o facem, apoi consimțiră la pace și își ridicară armele de jos”. Și senatul înțelese cuvântarea lor.
Când, la 196 a. C., Romanii învinse pe Filip pe poetica vale a Vodenei, se celebrară cu mare solemnitate jocurile isthmice, undese adunară mulțime din toate ținuturile. În fața proconsulului Titu Quintu Flaminiu, heroldul făcu cunoscut că senatul roman ordonă să fie liberi, scutiți de dări și să trăească după legile lor : „Auzind vocea heroldului, o bucurie extraordinară cuprinse întreagămulțimea. Ei nu puteau crede dacă au înțeles bine cele ce li se spuneauși se priviau unii pe alții cu mirare, ca și cum toate acestea ar fi numai iluziunile unui vis deșert”.
Ei înțelegeau deci limba latină, căci a lor nu eră îndepărtată. (Dacii și tracii vorbeau aceeași limbă, proto-latina. Faptul e foarte important și iată de ce Densușianu spune: „În cercetarea originii unei limbi, precum și în aprecierea elementelorși a formelor sale, nu se poate proceda decât în mod istoric; ori ce altă sistemă, fiind lipsită de fundament, nu poate duce la adevăr”. Dar acelaș lucru se petrece la cucerirea Iberiei și țerilor germanice. Peste tot se constată că Romanii se puteau înțelege cu eroicii învinși cari erau Armâni. Urmează un adevărat dicționar al limbii pelasgice, voiu cita: „Diferite cuvinte și forme, ce ne-au rămas din limba veche barbară, cum sunt Anxurus, înger; Apssorhus, apșoară; Arius, râu; Asarath, sărat; Baba și Ababa, Babă; Baku, taur; Brathu, brad; Celeres, călărași; Cerus, cer; Copte, coaptă; Domnus și Domna; Daspletis, despletit […]
Despre acest trib al bessilor din Haem și Dacia Traiană, Isidor Ieșean a consemnat următoarele: „Căci un popor « Bessi » sau « Bossi » au existat în adevăr pe aici, și aceștia au fost români, adică mai întâi un popor trac, apoi mai în urmă cu totul romanizat, care era, după mărturisirile lui Ptolemeu VIII, 12, 4, unul din cele 15 triburi tracice, ce au esistat pe vremea romană, mai ales în Dacia-Traiană: Ptolemeus III. 5. 20 zice, că « Bessi » (Bμσσοι) locuiau în Balcani și se estindeau până în Carpații nordici” (f, v. Gheyn 102) etc.
Bessi (în limba sanscrită vecya) erau un popor de munte, războinic, se trăgeau din aceiași tulpină cu Satrae, tot un trib dacic de pe timpul Romanilor, și locuiau mai întâi în munții Rodopei, spre est de Satrae (pe râul Nestus până la Hemus nordic. I. v. Gheyn 97), pe teritoriul ce se întindea de la Ciconi până la Hem, și ajunseră în estinderea lor spre vest și până în Bosnia și Dalmația de astăzi. Inscripția latină-greacă de pe vremea lui Traian îi numește „Vessi” grec. Bησδυν (Zaikaria 78). Capitala lor a fost Bessapara ale cărei ruine se văd și astăzi la Staro-Grădiște, Besikava, pe Strebrus, spre sud de Basargik. „Bessi” sau „Bossi” erau un popor foarte energic. O inscripție de la Naples citează despre Dolonus Esbani F. Bessus equi. ex. c. Equ. III Thracum.
Strabo VII, 5.12. zice că: „Bessi” merită a fi numiți briganzi. S. Paulin episcopul de Nola, Poema XVII, v. 219. Migne, P.L.S. VXI zice: „versos monachis latrones”. Bessi au fost după cum ne spune Herodot VII.III, preoții templelor Satrilor, adică ei erau și o secta sacerdotală. Horațiu numește pre Bachus tracicus Bessareus (Od., 1. XVIII. II). În regiunea Pindului găsim localitatea Bessarica. (Fligier. Zur praehistorischen Ethnologie der Balkanhalbinsel 45. 62).
Și astăzi însemnează cuvântul „bess”, „bessa” în limba albaneză, precum am amintit mai sus: „credință”, „răsbunare”. Bessii au fost tot odată și mari esploatatori ai minelor de aur din Munții Hemului. Așa găsim în poema lui S. Paulin de Nola: „Bessus colligit aurum”, iar Latinus Pecatus zice: „Purum ille pretiorum putabat aurum, quod dementium venis aut fluminum glareis quaesitor. Bessus ...eruisset”.
Bessi apar și ca: „auri leguli et metalarii” și în Cod. Theod. X, 19, unde citim: „ut nemo quamquam Thracem ultra in possessione prpria putat esse celandum)[1]”.
Bessi au fost tracii cei mai viguroși și mai rezistenți și, fiind și un trib nu numai sacerdotal ci și tototdată militar, au știut să-și menție lung timp naționalitatea lor. Ei arată goților, cari trec prin anul 377 Hemul lângă Hadrianopol (Uscadama în limba bessă), drumurile prin Munții Hemului și ai Rodopei (sequendarum auri venarum periti non pauci. Marc XXXI 6.6.). Tot așa au făcut și Valachii (Valchis) pe timpul lui Ioanițiu, când cumanii și pecenegii au călcat Balcanul (Tomaschek).
Bessi au existat lung timp și după apunerea Imperiului roman, până cam prin secolul al IX-lea și XI-lea. Episcopul Niceta de Ramesiana (Bela-Palanka între Nis și Pirot), predică în secolul al V-lea evanghelia bessilor și goților din ambele Dacii (uterue Daciis) cam prin anul 430 și înființează pentru ei 3 biserici, în care s eoficia în limba greacă, armeană și bessă. (Vita Scti Theodosii în Paguis t. III. 9).
În secolul al VI Bessi sunt deja cu totul romanizați. Aceasta ne-o mărturisește peregrinul Antonius din Placentia. Veniamin din Tudella, care vizitează Sinaiul în secolul al XII-lea găsește la poalele muntelui o monastire în care se află călugări, ce vorbesc încă unii cu alții în limba bessă: „tres abates scientes linguas hoc Latinam, Bessam et Graecam, Syriacam et Aegyptiacam linguarum” (Item ad Goldmeister cap.37 apud Tomaschek ibi, f.). Numele lor n-a fost dispărut încă, tot așa că și cel al Goților din Dacia. Nicetas Episcopul de la Seres amintește încă despe bessi. Bessi au fost, precum am amintit mai sus, tribul cel mai războinic dintre traci. Ei erau deci cei mai buni soldați ai armatei bizantine.
Priscus, care a călătorit în secolul al V-lea prin tot Balcanul, zice că limba latină era aci limba oficială și limba de casă. Tracii se contopiseră deci deja cu totul cu coloniștii romani și numai „Bistonii” și „bessi” mai rezistaseră încât-va până ce în secolul al VI îi vedem și pre aceștia cu totul romanizați.
În anul 587, când oastea bizantină trecea munții Rodopului, teritoriul bessilor, contra năvălitorilor avari, un soldat bess strigă camaradului său ce mergea înainte și avea un catâr cu merinde, de pe care catât picase jos sarcina, fără să observe camaradul, stăpânului catârului: „toarnă, toarnă frate”. Bessi erau deci pe atunci deja romani. Istoricul Theophanes observă totodată, că aceste cuvinte rostite mai sus, erau pronunțate în limba națională (τη πατωα φονη), iar Theophilactes zice, că aceste cuvinte erau esprimate în limba țării (επιχωριφ τε γλωττη). Și cu aceasta este făcută prima mențiune despre limba română în Balcani. Tracii vorbeau deci prin secolul al VI toți, după cum zice Tomaschek, deja „lingua rustica Romanisca” (românească).
În secolul al XI-lea, strategul Kekaumenos identifică pre românii din peninsula balcanică cu „bessi”. Există și urme de existența lor de odinioară. Așa se pare invederat, că de la „biesoi” sau ”bessi” din Dacia se derivă și numirea munților Beschid din districtul Sanok în Galiția (l.v. de Gheyn f. 102). Tot de la bessi se pare că se derivă și numele de Bissecuca, muntele în județul Prahova, aproape de hotar, Bissoca în jud. Râmnicul Sărat, plaiul Râmnic (Frunzescu 42), țara Bârsei în Transilvania.
Există urme foarte puternice de existența bessilor sau bosilor prin toată Bosnia, atât în numirea topografică cât și în numirile familiare și anume: numiri topografice: Bese (districtul Maglaj. Zepce), Besarovac (d. Visoho), Besici (d. Visoki Kljuc) Besir (d. Banj), Biserica (d. Foea), Beskeri (d. Pozor), Beslaci (d. Glamoe), Beslici (d. Foea), Bisirevici (d. Srebrenica), Biserna (d. gorazda), Bisic (d. Gracanica), Bistarac (d. Tuzla), Bistrani (d. Rogatica), Bistrica (d. Fojnica, Banjaluka, Gradiska Jajce, Zenica Foca, Gradacac), Biscani (d. Kotor-Varos Bistrik) (mah Sarjevo) Bisina (d. Vlasenica, Nevesinje) Bisevici (d. Visegrad) Bossin (d. Căjnica) (Boskovije Bosovic Bosnici, Bosancic (d. Kljuc), Bosnica (d. Zenica) Bistra (d. Zvovnik) apoi între numirile proprii amintim numai unele precum: Ahmed Biscevic (în orașul Foea), Mujo Besenic (în orașul Visoka) amândoi osmani, apoi o familie notabilă din Saracevo Risto Besaravic care prin lung timp au fost viceprimarul orașului Saraievo, apoi Besara în orașul Krupa etc.
Numirea de „bessi” sau „bossi” provine în istorie direct și pentru numirea românilor. Așa găsim în cronica ungară (Simeon de Keza) și la alți scriitori de documente expresiunea: „terra silva Blachorum sive Bessinorum”). Dr-ul I. Sbiera spune în opul său: „Istoria romanilor de la originea lor” Cernăuți, 1906, p. 318, că „în Ardealul meazăziinal-răsăritean, în țara Bărsei de azi era pe timpul năvălirei Ungurilor în Pannonia în anul 895 un al patrulea ducat roman, locuit de besseni”.
Ce puteau fi acești besseni în acest timp, drept în mijlocul românilor compacți ceva alta decât încă români, când știm că țara Oltului și a Bârsei, era deja de la începutul istoriei românilor țara cea mai românească, obârșia romanismului întreg. Deci dară și „bessi” sau „bossi” din Bosnia cari au existat pe aici înainte de romani și multe secole în urma lor, cari erau deja de lung romanizați, erau încă numai români.
Numirea originală ale acestei regiuni se pare să nu fi fost chiar „Rama” ci „Ruma”, și că acest cuvânt din urmă se va fi fost schimbat abea mai în urmă, aici pe acest pământ iliric, și aceasta ne arată iarăș acea împrejurare, că și astăzi se află în Pannonia de odinioară (în Sirma de azi de unde emigrase românii) lângă Carloviț, un oraș cu numele Ruma. Orașe și locuri cu acest nume există astăzi preste tot Balcanul o mulțime dar indecomun numai pre acolo pe unde au locuit odată romanii sau românii, și aceasta este dovada cea mai bună despre substratul român al acestui loc care poartă și astăzi încă numirea de „Ruma”.
În fine, oare aceste două numiri „Rama” și „Ruma” nu s-ar putea aduce foarte bine în legătură cu cuvântul „Roma” și cu populația română ce au existat pe aicea mai ales pe acele timpuri? E doară de tot clar, că „Rama” nu e nimic alta decât numai o formă schimonosită, slavisată din cuvântul „Roma”, și „Ruma”. Chiar și noi ne-am fost numit odată între olaltă „rumâni”. În Muntenia prin tot timpul de mijloc de la descălecarea lui Radu-Negru încoace, clasa muncitoare și autochtonă era numită „rumâni”. Popoarele străine precum francezii, germanii etc., ne numesc și astăzi încă: Roumaines, Rumaenen etc. »
Despre orașul Râm și actualul Râmnicu Vâlcea
Numele de „Râm” a devenit nume de oraș, capitală în zona Buridavei. La retragerea aureliană, popoarele slave ce au năvălit în zonă au găsit un spațiu bine organizat unde existau drumuri pietruite, locuințe din zid, mine de sare, terenuri cultivate și o bogată zonă piscicolă, la confluența râului Olănești (pe care l-au denumit „Râba”) cu Oltul. Denumirea orașului s-a transmis ca „Râmnic” (orașul devenind ulterior un simbol al Țării Românești).
Ne punem întrebarea dacă acest nume nu este o denumire veche dată de romani știind că ei au avut un castru la Stolniceni, numit „Buridava Romană” în anii 103-105, după primul război dintre daci și romani. Aici a fost staționată și cohorta a II-a, Flavia Bessorum, ai cărei soldați erau recrutați din rândul tribului Bessi. Castrul era dotat cu amfiteatru, băi termale, case de locuit. Râmnicul Vâlcea este continuatoarea vechii cetăți Buridava, vechi port la Olt pe vremea romanilor legat de transportul de sare spre Imperiul Roman. Avea în acea perioadă peste 10.000 de locuitori.
Orașul a fost așezat pe drumul roman de pe firul Oltului și făcea legătura cu Transilvania la Sarmisegetusa și spre Brașov. Acest drum a fost practicabil mai bine de 1500 de ani. În 1783 era cunoscut ca Drumul cel Mare unde „iaște pietruit” iar în 1857 se numea Drumul lui Traian. O parte din denumirea orașului, cea de Râmnic, spun unii specialiști c-ar proveni din slavonă, cu înțelesul de râu, rac, eleșteu. Alții cred că numele provine de la râba (pește). A fost cunoscut sub numele de Râmnic pâna în sec. XVI, ulterior adaugându-se Vâlcea, spre a-l deosebi de Râmnicu Sărat. Privind denumirea de Vâlcea sunt multe discuții, unii istorici presupunând că ar proveni de la vâlc (lup, în slavonă) iar alții, ca Sacerdoțeanu, că ar proveni de la cuvântul „vale”. Eu gândesc totuși c-ar proveni de la „Roma”, acest spațiu fiind intens locuit de daci și romani până în sec. IV și după. Localizat pe o principală arteră de circulație - Drumul lui Traian, a fost pietruit de la Dunăre până în Transilvania pe o lățime de patru metri.
După cum se știe, Cohorta a II-a Flavia Bessorum a fost încartiruită aici, la Bârsești, iar după lăsarea la vatră, soldații și-au întemeiat familii și au rămas în zonă, orașul Buridavei căpătând un nume asemănător Romei, de care au rămas legați locuitorii Daciei lui Traian: Râm, poate chiar RUMA.....Așa se poate explica ușor de ce Mircea cel Bătrîn, în actul din 1390-1400, când a dat boierilor din Țara Făgărașului donații de pământ la Șercaia, a scris că acest act a fost redactat în limba slovenească și limba Rumânească. Actul a fost redactat de scribul Grigore Venețianul, ce făcea parte din scribii care au fost și pe timpul lui Negru Vodă. Sub această semnătură a Venețienilor, găsim un act din 1232, la Rășinăreni, dat de Negru Vodă locuitorilor de aici, consemnat și de regele Mateias Corvinul. Deci, Negru Vodă a scris clar că, limba folosită în Tara Românească, era limba Rumânească. La fel găsim specificată limba Rumânească și la domnitorul Vlad dracul, în1437.
Mai degrabă acest nume provine de la numele Roma sau Ruma după cum nota în Cronica sa Miron Costin („de la Râm ne tragem”) decât să provină de la cuvântul „Râba”: Râm = Râmnic vs Râba = Râmnic. Până la sosirea slavilor, această localitate, Buridava romană, era sediul legiunilor imperiale, cu peste 10.000 de oameni. Ajunși aici, slavii au găsit confluența Olaneștiului cu Oltul, zonă bogată în pește și e posibil să fi numit râul Râbnic, convergență a termenului slav Râba și vechiului nume Râm.
Creșinismul a pătruns în zonă, dovadă fiind mormintele locale, descrise de părintele Gh. Petre, în care s-a găsit câte o piatră sub cranii - obicei creștin. E normal să fie așa deoarece în apropiere de Ocnele Mari se exploata sarea încă de pe timpul romanilor, soldații find plătiți cu bulgări de sare. În acel timp s-a mai creat o cale de transport a sării către Severin (Drumul Sării) pe sub munte.
Râmnicu Vâlcea a devenit astfel un puternic centru economic și social. În acest fel ne explicăm și prezența voievodului Bogdan, cu mama lui, Anca din actele episcopiei vâlcene, când este pomenit ca primul voievod ce a făurit o biserică în Râmnic.
Episcopul Ștefan al Râmnicului, în 1673-1674, a consemnat că primul voievod înscris în pomelnicele „Episcopiei Râmnicului, Noul Severin” figurează „Io Bogdan Voievod și mama lui Anca, ctitori” la 1303-1304. Carol Robert de Anjou, în diploma din 6 octombrie 1335, îl menționează pe acest voievod: „Noi Carol, prin mila lui Dumnezeu regele Ungariei, prin cuprinsul celor de față facem cunoscut tuturor cărora se cuvine, că în anul Domnului 1335, venind înaintea noastră venerabilul întru Hristos părinte frate Ladislau, din aceeași milă, arhiepiscop de Calocea șicancelar al Curții noastre, nașul nostru preaiubit, a arătat în fața noastră și a mărturisit cu limpede mărturie precum urmează. Că întrucât fiind trimis din porunca noastră pentru pregătirile privitoare la trecerea și strămutarea voievodului Bogdan, fiul lui Micula, din țara sa în Ungaria – a cărui strămutare nu răbda atunci nicio zăbavă căci ținuse prea mult timp – pentru ca treaba să se zorească și să se împlinească cât mai iute, fiind el nevoit să se ducă la marginile acelor părți și să zăbovească acolo din pricina pomenită, a trebuit să poposească în părtile marginașe ale regatului, în slujba noastră, întâia oară de la sărbătoarea tuturor sfinților până la sărbătoarea Botezului Domnului, a doua oară dupa aceea până la sărbătoarea Rusaliilor și, în sfârșit, a treia oară până la sărbătoarea Adormirii Fericitei Fecioare. Și pentru aceasta fusese nevoit să facă și să se încarce cu sarcina unor foarte mari și costisitoare cheltuieli, din pricina cărora el a împovărat întrucâtva, cu strângerea merindelor și a cheltuielilor trebuitoare, niște moșii numite Jam și Sângeorge, împreună cu cele ce țin de ele”. Martor la această perioadă este coroana de aur pe care scrie Anca, găsită la Malul Alb în 1980, experții datând-o în 1250-1300.
Pe parcursul istoriei e menționat voievodul Dan I ca dăruind mânăstirii Cozia Veche de la Călimănești o moară din Râmnic. În 20 mai 1388, voievodul Mircea cel Bătrân eliberează în orașul Râmnicu Vâlcea o donație către Mânăstirea Cozia:
1388 (6896) mai 20: „Mircea cel Bătrîn voievod dăruiește ctitoriei sale, m-rea Cozia, satul Orlești, satul lui Stoian Halgaș, un obroc anual și 300 de sălașe de țigani. De asemenea, îi întărește satul Crușia și mai multe locuri, dăruite de alții, hotărînd totodată modul de alegere a egumenului.
Cîți se poartă cu duhul lui Dumnezeu, aceștia sínt fiii lui Dumnezeu, cum spune dumnezeiesculapostol, căruia mergîndu-i pe urmă cei iubitori de dreptate, ce se silesc spre cele bune și viața dorită au dobindit, cele pămintești pămintului lăsindu-le și mutindu-se la ceruri, acel fericit glas de bucurie auzindu-l, pe care veșnic îl aud: «Veniți binecuvîntații părintelui meu, să moșteniți împărăția cerurilor, care este gătită vouă de la întemeierea lumii». Cărora și eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecinstitorul și de Hristos iubitorul, Ioan Mircea mare voievod și domn a toată Ungrovlahia am binevoit după putere să le urmez ca să proslăvesc pe Dumnezeu care m-a proslăvit pe mine și m-ar idicat cu slavă în scaunul părinților mei.
De aceea, a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire în numele sfintei și de viață începătoarei și nedespărțitei troițe, nezidită dumnezeire, prin care împărații împărățesc și domnii domnesc și pentru care trăim și ne mișcăm și sîntem, la locul numit Calimănești pe Olt, care a fostinai înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă, pe care cu dragoste și cu multă osîrdie, dupăvoia domniei mele, l-a închinat mai înainte-zisei mănăstiri.
A dăruit și domnia mea cîte sînt de nevoie călugărilor ce trăiesc în acel locaș pentru hrană și îmbrăcăminte: satul pe Olt care a fost mai înainte al lui Cazan, numit Orleștii și al doilea sat, care epe Cricov, care a fost mai înainte al lui Stoian Halgaș [Algașa]; am mai dăruit și o moară în hotarul Piteștilor,încă și la moartea sa, jupan Stanciul Turcul și-a dat satul numit Crușia, ca să fie al mănăstirii. Adăruit și alt boier al domniei mele, Stanciu al lui Balco, o bucată
Acestea toate mai înainte-zise să fie slobode de toate dările și muncile domniei mele.
Încă a mai dăruit domnia mea obroc de la curtea domniei mele, pe fiecare an: 220 de găleți de grîu și10 buți de vin și 10 burdufuri de brînză și 20 de cașcavale și 10 burdufuri de miere și 10 bucăți deceară și 12 bucăți de postav și 300 de sălașe de țigani.
Pe lîngă aceasta, a binevoit domnia mea ca mănăstirea Codmeana să fie supusă, cu toate ce se țin deea, mănăstirii mai sus-scrise și de acolo să se stăpînească. Iar viețuirea acestui lăcaș să fie dupăorînduirea popii Gavriil și cîte va orîndui el și va așeza, nimeni să nu cuteze să schimbe altfel, cît de puțin, încă și după moartea popii Gavriil, nimeni să nu aibă putere să așeze pe egumen, nici eu, Mircea voievod, nici alt domn, care va binevoi Dumnezeu să fie după mine, nici mitropolitul, nicinimeni altul, numai acel pe care frații îl vor voi din mijlocul lor, după așezămîntul lăsat de popa Gavriil.
Cine s-ar încumeta dintre cei mari și mici să schimbe cele mai sus scrise și să strice chiar și puțin,unul ca acela să fie blestemat de domnul atotțiitorul și de preacurata născătoare de Dumnezeu și detoți sfinții și aici și în veacul viitor și să fie socotit cu toți cei ce s-au lepădat de domnul și l-au dat pe el morții.
Acest cinstit hrisov s-a scris după porunca marelui voievod Io Mircea și domn a toată Ungrovlahia, înanul 6896 (1388), indictionul 11, luna mai 20”. (Sus, adaus în condică: „Acesta este hrisovul Iui Io Mircea voievod pentru toate milele pe care le-adat mănăstirii întemeiate de dînsul”.
Numele de Râbnic s-a căpătat odată cu venirea slavilor în zonă, în drumul lor spre Balcani. Aici, slavii au găsit o zonă bine dezvoltată economic și bogată în sare la Cosota (Ocnele Mari) de azi, cu drumuri bine pietruite, făcute de Traian, ce legau Transilvania, pe Valea Oltului, de Dunăre. Râul Olănești de azi se revărsa în Olt pe o deltă largă și oferea condiții bune de pescuit, iar sărea era folosită la conservarea peștelui pentru iarnă. Așa se face că populația din zonă a dat numele râului de Rabnic (de la râba = pește), nume folosit și de voievodul Mircea cel Bătrân.
Pe parcursul vremii, numele orașului a fost de Râmnic, preluând numirea inițială de la Râm sau Ruma, datorită legiunilor romane așezate aici. Când a ctitorit Mănăstirea Cozia, Mircea cel Bătrân a semnat un act aici, în Râmnic, oraș bine dezvoltat, cunoscut de urmașii voievodului Dan, fratele lui, cât și de tatăl lui, voievodul Radu, care au oferit pământuri bisericii Cozia Veche, cu mai mulți ani înainte de 1338. Din Dealul Licura, actualul deal Petrișor, care era plin de vii, pomi fructiferi și zonă agricolă de cultivat mei, jupan Budu și jupan Tatu au oferit și ei terenuri lui Mircea cel Bătrân pentru Mănăstirea Cozia, împreună cu curtea de la Hinătești, strada Uliță și 300 de țigani cu muncitori agricoli și o moară. Acest lucru ne arată nouă, azi, o dezvoltare industrială a orașului. Populația rumânească locuia la baza Dealului Capela, spre Olt, în jurul Episcopiei, la baza Dealului Cetățuia, spre Dealul Malului și spre Priba, precum și la baza Dealului Licura, spre Vlădeștiul de azi, adică pe Morilor. De atunci a rămas până în zilele noastre numele localității Buda ce face legătura cu Cosota, Ocnele Mari. Locuitorii din Buda se ocupau mai ales cu olăritul, precum și cei din Vlădești, renumiți olari până în zilele noastre. În acele timpuri s-au construit multe biserici în zonă, iar cea mai veche este Biserica de la Hinătești, sec. al IV-lea și Episcopia.
În timpul episcopului Ștefan s-a scris că primul voievod care a ctitorit o biserică ar fi fost voievodul Bogdan, în 1303-1304, înainte de lupta de la Posada, înainte de sec. al IV-lea. Este posibil ca acest voievod să fi stăpânit Curtea de la Hinătești și să fie din ramura voievodului Litovoi. Este posibil ca acest voievod să fi dus tratative prin trimisul lui Casrol Robert de Anjou, Baco, înainte de Lupta de la Posada, pentru a prelua el conducerea Țării Transalpine în locul lui Basarab. Altfel nu se explică de ce regele maghiar a depus tot efortul spre a-l trece granița în Ardeal, la Cuhea, și totodată l-a făcut voievod în acel loc. Concomitent, l-a ajutat să scape din încercuirea făcută de ostașii lui Basarab și l-a ajutat să treacă pe drumul sării, al Mehedințului, spre Severin, iar apoi a ajuns teafăr la Timișoara. Se știe că în acea perioadă, Carol Robert de Anjou era în certuri cu sașii din Sibiu, așa că traseul spre Sibiu era incert.
Profesorul Nicolae Angelescu a publicat cartea „Plimbări și mici excursii în Râmnicu Vâlcii”, în 2014, Editura Bibliostar. Domnia sa descrie că la nord de Dealul Cetățuia, Bogdănești, Bujoreni, terenurile ar fi aparținut încă de la începutul secolului XIV lui Negru vodă. În partea de vest, înspre Valea Teancului, se urmează alte înălțimi până la Dealul Taomirului, al cărui nume păstrează încă amintirea voievodului Tugomir Basarab, din vremurile îndepărtate ale înfiripării statului românesc. Acest lucru ne arată că Negru vodă a fost și în Râmnicul nostru.
În Monitorul Oficial al Regatului României nr. 250 din 13 februarie 1892, găsim locația numită Taomir de pe moșia Cetățuia ce a aparținut lui Tigomir Basarab (Negru Vodă): „Terenul cu pădurea de esență gorun, numit Taomirul, de pe moșia Cetățuia, în întindere suprafața totală ca de 6.700 m.p., situat în comuna R.-Vâlcea, fost pendinte de monastirea Cetățuia, asupra D-lui Dumitru C. Deșliu, cu lei 685”.
Acest lucru dovedește că zona Râmnicului era bine dezvoltată. Însăși Cozia Veche, strămutată în 1980 pe malul stâng al Oltului, la barajul de la Turnu, arată că era o construcție serioasă din acea vreme, bine adăpostită la poalele muntelui.
- Va urma -