Februarie 1945. „Să se termine odată, oricum ar fi, mort sau schilod. Țara ne-a uitat. Numai noi avem datoria să murim pentru ea”.

Lunile ianuarie și februarie 1945, când armata română a luptat în Munţii Tatra Mică, Metalici Slovaci şi Javorina, au fost cele mai dificile din punctul de vedere al condițiilor de luptă din întreaga campanie dusă de armata română pe frontul de Vest.

- În afara terenului dificil, a zăpezii mari și viscolului puternic trupele române s-au confruntat și cu mari lipsuri materiale, determinate, în primul rând de modul în care structurile de profil ale Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) au înțeles să pună (de fapt să nu pună) la dispoziție Marelui Stat Major român locomotivele și vagoanele pentru aprovizionarea frontului.

Referindu-se la condiţiile în care luptau pe front trupele române, Secția 2 a Marelui Stat Major român informa și atrăgea atenția, la 8 februarie 1945:

„- Comandantul Diviziei 6 infanterie a raportat în scris, iar comandantul Diviziei 3 infanterie verbal comandantului Corpului 6 armată și Armatei 4 că în inspecțiile făcute au întâlnit ofițeri și ostași care plângeau de frig și foame.

- De circa 3 săptămâni de operații de mișcare, unitățile au dormit afară pe zăpadă fiind scoase din cantonamente de către aliați.

- Aliații, pe unde ajung, spun localnicilor ca să se păzească de ostașii români, că aceștia fură, jefuiesc, schingiuiesc și batjocoresc femeile și să nu-i primească în cantonamente și nici să le dea ceva (mâncare, lemne etc.). Populația până să se convingă de contrariu primește cu ostilitate trupele române. Cei ce suferă sunt tocmai ostașii din linia de luptă. În același timp, aliații fac nereguli care nemulțumesc populația și dau vina pe ostașii români.

- Localitățile care sunt cucerite de trupele noastre sunt date în comunicate că sunt cucerite de aliați (Rožňava, Iaslova, Muraň, Tisovec, Brezno). Aliații procedează astfel: stau în căruțe până când au intrat primele patrule românești în localitate, apoi dau bice la cai și intră la trap sau galop în localitate de unde radiotelegrafiază că au ocupat localitatea, rămânând în ea unde iau tot și ocupă cele mai bune cantonamente. Cu timpul vin și alții cu căruțe, camioane, călări, ocupă toate casele, iar trupelor române nu le rămâne altceva decât să stea pe drum afară.

- Vești din țară primesc foarte rar și atunci când primesc află numai știri rele.

- Ofițerii cer să li se trimită din țară cu plată, săpun de față, lame de ras, conserve de carne afumată.

- Comandamentele sunt ținute într-o veșnică presiune morală, prin faptul că li se cere de către orice ofițer din comandamentul aliat care este situația informativă și operativă până la companie izolată, cu cele mai mici amănunte, care câteodată devin sâcâieli și chiar batjocuri…

- Astfel, starea morală la ofițeri și trupă este aproape zero: se merge în virtutea inerției. Mi s-a spus că unii ofițeri și ostași nu mai aplică prescripțiunile regulamentare de folosire a terenului în atac și apărare, că stau descoperiți în picioare sub focul inamicului spunând: «Să se termine odată, oricum ar fi, mort sau schilod. Țara ne-a uitat. Numai noi avem datoria să murim pentru ea». Acestea au fost spuse de ofițeri superiori și chiar generali. Totuși, fapt îmbucurător, disciplina ostașilor și ofițerilor este încă tare. Impresionant faptul că ostașii merg și se țin de ofițerii lor, cum se țin copiii de mama lor. Toți salută, iau atitudine ostășească, răspund militărește și sunt foarte îndatoritori”[1].

Aranjament grafic - I.M.

--------------------------------
[1] Alesandru Duțu, Armata română în război, 1941-1945, Editura Enciclopedică, București, 2016.