2 august 1941

„I se dă unui moş nişte pâine şi nişte carne friptă. El nu se lasă până nu sărută mâna celui care i le dă şi începe să plângă în timp ce săruta pâinea şi carnea. Scena aceasta a înduioşat pe soldaţi. Compania comandă şi fiecare caută să dea câte ceva din pituca ce o mai aveau”. (Jurnal de operaţii - Batalionul 16 vânători de munte).

În timpul înaintării spre Bug, Corpul de cavalerie începe, prin detaşamente de recunoaştere, sprijinite de artilerie, cercetarea zonei situată la sud-est de Savram.

- Subunităţi din Brigada 6 cavalerie ajung la Nedelkovo şi la Poleanetkoe. În zona ultimei localităţi, inamicul contraatacă cu care de luptă obligând cavaleria să se replieze pe înălţimile de la sud de Savran.

Corpul de munte continuă şi el urmărirea, la sud de Gaivarom, fără să întâlnească rezistenţe deosebite.

- La Batalionul 16 vânători de munte se înregistrează din nou ,,scene duioase”: ,,I se dă unui moş nişte pâine şi nişte carne friptă. El nu se lasă până nu sărută mâna celui care i le dă şi începe să plângă în timp ce săruta pâinea şi carnea. Scena aceasta a înduioşat pe soldaţi. Compania comandă şi fiecare caută să dea câte ceva din pituca ce o mai aveau”.

Generalul Petre Dumitrescu cere comandanţilor ca în şedinţe scurte educative sau în diferite ocazii ce li se prezintă să lămurească ostaşilor rostul operaţiilor pe care Armata 3 le întreprinde ,,acum în răsărit”. În acest cadru, mai preciza comandantul Armatei 3, se impunea să se sublinieze că „chestiunea Ardealului nu este încă trasată definitiv şi mai avem şi noi un cuvânt de spus, mai ales acum când armata română s-a purtat atât de strălucit”. „Sunem datori să luptăm pentru a ne asigura dreptul de a reface Ţara Românească în fruntariile ei” (Comandantul Armatei 3)

La orele 2.30, primele unităţi ale Diviziei 3 infanterie (general Ilie Şteflea) trec Nistrul (spre seară, în prezenţa generalului Ion Antonescu), îndreptându-se spre Odessa.

- „Apărarea inamică de pe malul Nistrului se bazează pe rezistenţa în cazemate (ocupanţii fiind încuiaţi cu hrană şi muniţii pentru mai multe zile), combinate cu contraatacuri executate de fracţini de infanterie, ţinute la câţiva kilometri înapoia poziţiei şi aduse rapid cu camioanele. Concluziile asupra inamicului sunt: inamicul îşi retrage probabil grosul forţelor de pe Nistru spre est; pe Nistru sunt lăsate, în cazemate, elemente de sacrificiu, împreună cu rezerve mobile locale, ce au misiunea de a opune rezistenţă nelimitată; sunt de aşteptat reacţiuni, însoţite de care de luptă, ce pot fi date de rezervele ce sunt dispuse la 15-20 km est de Nistru” (Jurnalul de operaţii al marii unităţi).

Aviaţia sovietică bombardează Constanţa, Sulina şi Mangalia.

Într-o convorbire cu Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, Mihai Antonescu îi prezintă un Memoriu referitor la suferinţele românilor din Transilvania ocupată, precum şi o Notă privind modul în care ocupanţii au dărâmat bisericile ortodoxe româneşti: „I-am arătat cum este tratată populaţia românească lipsită de drepturi şi cum liberii profesionişti români nu pot să practice profesia de avocat şi medic în teritoriul ocupat de Ungaria. L-am rugat pe domnul ministru Killinger să avizeze guvernul Reich-ului că această situaţie nu poate să fie prelungită la infinit”.

Generalul Constantin Pantazi semnalează, prin Ordin general, că din nou au fost văzuţi soldaţi pe stradă „în mare hal de destrăbălare. Deşi îmbrăcaţi bine şi curat, totuşi într-o ţinută complet neostăşească, mergând pe stradă aşa cum merge ţăranul la coarnele plugului, cu şepcile pe ceafă, de gât cu servitoarele, rezemaţi de garduri în faţa cărciumilor etc. Ofiţeri prin localuri şi pe străzi într-o forfoteală şi ţinută care lasă de dorit; salutau şi răspundeau la salut în mod cu totul neostăşesc” (subsecretarul de stat al Armatei de Uscat).

Generalul Dumitru Tudose, comandantul militar al Chişinăului, raportează că „strângerea populaţiei evreieşti în ghetou s-a terminat”, fiind izolaţi circa 7.000 de evrei (40% bărbaţi). Intrarea şi ieşirea din ghetou se făcea prin şase bariere (străzi mai principale, toate celelalte fiind blocate cu garduri de sârmă ghimpată) păzite prin posturi de control militare şi de poliţie. Circulaţia în ghetou era liberă (pentru evrei) între orele 5 şi 21, ieşirea în oraş fiind interzisă (tot pentru evrei) cu excepţia: transportării morţilor (fără pompă, la cimitirul evreilor), cazurilor de intervenţie chirurgicală, transporturilor de hrană şi materiale care nu se aflau în ghetou, învoirilor speciale pentru cei care din diferite motive nu-şi luaseră nimic din fostele locuinţe. În finalul Raportului, generalul Dumitru Tudose, mai preciza: „În oraşul Chişinău nu a rămas şi nu trebuie să mai existe niciun evreu. Acei care se găsesc trebuie arestaţi şi deferiţi judecăţii”.

Pe alte fronturi:

- La sud de Leningrad, trupele Grupului de armate „Nord” ocupă Staraia Russa.

- Trupe ale Grupului 1 tancuri şi Armatei 17 încercuiesc trupele sovietice din zona Uman, la scurt timp al doilea inel al încercuirii find realizat de Divizia 16 tancuri germană şi de Grupul mecanizat ungar.

 

De ce oare?

De ce oare, Marea Britanie, care rupese relaţiile diplomatice cu România, la 10 februarie 1941 (după sosirea în ţară a Misiunii Militare şi a trupelor germane), care îşi declarase, încă de la 22 iunie 1941 sprijinul total pentru Uniunea Sovietică „Vom ajuta Rusia și poporul rus cu tot ce ne va sta în putință” (Winston Churchill), încheind chiar (12 iulie 1941) un Acord „Cu privire la acțiunile comune în războiul dus împotriva germanilor”), nu a declarat război României, în pofida insitentelor cereri sovietice, decât abia la 6 decembrie 1941 (după ce transmisese ultimativ guvernului român, la 30 noiembrie 1941, că dacă nu opreşte până la 5 decembrie operaţiile militare desfăşurate pe „teritoriul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, aliata Marii Britanii”, îi va declara război)?

De ce oare nici S.U.A., care, de asemenea, îşi declaraseră sprijinul pentru Uniunea Sovietică (24 iunie 1944, F.D. Roosevelt a făcut cunoscut că din acel moment „era necesar să se acorde Uniunii Sovietice tot ajutorul posibil”) nu au declarat nici ele război României decât la 6 iunie 1942 (în urma declaraţiei de război româneşti din 12 decembrie 1941, la insistenţele Germaniei), Washingtonul considerând (25 septembrie 1941) teritoriile eliberate (Basarabia şi nordul Bucovinei) drept „provincii româneşti". Semnificativ este şi faptul că secretarul de stat american, Cordell Hull, l-a atenţionat pe Brutus Coste, însărcinatul cu afaceri al României, că doar participarea României alături de Wehrmacht „dincolo de graniţele restituite” reprezenta „o poziţie contrară intereselor americane”.

Răspunsul este simplu, dar, de regulă, trecut sub tăcere: ambele mari puteri considerau, atunci, în 1941, Basarabia şi Bucovina provincii româneşti, chiar dacă acest lucru nu era consemnat oficial în vreun document pe care îl semnaseră reprezentanţii Londrei şi Washingtonului! Ce a urmat în anii următori s-a încadrat în alt context geopolitic şi geostrategic, cu alte interese, atât Marea Britanie cât şi S.U.A., confirmând/acceptând cuceririle teritoriale din anii 1930-1940 şi alte cereri sovietice!

 

24 iulie 1941

Regele Mihai I, Regina Mamă Elena şi generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, vizitează orașul Cernăuți, fiind întâmpinați de populație cu ,,urale și entuziastă bucurie”. După ce sunt primiţi de colonelul Alexandru Rioşanu, guvernatorul Bucovinei, Regele şi Conducătorul Statului vizitează Palatul Mitropolitan, apoi gara, podul de peste Prut şi mai multe mănăstiri din împrejurimi (la Putna asistă la o slujbă religioasă). De la Suceviţa, Regele se îndreaptă spre Piatra Neamţ, iar Ion Antonescu se deplasează la Botoşani unde se întâlneşte cu generalul Giovanni Messe, comandantul Corpului de armată italian, trimis pe Frontul de Est, precum şi cu prefectul, primarul şi comandantul militar al oraşului, cerând relaţii despre starea răniţilor din localitate.

- În Capitala Bucovinei, Ion Antonescu se adresează şi jurnaliştilor români şi străini: „Aici totul este românesc, aici este leagănul nostru, unde sunt înmormntaţi domnitorii noştri glorioşi, voievozii care au zidit din temeii, prin luptele şi sacrificiile noastre, întregul tezaur naţional. Tot ce vedeţi aici este opera ăanului român".

Pe frontul Armatei 3, Corpul de cavalerie înaintează încet şi cu pierderi numeroase. Ca urmare, Corpul de munte primeşte misiunea să-l depăşească şi să atace poziţile inamicului, vânătorii de munte români dând lupte grele la Kapuştiani, Savinţi, Vierhovka.

Sublocotenent Dumitru Teodorescu, comandant de pluton, avea să rememoreze: „Nu-mi amintesc ora începerii atacului, dar am trăit clipe îngrozitoare. Doi mari dușmani a trebuit să înfruntăm: artileria inamică și o zi de iulie cu un soare arzător... În plus, companiile din prima linie înfruntă și focul inamic al armelor automate, mitraliere, puști-mitraliere etc. Artileria inamică, prin bombardamente neîntrerupte, a îmbrăcat tot câmpul în care înainta întregul nostru batalion, desfășurat. Doamne! De unde atâta artilerie și atâta muniție! Companiile din linia întâi atacând, au scos inamicul de pe linia primei creste. Noi, cei din a doua linie continuăm să ne mișcăm sub același îngrozitor bombardament de artilerie. Credincioasa mea ordonanță, Petrică Zlotu din satul Borzești, județul Bacău, când auzea proiectilul de artilerie gata să cadă în apropierea noastră se culca la pământ și se culca la picioarele mele, probabil cu gândul să mă protezeze. În acel moment, de fiecare dată își făcea cruce, oftând și spunând: « Doamne, Doamne! ». « Măi Petrică..., îi strigam printre bubuiturile proiectilelor de artilerie, stai mai departe la 10 m, să poată povesti cel ce va scăpa, despre cel ce ar fi mai fără noroc ». Prin acest iad înaintând, am ajuns cu plutonul la piciorul pantei, pe care companiile din prima linie o depășiseră, înfrângând rezistența dușmanului”.

Sublocotenentul Dumitru Teodorescu are și amintiri plăcute: „Aveam un litru de votcă, dar n-aveam păhărel. Ce-i o sticlă la un pluton și mai ales pe însetat! Nu-i nimic! O împărțim fără mult calcul. La cine ajunge, ajunge, la care nu, înseamnă că s-a terminat. O servesc credicioșilor « enoriași » cu o lingură. Mai târziu în noapte ne va sosi și mâncarea. Doamne, scumpi sunt căluții noștri de munte, mai ales când poartă pe samar marmitele cu încărcătură caldă pe care o așteptăm și o dorim atât de mult!”.

Elogiind modul în care a acționat Divizia 15 infanterie în subordinele Corpului 54 armată german, generalul Erik Hansen transmite comandantului marii unități române mulțumiri pentru „sprijinul operațiilor de la Chișinău și Tighina”.

Divizia 1 grăniceri atacă trupele sovietice, la nord de orașul Cetatea Albă.

„Populația primește bine trupele române și își manifestă bucuria că a scăpat de regimul comunist. Singurii nedumeriți sunt evreii. În multe sate, populația a redeschis bisericile pentru militari, botezând mulți copii. În comuna Cucava doi țărani au montat clopotul bisericii, care a stat ascuns 24 de ani. În comuna Mal. Rusova, biserica transformată în teatru, iat la Cernevți în cooperativă. La Cernevți, femeile au început să curețe de murdărie biserica și o pregătesc pentru slujbă” (Colonel Polihron Dumitrescu într-un raport contrainformativ).

Generalul Ion Antonescu ordonă ca răniţii care ies din spitale „să fie bine îmbrăcaţi cu efecte curate, călcate, iar nu în zdrenţe. Invalizilor li se va da la toţi un rând de haine şi anume: câte o uniformă a Frontului Renaşterii Naţioanle”.

Generalul Constantin Voiculescu, guvernatorul Basarabiei, ordonă prefecturilor de județ să constituie lagăre în care să strângă „evreii din provincie, care să fie întrebuinţaţi la lucrările de refacerea drumurilor şi şoselelor, la repararea podurilor, astuparea tranşeelor, strângerea sârmei de pe câmp etc.”. Evreii de la oraşe urmau să fie „organizaţi pe grupe conduse de un şef dintre ei şi întrebuinţaţi la lucrări”. Cu acelaşi prilej, guvernatorul Basarabiei cere accelerarea operaţiilor pentru constituirea ghetoului”.

Pe alte fronturi:

- Cu aprobarea guvernului de la Vichy, trupele japoneze ocupă (până la 27 iulie) sudul Indochinei.