Operaţiunea „Störfang” - 7 iunie 1942 - Ultimul asalt asupra Sevastopolului
- La centru, Corpul de munte român, care primise ordin să execute un atac de fixare cu obiectiv limitat, atacă cu Grupul ,,Bejenaru” din Divizia 1 munte spre înălţimile Nordnase şi Zuckerkhut şi cu Divizia 18 infanterie spre Mekenzie. Luptele sunt extrem de grele, vânătorii de munte români pătrunzând doar 500 metri pe un front de 1 km. La Nordnase, trupa Batalionului 1 vânători de munte a pornit la atac la orele 4.00, primele elemente ajungând până la 40-50 metri de linia cazematelor inamice, unde au fost primite de o pânză de foc de arme automate și de o ploaie de lovituri de brandturi cu o densitate de neînchipuit. Reluată la orele 10.10, după o nouă pregătire de artilerie, atacul a avut același rezultat. La orele 17.00 acțiunea s-a repetat, Batalionul 1 manevrând de această dată înățimile pe la nord și est, iar Batalionul 4 atacând în lungul crestei de nord. În pofida numeroaselor pierderi s-a reușit să se ajungă iar în apropierea cazematelor inamice, dar numai atât.
Încleştările aveau să fie înverşunate şi în perioada următoare, oraşul-port-cetate fiind cucerit la 4 iulie 1942, ultimele rezistenţe sovietice, de la forturile Maxim Gorki II și farul de la Cap Herssones, fiind înfrânte la 4 iulie 1942.
La şase zile după ce S.U.A. au declarat război României (6 iunie 1942, ca răspuns la declaraţia de război a guvernului român din 12 decembrie 1941), „Detașamentul Halpro” (13 bombardiere Consolidated B‑24 „Liberator” comandat de colonelul Harry A. Halverson, a decolat de pe aerodromul Şcolii militare britanice de antrenament de la marginea localităţii egiptene Fayd, din apropierea canalului Suez (la 11 iunie 1942, orele 22.30), şi a efectuat, a doua zi, 12 iunie, primul raid în România (şi în Europa, după intrarea S.U.A. în război), acţiunea constituind şi prima utilizare a bombardierului respectiv şi „botezul focului” pentru echipajele americane (iniţial, Detaşamentul primise misiunea să atace Tokio, fiind schimbată după pierderea bazelor din China).
Primul raid american în România (şi în Europa)!
Datorită numărului mic de avioane și a distanței mari de parcurs, raidul s‑a terminat cu un fiasco, fiind trecut sub tăcere de oficialitățile americane. La rându-le, autoritățile germane și române, nefiind interesate să se afle că aviația americană era în măsură să execute bombardamente asupra unor obiective din Europa, nu au consemnat evenimentul în comunicatele oficiale de război.
Avioanele inamice au acţionat într-un spaţiu mare din sud-estul României şi au lansat bombe la Constanţa (la orele 4.20: „2 bombe între abator şi docuri şi 8 bombe la 15 km S-E Abatorul de export”), Ploieşti (la orele 4.44, 3 avioane lansează ,,6 bombe explozive”, care dărâmă trei case, ucid trei oameni şi rănesc pe alţi trei; avioanele au mai revenit la 4.48, 4.55, 5.00-5.10), Berceni, lângă Fabrica de hârtie Teleajen (şase bombe explozive), Teişani, în zona Vălenii de Munte (şase bombe explozive), Buzău (cinci bombe), Râmnicu Sărat (şase bombe), Pogoanele, Cioflinceni, Vărăşti, Bolintin Deal, Colibaşi, Dragalina, Ţăndărei, Medgidia.
În „Fişa informativă” românească privind desfăşurarea atacului aerian se precizează că au fost doborâte două avioane „unul de lt. German Pelz în zona Brăila şi altul de aviatorul român adjutant Pascu în zona Mizil-Urziceni; al treilea a fost urmărit până la Sulina” (sursele americane nu menţionează acest fapt). Artileria antiaeriană a intervenit la Constanţa, Sulina, Tulcea, Cernavodă, Feteşti, Buzău, Ploieşti şi Bucureşti. În zona Capitalei au fost trase: „material greu: 78 lovituri (6 baterii); material automat: 57 lovituri (două baterii)”. Un avion inamic care intenţiona să pătrundă deasupra Bucureştilor a renunţat la primele lovituri ale artileriei antiaeriene române, întorcându-se şi zburând „în zig-zag”.
La 12 iunie 1942 a fost doar începutul![1]