Generaţia ofiţerilor artilerişti din Războiul de Neatârnare a fost una deosebită. A fost generaţia care, la puţin peste 33 de ani de la reînfiinţarea artileriei ca armă de sine stătătoare, a primit botezul focului, început la 26 aprilie 1877, sub comanda bravului maior Mihail Popescu prin duelul de foc româno-otoman de la Calafat-Vidin, si terminat, nouă luni mai târziu, la Vidinul încercuit de trupele române şi bombardat cu măiestrie de artileriştii români. A fost generaţia care,  unită în jurul comandanţilor ei, a conştientizat cel mai bine în istoria armei spiritul de corp, de apartenenţă la o comunitate deosebită, la o armă de elită, ce-şi făcuse cu prisosinţă datoria pe câmpul de luptă, primind elogiile comandantului său suprem, Domnitorul Carol I, care pe drept cuvânt a numit-o „podoaba mândră a armatei mele”. 

Că este aşa, ne-o demonstrează câteva  evenimente unicat din istoria armei de la Războiul de Neatârnare la Războiul de (Re)Întregire. În absenţa Face-book-ului de azi, artileriştii au conştientizat necesitatea socializării realizând, la iniţiativa conducătorilor ei, celebrul „Ospăţ al artileriei”, o întâlnire de suflet a tuturor artileriştilor, organizată, de cele mai multe ori, după manevrele regale de toamnă.  Apoi, nu trebuie să uităm că prima revistă a unei arme a fost „Revista Artileriei”, care în primii ani de existenţă  a fost proprietatea artileriştilor, a apărut, exclusiv, prin contribuţia acestora, din taxa de membru fondator, pe care o achitau aproape toţi ofiţerii de artilerie, prin abonamentele în masă ale acestora la revistă, şi nu în ultimul rând, prin scrierile acestora.

Evenimentele nefericite din viaţa artileriştilor, decesul acestora, au constituit alte momente de unitate, de veneraţie a celui dispărut. Presa vremii a relatat pe larg despre marea de oameni, cei mai mulţi artilerişti, care a însoţit pe ultimul drum pe cei chemaţi la Domnul, aşa cum a fost la moartea generalilor Eracle Arion, Mihail Popescu, Gheorghe Manu, Iacob Lahovary, Candiano-Popescu, Henrich Herkt, ca să ne referim doar la câteva exemple, deşi Revista artileriei a publicat necrologuri şi reportaje aproape despre toţi artileriştii decedaţi în perioada antebelică. Despre aspectele evidenţiate mai sus am scris, pe larg,  în revistele „Document” şi „Artileria Română Modernă”, precum şi în lucrarea „File din iatoria artileriei. Fapte, întâmplări şi oameni”. În articolul de faţă ne propunem să evidenţiem un alt aspect, de substanţă,  ce a caracterizat această generaţie de artilerişti de excepţie, şi anume, aceea de scriitori de istorie ca făptaşi de istorie. 

Vom încerca să surprindem amintirile câtorva din bravii artilerişti participanţi activi la Războiul de Neatârnare, prin scrierile lor lasate urmaşilor ca „amintiri şi impresiuni” din acest război în care „tunul românesc n-a mai bubuit ca la parade” ci pentru a „a pune temelia altei situaţii a statului român”, Independenţa şi Neatârnarea. Astfel, vom face referire la lucrările:
- General Alexandru Fălcoianu, Amintiri din Răsboiul Ruso-Româno-Turc din 1877-1878
- Colonel Christache Crăiniceanu, Impresiuni din Răsboiu 1877-1878
General Nicolae Stoika - Amintiri din Răsboiul Independenţei 1877-1878
Colonel Gheorghe Lupaşcu - Amintiri din Războiul Independenţei 1877-1878.

Aceste lucrări au apărut în primii ani ai secolulului XX şi, aşa cum spune un autor, la îndemnul unor camarazi, veterani de război. Trebuie să subliniem că un rol deosebit l-a jucat generalul Alexandru Tell, cel care un pătrar de veac a condus destinele Revistei Artileriei. Nu putem să-l trecem cu vederea nici pe generalul Henrich Herkt, care, după pensionare, s-a implicat decisiv în destinele Revistei Armatei. De altfel, acesta a lăsat posterităţii  „Câte-va pagini din istoricul armatei noastre (Amintirile unui veteran din timpul serviciului. Dedicate camarazilor din generaţiunea actuală)”. Dar, articolele sale publicate în Revista Armatei, la sfârşitul de secol XIX, „Atacul şi luarea Smârdanului”, „Artileria noastră de câmp în campania din 1877-78 şi învinuirile nedrepte ce i se aduc”, „Memoriu. Observaţiile făcute în cursul campaniei noastre asupra materialului de artilerie de câmp de 8,7 cercuit (mod. 1875)”, „Amintiri din campania noastră”,  „Ocuparea Vidinului de către Armata Română şi sfârşitul Războiului Independenţei”, „Amintiri din campania 1877-78” au creat  o emulaţie în rândul  veteranilor artilerişti, cei mai mulţi fiind subordonaţii săi în Regimentul 3 Artilerie pe care l-a comandat în război, şi ulterior până la pensionare. Astfel, după reorganizarea artileriei, pe patru regimente, la 1 martie 1877, Maiorul Alexandru Fălcoianu era comandant de divizion, iar căpitanii Nicolae Stoika şi Gheorghe Lupascu comandanţi de baterii, toţi în Regimentul 3 Artilerie comandat de colonelul Henrich Herkt, iar Christache Crăiniceanu, comandant de baterie în Regimentul 4 Artilerie, format, ca şi Regimentul 3 din fostul Regiment 1 Artilerie, comandat înainte de 1 martie 1877 de colonelul Herkt[1].  

  1. Reorganizarea, mobilizarea şi concentrarea artileriei, duelul de foc româno-otoman, trecerea Dunării

Toate cele patru lucrări de „amintiri şi impresiuni” debutează cu relatarea momentului trecerii artileriei la noua organizare pe patru regimente, două dintre ele (Stoica şi Lupaşcu) făcând apel şi la amintirile generalului Tell privind numerotarea regimentelor, situaţie care va nemulţumi pe artileriştii vremii care vor considera că Regimentul 3 Artilerie „este mama celor alte regimente de artilerie de câmp şi de cetate”[2] sau cum va scrie mai târziu primul istoric al artileriei, generalul Petre Vasiliu-Năsturel „matca întregii Artilerii române, căci de fapt el a fost creat în 1860[3]. Această activitate de „desdoire” a Regimentului 1 şi de formare a Regimentelor 3 şi 4 Artilerie s-a desfăşurat la Buzău, unde Regimentul 1 cantona încă din toamna anului 1876 după ce „pleacă dela Iaşi – pela finele lui octombrie, pe timp de iearnă aspră, sub comanda colonelului Herkt, având de ajutor pe locotenentul-colonel Dabija - pentru a se retrage din faţa invaziunii ruse ce ameninţa ţeara[4].

După ce s-au format la Buzău, cele doua regimente au plecat la Bucureşti, mobilizându-se în cazarma Malmaison. Regimentul 3 Artilerie „sub comanda colonelului Herkt se instalează în curtea cazarmei St. George (Malmaison), unde termină mobilizarea, primind rezerviştii din artilerie şi din celelalte arme, mai cu seamă din cavalerie. Caii au fost complectaţi prin rechiziţii din Bucureşti şi din judeţe. Ei au fostbotezaţi, matriculaţi şi înscrişi pe măsură ce sosiau. Tot aci s-a primit de baterie, dela arsenalul armatei, materialul cel nou de 87 Krupp, numit atunci material greu de câmp de 9c, cu ţevile de oţel cercuite, obuzele şi şrapnelele cu brâu de aramă. ... Efectivele unei baterii montate pe picior de răsboi s-a hotărţt la 160 oameni şi 150 cai. Materialul bateriei se compunea din: şeaisprezece trăsuri, adică şease tunuri de 87, şease chesoane, un car de baterie, un car portroate, o forge şi un furgon[5]. Şi ceilalţi comandanţi de baterii - căpitan Crăiniceanu de la bateria a 3-a, Regimentul 4 Artilerie şi căpitan Lupaşcu de la bateria 3-a/Regimentul 3 Artilerie işi amintesc, în aceiaşi termeni, activităţile desfăşurate pe timpul mobilizării. Din amintirile căpitanului Lupaşcu reţinem că „Echiparea oamenilor cu efecte de îmbrăcăminte s-a făcut cu greu, căci lipsa de efecte de toate categoriile se simţea mult în acest timp. Parte din tunari nu au putut fi echipaţi decât cu tunici, alţii cu spenţere şi restul cu bluze. Celor cu tunici li s-aa dat chipiuri, ceilalţi au primit capele şi berete de marinari. Unii au primit ca încălţăminte: cisme, alţii bocanci cumpăraţi de pe la diferite magazine. Aceasta era starea de îmbrăcăminte a acelora care erau chemaţi să dea ţării într-un viitor apropiat. Independenţa şi Regalitatea[6].

Apoi, „când personalul şi materialele au fost complectate şi toate serviciile ei organizate, s-a întocmit tabloul general al compoziţiunii sale, după care fiecare comandant de secţie şi de trăsură şi-au format carnetele lor respective. Oamenii şi caii, o dată fixaţi la locurile lor, în bună cunoscinţă de cauză, nu se mai mutau dela un element la altul, de cât în cazuri de absolută necesitate. Această stabilitate gravează în mintea şefului de element măsura resposabilităţii sale despre oamenii şi materialele ce i sunt încredinţate, iar omului - ataşament şi afecţiune către şeful imediat sub ordinele căruia servesce[7]. „Zilnic, ofiţerii şi trupa, s-au ocupat în tot timpul acesta cu instruirea în vederea războiului, urmând progresiv aplicarea regulamentelor, atât ale gurilor de foc, cât şi ale serviciului în canpanie etc., făcându-se toate preparativele de a fi gata pentru momentul când bateria va fi trasă pe câmpul de luptă de a-şi face datoria către Ţară şi Tron[8].

După mobilizare, fiecare baterie a primit destinaţii diferite în cadrul acţiunii de acoperire de pe Dunare, şi, în această etapă a războiului, vor primi botezul focului. Astfel, bateria e căpitan Lupaşcu s-a deplasat la Olteniţa, bateria 6 căpitan Stoika la Giurgiu,  iar bateria 3 căpitan Crăiniceanu în Oltenia, la Bechet. Căpitanul Crăiniceanu descrie marşul de concentrare: „Pentru executarea acestui marş, de o cam dată dela Bucureşti la Caracal, am urmat vechiul drum al Craiovei. Acest drum, dela construirea liniilor de căi ferate, se afla aproape în părăginire. Ca şosea, nu exista de cât pe alocurea câte un crâmpei, şi acela uneori nepetruit; iar în colo- drum simplu de carre, plin de pulbere şi, în timputi de ploi, aproape impracticabil pentru trăsurile grele. ... În acele zile de marş, căldurile erau aşa de mari că parte din cai se legănau de suferinţă între şleauri. Apa se găsia rar în câmpii dintre sate în cât adesea luam acest element în găleţile tunurilor, acoperite cu frunze, pentru a pute răcori, din timp în timp, gura şi fruntea cailor, pentru a-i prezerva de insolaţiuni. [...] Servanţii mergeau pe laturile drumului, după timp şi loc, având ochii asupra paquetajului trăsurilor. [...] Dimineaţa se distribuia oamenilor pânea, iar fertura se lua în ticnă, la repausul cel mare, când începeau căldurile, între orele 10-11 a.m., la jumătatea etapei[9].

Pentru fiecare baterie va urma botezul focului, primul foc de război. „La 3 Mai s-a ordonat ca ambele baterii (bateriile 3 căpitan Lupaşcu şi 4 locotenent Constantin Fotino - n.n.) să îndrepte focul asupra inamicului din Turtucaia care lucra la ridicarea unui uvragiu, şi focul n-a încetat decât după ce inamicul ce trăgea dintr-o baterie de lângă Turtucaia a încetat pe al său. Distanţa de tragere a fost de 2300 m, bateriile nu au suferit nici o pierdere în această zi[10]. Comandantul bateriei 3, căpitanul Lupaşcu, rememorând acel eveniment, îşi aminteşte: „Botezul de foc al astaşilor români a fost foarte însufleţit atrăgâbd fiecare mare curaj şi un nemăsurat dispreţ de moarte. Ei au dovedit şi de astă-dată că oşteanul român, ţăranul român, a fost talpa puterii noastre militare şi slava armelor noastre. [...] Cel dintâi la moarte, cel d-intâi la supunere, cel d-intâi la îndurarea a tot felul de suferinţe, acest „Leu” încărcat de gloria strămoşilor, nu putea să nu primească botezul de fo, ce acum după două secole şi mai bine se deschidea iarăşi asupra vechilor noştrii asupritori. Era deci natural ca primele focuri de tun să fie însoţite de o însufleţire demnă de fiii României[11] Până la trecerea Dunării de către Armata română, cele trei baterii vor cunoaşte noi dislocări şi vor participa la duelul de artilerie româno-otoman de peste Dunăre, susţinând înaintarea trupelor ruseşti.

Trecerea Dunării s-a făcut pe „portiere” de către bateria Stoika pe la Corabia pentru a asigura construirea podului de la Siliştioara, pe care va trece şi bateria Crăiniceanu la 20 august,  iar bateria Lupaşcu a trecut pe vase pe la Turnu Măgurele. Din amintirile bravilor comandanţi de baterii aflăm că trecerea nu s-a făcut fără peripeţii.  „La 20 Iulie a venit şi rândul bateriei a 3-a comandată de mine ca să se îmbarce şi să treacă Dunărea. Trecerea Dunărei s-a făcut în condiţiuni foarte grele şi periculoase, din cauza marilor valuri provocate de un vânt puternic şi violent, ce sufla în acea zi[12]. „La 15 august bateria VI Stoika ... trece Dunărea pe portiere şi ocupă satul Ghighiu. Abia pornise portiera pe care ne aflam, când nişte cai dela atelajul tunului îmbarcat, speriându-se, au sărit în apă; ne-am întors înapoi cu portiera; caii ţinuţi de frâu au înotat până la mal, unde au fost reîmbarcaţi şi au pornit cu portiera iar spre malul turcesc[13].

După trecerea Dunării bateriile au executat marş de concentrare către Plevna, adunându-de la Verbiţa. Ziua intrării în luptă se apropia. Curând va începe acţiunea de ocupare a dispozitivului pentru atac. Maiorul Fălcoianu îşi aminteşte: „La 25 August ne-am pus în marş cu întreaga divizie spre Griviţa, executând un marş de flanc care a durat toată noaptea ... Acest marş a fost penibil, era întuneric, burniţa de ploaie, pământul muiat şi mergeam fără să ştim unde[14]. Iar căpitanul Lupaşcu, a cărei baterie făcea parte din Divizionul Fălcoianu, completează: „Întunericul nopţei ne cuprinse numai decât şi curând se întunecă într-atât că nu se mai putea distinge omul la 3 paşi. Din cauza aceasta coloana din cap rătăci drumul şi marşul deveni foarte greoi şi obositor, mai cu seamă că drumurile erau aproape impracticabile. Şosele în Bulgaria nu se pomeneau pe acele timpuri. Podeţele erau înguste de tot, încât tunurile şi chesoanele trebuiau să se strecoare cu mare precauţiune şi aşa tot s-a răsturnat un cheson al bateriei a 3-a, a fost un mare noroc că proiectilele din lădiţă n-au făcut explozie; am fost cruţaţi astfel de perderea multor tunari şi infanterişti ce erau prin prejurul nostru şi apoi şi Turcii ar fi prins de veste mişcarea noastră şi ar fi putut în bună voe să ne atace,    luându-ne pe flanc[15].

  1. Luptele artileriştilor români la Plevna

Ziua mult aşteptată sosise. La 26 august începea lupta românilor, lângă aliaţii ruşi, de la Plevna. Bateria Lupaşcu, cea mai încercată în lupte, a acţionat în cadrul Diviziei a IV-a la Griviţa. „La pornirea bateriilor în galop, pentru luarea poziţiunilor, bateriile au străbătut platoul din faţa Plevnei, unde avuseseră loc cele 2 bătălii crâncene îbn zilele de 8 şi 18 Iulie între Ruşi şi Turci şi unde trupele imperiale ruse au fost zdrobite. Această câmpie era întreagă acoperită cu tot felul de efecte şi muniţiuni de ale soldaţilor căzuţi din ambele părţi. Ce spectacol şi ce emoţiuni am avut fiecare din noi în aceste clipe! Un fior electric străbătu prin corpul fiecăruia dintre noi, însă sentimentul datoriei şi al onoarei precum şi răspunderea faţă de conştiinţă ne potoliră descurajarea şi cu cea mai mare repeziciune luarăm poziţiunile ce ni se indicaseră, atât nouă cât şi infanteriei. Îndată după aceasta 72 guri de foc (cu cele ale Diviziei a III-a - care acţiona în dreapta Diviziei a IV-a - n.n. deschid focul, vestind pe Turci de sosirea armatei române în faţa lor, şi invitându-i după două secole şi jumătate să-şi măsoare iarăşi forţele cu noi. Turcii pricepură îndată după tragerea primului foc superioritatea tunurilor noastre ghintuite Krup. Preciziunea şi justeţea tirului îi făcură să vadă că de astă-dată nu mai au de a face cu artileria rus[16].

La 27 august, artileria Diviziei a III-a, din care făceau parte şi bateriile Crăiniceanu şi Stoika, „au intrat în acţiune pe câmp deschis într-o poziţie la 300 metri distanţă de redută (Griviţa Nr. 2  n.n) au răspuns cu un foc viu bateriilor turceşti şi tragerea ţine până la 5 ore seara. Focurile artileriei diviziei a 3-a au fost toate scurte cu aproximaţie de 500 m., căci între poziţia ocupată de această divizie şi reduta No. 2 se afla o vale de 600 metri lungime aproape, de care divizia nu avea nici o cunoştinţă; reduta No. 2 era construită pe marginea opusă a râpei, astfel că obuzele bateriilor noastre cădeau în râpă şi neobservându-se în baterii nici o spargere de obuze, se părea că erau lungi şi că treceau deasupra obiectivului. Scurtându-se bătaia tunurilor succesiv cu 100, 200 etc. Metri, s-au văzut obuzele spărgându-se pe marginea platoului dincoace de râpă şi lungindu-se bătaia din nou, nu se mai puteau observa loviturile, obuzele căzând din nou în râpă[17]. „Toate aceste neajunsuri au produs o enervare în regularea tragerilor şi s-au consumat mai multe muniţiuni, cu slabă eficacitate, prin acest îndelung tatonament. În cele din urmă, regularea tragerilor a fost efectuată, mai mult sau mai puţin precis, mai curând s-au mai târziu, în acea zi, după poziţiunea bateriilor, cu distanţă medie de 2500 metre, la reduta turcă[18].

Colonelul Herkt, care a participat la Poradim, în ziua de 21 august,  la primirea misiunii de luptă a Diviziei a IV-a, în amintirile sale lămureşte şi detaliile privin existenţa a doă redute la Griviţa: „Pe acest plan, după care colonelul Nowitzki, ne da, colonelului Voinescu şi mie, cţte o copie, nu se afla nimic indicat, despre o a 2-a redută Griviţa, şi nici colonelul Nowitzki în explicaţiile şi directivele sale nu menţiona de cât o singură redută (No. 1, atacată şi luată de trupele române la 30 August). [...] Numai în ziua de 27 August, cu ocazia atacului şi luarea unui redan (construit de turci la 900 m. Dinaintea redutei mare lângă movilă), de cătră trupele regim. 13 Dorobanţi şi 5 de linie sub conducerea colonelului Voinescu, reduta No. 2 fu descoperită, trupele atacatore primind focuri din această direcţiune (flancul drept). Redanul luat, s-a aşezat în noaptea de 27/28 August lângă movila în retranşamente volante o baterie (Lupaşcu din regim. Al 3-lea) care în dimineaţa zilei de 28 deschise focul asupra ambelor redute, trăgând în ambrasurile lor[19].

Până la 30 august, ziua marii bătălii de la Plevna, din păcate necâştigată de forţele ruso-române, vom mai evidenţia din amintirile bravilor artilerişti români: „La 28 August ... Bateria VI Stoika, începând tragerea asupra bateriei de la Bucov, după al unsprezecelea foc s-a văzut un fum gros urmat de o detunătură puternică. Nişte prizonieri turci ne-au spus, mai târziu, că un obuz al bateriei noastre a căzut într-o magazie pe când soldaţii scoteau muniţia şi a făcut să explodeze magazia, ucizând şi mai mulţi soldaţi turci[20]. Tot în această zi bateria Lupaşcu, după ce susţinuse atacul condus de locotenentul-colonel Serghie Voinescu din seara precedentă, finalizat prin cucerirea redanului din faţa Griviţei, a ocupat poziţie de tragere la doar 900 metri faţă de redută (bateria de la Movilă - n.n.), şi timp de trei zile, până va fi schimbată, va săvârşi minunate fapte de vitejie. „[...] în dimineaţa de 28, am deschis focul asupra redutei No. 1, ripostând şi unei baterii ce trăgea din dreapta (reduta No. 2). Bateria a fost susţinută în această luptă de marea baterie ce se afla la 1500 m., mai înapoi, în viile de deasupra satului Griviţa. La ora 9 şi jumătate dimineaţa, am raportat colonelului Herkt cum că bateria cu care mă aflam în poziţie fiind atacată de o artilerie inamică prea numeroasă, nu va putea rezista în poziţia ce ocupă,, având deja mai mulţi oameni şi cai ucişi şi răniţi ... colonelul Herkt vine în persoană în baterie şi constată că în adevăr bateria se află în luptă cu 2 redute bine armate şi cu o baterie inamică, aşezată deasupra redutei No. 1, mai spre stânga şi sub întăririle dela Plevna (bateria dela Copaci), ambele redute încrucişau focurile asupra bateriei Lupaşcu [...]  Constatând că poziţia ocupată de baterie era de cea mai mare importanţă ... luând în consideraţie şi cererea ofiţerilor bateriei, cari inzistau a păstra acea poziţie, colonelul Herkt a decis a se menţine bateria în luptă [...] La 6  ore p.m., focurile încetează din ambele părţi, bateria Lupaşcu având 3 oameni şi 4 cai morţi; 2 oameni şi 2 cai răniţi şi câteva roate de tun şi de antetrenuri atinse[21].

La dreapta, bateria Crăiniceanu, acţionând în cadrul Diviziei a III-a  „am reînceput bombardarea redutei, cu înălţătorul cuvenit distanţei şi stării atmosferice a zilei. Colonelul Dabija (comandantul Regimentului 4 Artilerie şi şef al artileriei Diviziei III - n.n.), trecând prin baterii, ne spuse că: denaintea redutei turce, despre partea noastră, era încă o vale. Atunci bateriile s-au luminat pe deplin asupra formelor terenului, adică: vale mare dincua de redută, vale şi mai mare dincolo de ea, aceea a pârâului Griviţa, cari ambele înghiţeau obuzele şi fumul exploziunilor lor, ce nu înnemeriau direct reduta turcă, aşezată pe o coamă între două văi[22].

Şi în ziua de 29 august se remarcă acţiunile bateriei Lupaşcu care „isbuteşte a stinge focul artileriei din reduta Nr. 1. [...] Bateria dela Copaci şi artileria din reduta No. 2 concentrează acuma focul cel mai violent asupra bateriei Lupaşcu, întărită cu secţia Paraschivescu (din bateria Bereşteanu - n.n.);  însă aceasta, neglijând în cursul nopţii trecute a se îngropa îndestul în teren, oferi acum  inamicului o ţintă vizibilă, dându-i totdeodată şi un reper pentru tragerea asupra bateriei Lupaşcu. Focul artileriei inamice şi acel al tiraliorilor săi, înşiraţi în faţa redutelor, a cauzat în această zi nişte pierderi şi stricăciuni foarte serioase. Secţia Paraschivescu a fost silită a înceta acţiunea sa cu totul şi numai bateria Lupaşcu a putut continua lupta, fiind mai bine adăpostită, având în această zi 5 oameni şi 4 cai morţi, 2 oameni şi 4 cai răniţi; secţia Paraschivescu, un sergent şef de tun mort (capul luat de şina roţii isbită de un obuz), doi servanţi morţi şi mai mulţi servanţi şi cai răniţi...[23].

Ziua de 30 august, onomastica Împăratului rus Alexandru, s-a vrut a fi decisivă în bătălia Plevnei, dar a fost tot un insucces al forţelor aliate. „Toate bateriile au avut ordin a urma focul până la ora 3 p.m., când trupele diviziei III şi IV urmau să pornească la atac[24]. „O salvă de artilerie, la orele 3 p.m., anunâă începerea operaţiunii[25]. Şi în această zi, bateria Lupaşcu se va acoperi de glorie. „Atât bateria Lupaşcu întărită de secţia Paraschivescu cât şi Marea baterie din vii deschid un foc violent asupra redutelor 1 şi 2 pentru a pregăti atacul trupelor noastre (divizia a 4-a) [...] În timpul atacului trupele diviziei a 4-a înaintând spre redută, tirul Marii baterii s-a mascat din ce în ce până în fine a fost forţată a înceta focul. Colonelul Herkt a detaşat din ea o secţie din bateria Bereşteanu pentru a întări flancul drept al bateriei Lupaşcu, care din poziţia ce ocupa nu a fost deloc paralizată în acţiunea sa de trupele ce înaintau la atac. Secţia din bateria Bereşteanu, sosind în poziţie, sublocotenentul Elefterescu, comandantul ei, cade mort după cal, lovit de un glonţ în inimă în momentul de a pune în baterie. (a fost primul ofiţer artilerist căzut pe cţmpul de luptă - n.n.) Această secţie intră pe dată în acţiune, Bateria Lupaşcu numită acum dela Movilă, se compunea din 10 tunuri de 8 cm., şi a putut susţine astfel cu mare eficacitate atacul trupelor noastre până la luarea    redutei[26]. Căpitanul Lupaşcu avea să scrie despre eroul artilerist: „Sublocot. Elefterescu de abia eşise ofiţer din şcoală  la 1 Iulie acelaş an. El fu hotărât de soartă ca peste 2 luni de ofiţerie, să aducă jertfă patriei viaţa sa, pentru cea mai mare cinste, ce poate avea un ostaş[27].

Spre seară, în faza din urmă a luptei, bateria dela Movilă, sfârşindu-şi muniţia, colonelul Herkt dă ordin bateriei Nicolau (din rezervă) de a reaproviziona. Căpitanul Nicolau înaintează chesoanele sale treptat în galop la spatele bateriei dela movilă, astfel, această baterie a putut opera cu cea mai mare energie până la ultimul moment al luptei sângeroase care s-a sfârşit la venirea nopţii cu luarea redutei No. 1[28]. Bilantul acestor lupte este făcut de căpitanul Lupaşcu: „Trupele năvălitoare intrară în redută; ele urmăriră  pe Turci afară din redută, şi numai focul înfricoşat ce asvârleau asupra trupelor noastre din Griviţa No. 2 şi din celelalte întăriri despre Bucova, precum şi întunericul nopţei ce sosise, fură piedecile ce au oprit pe ai noştri de a mai înainta. Reduta Griviţa No. 1 era în stăpânirea noastră. Pierderile suferite de diviziile III şi IV, în această zi, se urcară la 1333 morţi şi 1176 răniţi. Printre morţi erau: maiorul Şonţu, căpitanii Valter Mărăcineanu, Cracalia, Panu, Buşilă şi Romano[29].  Bateria Lupaşcu „în spre seara zilei aceştia primi ordin de a se tetrage din poziţiunea ce avea la „Movilă” şi pe care o ocupase timp de trei zile încontinuu, la o distanţă de 900 metri departe de duşman, în faţa a două redute şi a unei alte baterii ce ne bătea de amfiladă[30].

În dreapta, în sectorul de atac al Diviziei a III-a, unde acţionau şi bateriile celorlalţi doi „cronicari”, căpitanii Stoika şi Crăiniceanu, surprizele nu au lipsit. „Divizia a 3-a era destinată a ataca faţa de nord a redutei ... Trupele înaintară ... Când se mai apropiară, trupele fură surprinse, de o dată, de prezenţa unei văi adânci şi largi, ca de 5-600 metre, plină de hăţişuri, ce le tăia drumul. ... Nu trecu una oră, după respingerea atacului nostru de către reduta din faţa diviziei a 3-a, şi de o dată auzim dintr-acolo şi mai la stânga un clocot infernal de focuri de puşcă şi un fum des ridicându-se în sus ... O surprindere! Reduta ce ataca acum divizia a 4-a era alta de cât cea atacată de divizia a 3-a. Nimeni nu sciuse că erau două redute vecine legate prin comunicaţiuni între ele, iar nu una singură[31]. Căpitanul Stoika încearcă şi o analiză a cauzelor insucesului, cel puţin în sectorul Diviziei a III-a: „Ar fi fost mai cu folos ca bateriile să înainteze şi să ocupe o a doa poziţie pentru a pregăti bine atacul mai de aproape, a zdruncina mai bine pe inamic şi a da încredere trupelor ce atacau. Această a doa poziţie era indicată pe marginea de nord a văii plângerii, la 600-700 m. De redută. Trupele de atac scoborând în vale, se putea trage pe d-asupra lor până la suirea pantei spre redută si atunci artileria, lungind tragerea, putea bate trupele dinapoia redutei, din drumul acoperit şi din cealaltă rredută. Tot cu această ocazie s-a simţit şi lipsa obuzierelor şi a mortierelor spre a bate interiorul uvrajelor inamice. Tragerea cu şrapnele n-a fost eficace. Focoasele erau defectoase şi nu funcţionau bine; şrapnelele se spărgeau ori prea de vreme ori nu se spărgeau de loc[32].

Pentru faptele de vitejie dovedite în luptă, în ziua de 3 septembrie s-au adus 8 medalii Virtutea militară de argint şi 8 cruci Sf. Cheorghe (ruseşti) pentru gradele inferioare din bateria Lupaşcu, „iar pentru oficerii bateriei s-au adus următoarele decoraţiuni: Căpitanului Lupaşcu Gheorghe, comandantul bateriei: Steaua României cu spade în gradul de cavaler şi ordinul sf. Ana din partea M.S. Împăratului Alexandru al II-lea, Locotenentului Drăgulănescu Alexandru, locot. Grecescu Const. Şi sublocot. Popovici Teodor: Virtutea militară de aur şi din partea M.S. Împăratului Ordinul sf. Stanislav[33].

La 5 septembrie Domnitorul Carol I dă un emoţionant ordin de zi: „Ostaşi! În ziua de 30 August, virtutea voastră a încoronat cu victorie steagurile române. [...] tunurile luate de la vrăjmaş se vor aseza de ambele părţi ale statuei lui Mihai Viteazul. Umbra măreaţă a gloriosului Domn va vedea astfel că oştenii români au rămas până astăzi, fii ai eroilor de la Călugăreni. Cel de al treilea tun se va aşeza înaintea marelui corp de gardă, dela Palatul Domnesc, spre a fi pururea, pentru brava noastră armată, un glorios exemplu de imitat[34]. (tunurile de la statuia lui Mihai Viteazul vor fi luate de turci în 1916 - n.n.). După insuccesul atacului din 30 august s-a trecut la aplicarea planului propus anterior de Domnitorul Carol I: „învestirea Plevnei” (încercuirea şi asedierea Plevnei - n.n.), care se va desfăşura în lunile septembrie-noiembrie 1877. În această perioadă, acţiunile artileriei române vor scădea din intensitate, dar, aşa cum îşi amintesc eroii nosti în amintirile lor, nu vor dispărea. În această perioadă se vor executa „construcţii de noi baterii”, „schimbări de poziţii”, focuri de supraveghere şi hărţuire, sprijinul unor atacuri locale ori demonstrative, etc.

Pentru atacul din 6 septembrie al redutei Griviţa No. 2, care „supăra foarte mult posesiunea redutei No. 1”, bateria Crăiniceanu, dintr-o nouă poziâie situată la 600 metri de redută,  revine la  tragerea verticală, care fusese scoasă din artilerie. „Artileria noastră de 78 mm., fusese mai înainte aprovizionată, pentru trageri curbe, cu cartuşe de 250 şi 125 grame. Mai în urmă, desfiinţându-se acest mod de tragere, nu mai puteam întrebuinţa de cât tragerea întinsă, cu încărcătura cea mare de 500 grame. Am fost nevoit, pentru ca să putem arunca câte-va proiectile în interiorul redutei, să confecţionăm, în baterie, un număr de cartuşe de 125 grame. Fără cuvînt se desfiinţase aceste trageri, înnainte de a se fi adoptat mortiere sau obuziere pentru trageri verticale, a căror necesitate era acum foarte simţită[35]. În toată această perioadă s-a acţionat pentru încercuirea completă a turcilor de la Plevna. „La 11 octombrie bateria VI Stoika începe focul împreună cu toate bateriile, spre a atrage asupra lor atenţia turcilor şi a înlezni trupelor gardei imperiale şi celor ruso-române a lua redutele dela Gorni Dubnic. La 16 octombrie se urmează la fel pentru a se lua de trupele ruso-române redutele dela Teliş. Dela această zi câmpul întărit al Plevnei a fost cu totul blocat[36].

Şi tot căpitanul Stoika îşi aminteşte de un tânăr artilerist, care va face carieră în armă şi în armată: „Înainte de finele lui octomvrie un tânăr ofiţer de artilerie, sublocoteentul C. Coandă (eşit chiar anul acela din şcoală), a avut ideea nemerită de a-şi aşeza secţia sa de doă tunuri într-o cută a terenului aproape de satul Bucov şi de a trage asupra redutelor dela Opanez. Secţia sa se găsea bine defilată şi cele doă tunuri, formând un obiectiv prea mic în raport cu distanţa 2500m. La care trăgea, nu se putea bine distinge de inamic, care trebuia să se orienteze numai după fum. Fiindcă bătea un vânt tare lateral, fumul nu acoperia tunurile şi fugia repede în lături, aşa că turcii trăgeau în altă direcţie, iar secţia coandă a urmat tragerea eficace asupra Opanezului mai multe ore fără să fie supărată de focul inamic[37].

--------------------------------------------------------
[1] Ministerul de Război, Anuarul ofiţerilor din Armata română pe anul 1877, p. 71-83;
[2] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, Amintiri din Războiul Independenţei 1877-1878, Bucureşti, Tipografia modernă „Cultura”, 1915, p. 11.
[3] General P.V. Năsturel, Contribuţiuni la istoria artileriei române, Bucureşti, Stabilimentele de Arte Grafice „Universala”, p. 1
[4] Colonel Ch.  Crăiniceanu, Impresiuni din Răsboiu 1877-1878, Bucureşti, Tipografia G.A. Lazareanu, 1908, p. 3.
[5] General N.  Stoika, Amintiri din Răsboiul Independenţei 1877-1878, în Revista Artileriei nr. 5/mai 1911, p. 352. Notă:  Lucrarea cu acelaşi titlu a fost publicată în anul 1911 la Institutul de Arte Grafice „Eminescu”. Generalul Nicolae Stoika a mai avut un frate, locotenentul de artilerie Ştefan Stoika, participant şi el la Războiul de Neatârnare, iniţial în bateria de artilerie de coastă „Independenţa”, apoi comandant al bateriei „Carol” de la Calafat. În perioada 1895-1906 a comandat Regimentul 11 Artilerie Focşani.
[6] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, op. cit., p. 14.
[7] Colonel Ch.  Crăiniceanu , op. cit., p. 7.
[8] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, op. cit., p. 14.
[9] Colonel Ch.  Crăiniceanu , op. cit.,  p. 11-13.
[10] General Alexandru M. Fălcoianu, Amintiri din Răsboiul Ruso-Româno-Turc din 1877-1878 (lucrare apărută postum, prin grija fiului său  Alexandru), Bucureşti, Institutul de Arte Grafice C. Spetea, 1912, p. 14.
[11] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, op. cit., p. 16.                                                                                                                              [12] Ibidem, p. 31.
[13] General N.  Stoika, op. cit., p. 361.
[14] General Alexandru M. Fălcoianu, op. cit., p. 25. 
[15] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, op. cit, p. 33.
[16] Ibidem, op. cit, p. 34-35;
[17] General Alexandru M. Fălcoianu, op. cit., p. 28-29. 
[18] Colonel Ch.  Crăiniceanu, op. cit., p. 27.
[19] General Henric Herkt, Amintiri din campania 1877-78, în Revista Armatei, Anul al XX-lea, nr. 12/decembrie 1902, p. 706-707.
[20] General N.  Stoika, Amintiri din Răsboiul Independenţei 1877-1878, în Revista Artileriei nr. 6/iunie 1911, p. 400;
[21] General Alexandru M. Fălcoianu, op. cit, p. 30-33. 
[22] Colonel Ch.  Crăiniceanu, op. cit., p. 30.
[23] General Alexandru M. Fălcoianu, op. cit., p. 34-35. 
[24] General N.  Stoika, idem op. cit., în Revista Artileriei nr. 6/iunie 1911, p. 406.
[25] Colonel Ch.  Crăiniceanu, op. cit., p. 31.
[26] General Alexandru M. Fălcoianu, op. cit., p. 35-37. 
[27] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, op. cit., p. 45.
[28] General Alexandru M. Fălcoianu, op. cit., p. 38. 
[29] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, op. cit., p. 46.
[30] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, op. cit. p. 50.
[31] Colonel Ch.  Crăiniceanu, op. cit., p. 31-33.
[32] General N.  Stoika, Idem, op. cit., în Revista Artileriei nr. 6/iunie 1911, p. 408.
[33] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, op. cit., p. 51.
[34] Ibidem, p. 54.
[35] Colonel Ch.  Crăiniceanu, op.cit., p. 45.
[36] General N.  Stoika, Ibidem, op.cit., în Revista Artileriei nr. 6/iunie 1911, p. 413.
[37] Ibdem.