Căderea Plevnei fiind iminentă şi „Presimţindu-se o eşire a Turcilor către interiorul Bulgariei, pentru a părăsi Plevna, care nu mai avea proviziuni şi care nu mai primia ajutoare în oameni, dela închiderea comunicaţiilor sale, şi nici o armată turcă nu venia să o depresoare - se formă o brigadă volantă de trupe române, comandată de colonelul Ipătescu, cu însărcinarea să alerge la luptă, în caz de eşire unde-va a Turcilor. Erau ataşate la această brigadă bateria noastră precum şi bateria Tomescu. În ziua de 24 nouembre, orele 9 a.m., am executat un marş de probă cu această brigadă[38].

Ziua mult asteptată sosise: „Înamicul în dimineaţa zilei de 28 Noembrie părăsind poziţiile ce ocupa în reduta No. 2 şi poziţiile dela Bucov, trupele noastre le ocupă, lupta fiind angajată pe Vid între armata lui Osman Paşa şi armata rusă. Trupele noastre înaintează spre Plevna în două coloane [...] iar eu după ordinele ce primisem am scos bateria a 5-a din regimentul al 3-lea şi a 4-a din al 4-lea din poziţiile lor din tranşeuri şi le-am condus pe înălţimile dela Bucov [...], unde unde le-am pus în baterie şi ... am deschis focul asupra trupelor turceşti, aşezate pe dealul despre vestul Plevnei şi a rezervelor acelora, care erau angajate în luptă pe Vid cu trupele ruseşti[39]. Este momentul să apelăm acum la amintirea generalului Eracle Arion, scrisă la 29 noiembrie 1896 şi publicată, pentru prima dată, în Revista Armatei Nr. 24 din decembrie 1896 despre „Predarea lui Osman Paşa[40], care, ca martor ocular „din acei cari au avut un rol în această epopee”, a dorit să lase urmaşilor „povestirea cea mai adevărată, [...] adevărul în totă goliciunea lui şi nimic mai mult”.

După ce rezumă acţiunile de luptă din dimineaţa zilei de 28 noiembrie 1877, generalul arată că „armata lui Osman era pierdută ăi stegul alb ridicat de la cîrciuma de lîngă podul despre Vid, fălfâe în tote părţile [...] totă lumea rămâne cât-va timp într-o adevărată amorţeală.” În aceste momente „se respândi scirea că Osman-Paşa era în apropierea nostră”, prezenţa sa într-o căsuţă lângă podul de pe Vid fiind anunţată colonelului Cerkez de un ofiţer turc călare, care vorbea bine franţuzeşte şi care l-a condus pe colonelul român cu suita sa la Osman-Paşa. „Într-o sală de cârciumă, pe un pat de scânduri ce ocupa totă lungimea odăei, se afla la o margine eroul şi victima zilei, Osman-Paşa, cu piciorul rănit lăsat în grija medicului de lângă dânsul; pe întinderea patului, pe câte-va scaune şi lăviţi, şedeau toţi paşii şi statul său major. Oficerii români, cu cel mai mare respect şi deferinţă, felicitară pe Osman-Paşa asupra bravurei trupelor şi dibăciei cu care condusese apărarea Plevnei [...]” În timpul conversaţiei dintre români şi turci, „care ţinu vr-un cart de oră”, colonelul Cerkez a trimis un maior  din suita sa „dincolo de Vid, ca să anunţe Ruşilor şi generalului Ganesky că Osman-Paşa se afla în mânele nostre şi că predarea armatei se face necondiţionat”.

După ce maiorul român „trecu singur prin totă adâncimea coloanelor turceşci, ca să ajungă la liniile ruse”, surprinzător fiind cum „rândurile armatei turcesti se deschideau [...] şi cu cât respect deschise drumul”, acesta a prezentat generalului rus Ganesky mesajul colonelului Cerkez şi l-a condus la Osman-Paşa pe generalul rus Strucoff. „Eram încă cu toţii în sala cea mare a cârciumei, uşa se deschide şi o voce puternică, ce făcea contrast cu amenitate cu care urmase intervorbirea până acum, răsună la intrare: „Care dintre voi, este Osman-Paşa”. Toţi îl arătară cu respect. „Binevoesce a trimite dincolo de Vid pe împuternicitul dumitale pentru a trata cu generalul Ganesky, condiţiunile predărei Plevnei”, zise generalul Strukoff. Cu aceeaşi blândeţe cu care urmase conversaţia cu noi, Osman-Paşa îi răspunse, „că nu are nici o condiţiune de cerut, armata sa a depus armele, adversarii săi ca şi dânsul cunosce îndatoririle umanitare ce se impun beligeranţilor şi nu are nimic de adăogat”. Din acest moment, eroul era răpit din mâinile Românilor”.

  1. Luptele de la Rahova şi Vidin. Reîntoarcerea în ţară

Concomitent cu „învestirea Plevnei” s-a desfăşurat şi bătălia Rahovei, la care bateriile autorilor „amintirilor şi impresiunilor” nu au participat. Totuşi, în drumul lor către Vidin, unde bătălia se va desfăşura numai de către trupe române, aceste baterii vor cantona, în perioada sărbătorilor de iarnă, la Rahova. „În seara de 31 decemvrie, ofiţerii bateriei au fost invitaţi în Rahova la cuartierul colonelului Herkt, unde am făcut reveillonul cu toţi ofiţerii regimentului[41]. Bateria Crăiniceanu, împreună cu celelalte baterii din Regimentul 4 Artilerie, a participat la „conducerea numeroşilor prizoneri” în ţară, trecând Dunărea pe podul de vase de la Nicopole, după care s-a deplasat la Călăraşi pentru „a bombarda redutele turce de pe ţermul român, din faţa Silistrei; însă, din cauza apelor mari,înflării bălţilor, cari acoperiau acum tot şesul inundabil, s-a renunţat la această operaţiune, de nevoie [...][42].

Bateriile Stoika şi Lupaşcu, sub conducerea comandantului Divizionului, maiorul Fălcoianu, fiind „ataşate” la brigada Cantilli, la 5 ianuarie 1878, au pornit spre  Belogradgic (cetate întărită aflată la 50 km sud de Vidin, pe şoseaua către Sofia, care putea interveni în ajutorul trupelor otomane din Vidin - n.n.), marş desfăşurat în condiţii deosebite. „Acest divizion a trecut Ogostul pe ghiaţă, nefiind nici un pod. Bateria VI Stoika, având material mai greu (87), a trebuit să ia măsuri ca să evite ruperea gheţei; a aăternut paie, a uşurat trăsurile, a descălecat conductorii, a scos lăzile cuproiectile dela tunuri şi chesoane cari s-au transportat cu braţele. Trăsurile distanţate mergeau la pas, caii au fost duşi de mână. Trecerea s-a făcut la Hârletz fără nici un accident[43]. Ogostul nu a fost singurul obstacol. „La Corilevo bateria VI Stoika a rămas o zi în urmăde bateria III Lupaşcu, având material greu şi, drumul fiind cu pante repezi şi alunecos, a trebuit să îndoim mereu atelagele, aşa că s-a înoptat. Atunci lăsând tunurile în parc la intrarea satului din apropiere, numit Izvoare, lângă moară, am băgat oamenii şi caii la cuartier, vestind pe colonelul Herkt, ce se afla la Biela, de cauza întârzierii, cerând să dea ordine bateriei III a ne trimite atelagele, pentru a îndoi pe ale noastre, de oarece drumul devenia mai greu şi pantele din ce în ce mai repezi, cu cât ne apropiam de Bellogragic[44].

După ce au trecut şi Lomul prin vad, pe la Vasilovcea, „La 10 Ianuarie, comandantul artileriei Diviziei a II-a colonelul Herkt, maiorul Fălcoianu şi cu mine, am mers în satul Kalugher, unde se afla brigada de infanterie a colonelului Cantili, ne-am presentat de sosire şi am recunoscut poziţiunile din prejurul Belogragicului[45]. A doua zi, „[...] bateria Lupaşcu detaşează o secţie sub comanda locot. Drăgulinescu la Scomja, unde se afla regimentul 14 dorobanţi, Bateria a 6-a cu 4 tunuri sub comanda căpitanului Stoika se aşează în poziţie pe vârful unui deal în ziua de 11 ianuarie ora 8 am., construindu-şi cu mare greutate mici abriuri în terenul pietros şi începe focul asupra cetăţei Belogragic şi a cazărmii din cetate la 3.700 m., iar restul bateriei a 3-a se aşează la poalele dealului, în stânga şoselei ce duce dela Culuger la Belogragic şi deschide şi ea focul asupra oraşului la distanţă de 3.400 m.; secţia Stroescu din bateria Stoika se aşează în dreapta şoselei, având de objectiv toată cetatea şi cazarma  la distanţă de 3600 m. În aceste poziţii cele două baterii au operat necontenit până la încheierea armistiţiului[46].

Tragerile artileriei române asupra Belogradgikului au început la 12 ianuarie 1878. Generalul Nicolae Stoika, fost comandant al bateriei a 6-a îşi aminteşte: „Începând tragerea, turcii ne-au răspuns dintr-o baterie de doă obuziere neghintuite, aşezată pe dealul vecin, aruncând asupra noastră granate sferice, din care numai una s-a spart. Îndată am început un foc cu şrapnele asupra acestei baterii la distanţă de 1800 m. După o salvă de patru focuri inamicul a încetat şi a retras obuzierele în baterie. S-a urmat apoi tragerea cu obuze incendiare asupra oraşului Bellogragic până seara[47]. „Bombardarea Belogragicului s-a urmat regulat până la 24 Ianuarie, când s-a anunţat de la sf. Stefano de către Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor imperiale ruseşti, că s-a încheiat armistiţiu între beligeranţi[48].

În toată această perioadă, bateria Stoika, înfruntând condiţii grele „a rămas continuu în poziţie. Aci ofiţerii şi trupa se adăposteau în corturi aşezate în pădurea din dosul bateriei. Pentru a ne încălzi se ardea copaci şi la jeratic ne prăjiam, mai ales noaptea bând la ciaiuri, iar soldaţii beau vin fiert. Vin se găsia în mare cantitate în nişte hrube de piatră la poalele dealului, în nişte buţi mari. Vinul se căra în nişte tivgi dela vase, se punea în găleţile dela tunuri şi cu ele se căra în deal la soldaţi. Caii bateriei cu conductorii şi restul trăsurilor cu sergentul maior au intrat în cantonament în satul Biela[49].

La 23 ianuarie, colonelul Algiu, şeful de stat major al Diviziei a 2-a, a sosit la Kalugher şi a anunţat încheierea armistiţiului, iar colonelul Cantilli, comandantul Brigăzii 1 Infanterie a mulţumit bateriilor Stoika şi Lupaşcu pentru sprijinul de foc dat, atât la Plevna cât şi la Belogradgik. „La 13 Februarie, brigada I de infanterie, cu bateriile de artilerie şi escadronul de cavalerie, tot sub comanda colonelului Cantili, au intrat în cetatea Belogragic, unde au fost primiţi de către autorităţile civile şi militare turceşti cu toate onorurile cuvenite învingătorilor. [...] În timpul când trupele române intrau pe un drum în cetate, trupele turceşti plecau din garnizoană pe un drum opus, spre Adrianopol[50].

Despre luptele de la Vidin ne-au rămas câteva note preţioase de la colonelul Henric Herkt,  care a participat activ la luptele de la Smârdan[51], cât şi la Vidin. Conform concepţiei comandantului Grupului de Vest, generalul artilerist Nicolae Haralamb, pentru cucerirea Vidinului trebuia realizată încercuirea acestuia, „fiind indispensabil de a se ocupa mai întâi posiţiunile înaintate de la Tatarcic (eventual Novo-Selo), Smîrdan-Inova, Capitanovcea şi Kerimbeck, dintre cari Smârdan-Inova avea importanţă şi în vederea unei bombardări a Vidinului în cooperare cu bateriile de asediu de la Calafat”.

În dimineaţa zilei de 12 ianuarie artileria destinată sprijinului infanteriei atacatoare, respectiv „bateria a 2-a din regimentul No. 3 (căpitan Tomescu) şi bateriile 1-a şi a 2-a (căpitanii Nicolau şi Bereşteanu) din regimentul No. 2, tote sub comanda maiorului Warthiade, ocupară retranşamentele lor construite în nopţile precedente aprope de marginea unor vii situate sub înălţimea pe care se afla satul Dincoviţa şi în faţa posiţiunii Smârdan-Inova, la 2.200 metri  depărtare. Bateria a 4-a din regimentul No. 3 (locot. Rafail) la aceiaşi oră luă posiţiune pe un platou dinaintea satului Dincoviţa, de unde se domină posiţiunea inamicului. Distanţă aproximativă 2.500 metri. Bateria călăreaţă, din regimentul No. 3 (căpitan Alexandrescu) cu două secţii, în reservă”.

Semnalul începerii atacului a fost dat de bateria Rafail „la ora 7½ dimineaţa” când „generalul Cerkez însoţit de colonelul Herkt, comandantul artileriei, care îndeplinea funcţiunea de Şef de Stat major [...] ordonă deschiderea focului asupra lunetei din centrul posiţiunei Smârdan. Acesta era semnalul pentru bateriile retranşate în vale de a începe acţiunea lor, bateriile Nicolau şi Bereşteanu având ca obiectiv luneta din centru, iar bateria Tomescu luneta de la flancul stâng al posiţiunei inamice Tunurile din lunete ripostară imediat prin focuri cu obuse, însă fără eficacitate, bateriile nostre fiind bine adăpostite în teren şi mascate prin zăpadă. [...] Canonada urmă cu multă precisiune din partea bateriilor nostre, când, pe la ora 9, începu a se ridica de pe şesul care încongiură Vidinul o ceţă din ce în ce mai desă, care ascunse încet-încet tote posiţiunile inamicului. Bateriile nostre erau silite a rări focurile şi în fine a le înceta cu totul, ori-ce observare a loviturilor fiind devenită imposibilă”. În acest moment generalul Cerkez a ordonat oprirea atacului.

Atacul a fost reluat „Pe la ora 2½ p.m., ceaţa părând a deveni mai puţin desă”, la „ordinul hotărâtor al generalului Haralamb”, bateriile Bereşteanu şi Alexandrescu însoţind trupele atacatoare conduse, pe stânga, de locotenent-colonelul Cotruţ şi, în centru, de locotenent-colonelul Teleman. Atacul s-a încheiat victorios spre seară, fiind făcuţi circa 450 de prizonieri turci şi capturate  „4 tunuri de oţel sistem Krup de 9 c., un număr însemnat de pusci de infanterie sistem Snider şi Henri-Martini şi o cantitate mare de muniţiuni de răsboi. La ora 5½-6 sera, după încetarea acţiunii, ceţa dispărând, generalul Cerkez, însoţit de comandanţii trupelor, străbătu terenul luptelor, dând ordine pentru grabnica ridicare şi îngrijire a numeroşilor răniţi Români şi Turci, cari în lipsă de trăsuri de ambulanţă, se ridicară în cursul nopţii la lumina lunei şi a zăpezii prin trăsurile artileriei sub dirigiarea personalului medical al corpurilor de trupe şi al oficerilor de artilerie”.

Pentru noaptea ce urma, „Trupele forte ostenite se întăriră pe dată pe marginea posiţiunei spre Vidin, şi lt. Volonel Cotruţ luă tote măsurile de siguranţă, spre a nu fi surprinşi de un contra-atac”, în timp ce bateriile de artilerie „îşi luară posiţiune pentru nopte pe platoul dominant dinaintea Dincoviţei gata de a putea intra imediat în acţiune”. (Aici, generalul Herkt, referinduse la poziţiile ocupate de artilerie, îl citează pe generalul Fălcoianu, care prin cursul său din 1895 de la Şcoala Superioară de Război, aprecia că „Platoul de la Dincoviţa dominând întreaga posiţiune Smârdan-Inova, sub o bătaie eficace de tun (2.500 metri) artileria postată acolo pentru nopte şi gata de luptă putea lua sub focul ei, pe deasupra infanteriei nostre, ori-ce încercare inamică venind dinspre Capitanovcea, singura comunicaţie cu Vidinul pe acestă parte”).

A doua zi, dimineaţa, turcii au atacat, sub protecţia focului unei secţii de tunuri din Capitanovcea, dar trupele române au întâmpinat pe atacatori cu focuri bine ochite, si „apoi sosind colonelul Herkt cu bateria călăreaţă Alexandrescu din reg. 3 artilerie, urmată la un mic interval de bateria călăreaţă Nicolau din regimentul al 2-lea şi punând în baterie lângă podul de la Inova demontară secţia de tunuri inamică, oprind şi ofensiva tiraliorilor turci”. La 14 ianuarie dimineaţa, Capitanovcea şi Kerimbeck au fost evacuate de turci si ocupate de trupele noastre, iar după sosirea Regimentului 5 de linie de la Belarada, „s-a putut complecta la 20 Ianuarie cordonul de împresurare până la satul Cutova, pe Dunăre, în susul Vidinului”.

 Din acest moment, bătălia Vidinului intră în faza decisivă. „Platoul dintre Smârdan şi Inova fiind cu deosebire favorabil pentru instalarea unor baterii de bombardament şi divisia dispunând numai de tunuri de 8 cm., maiorul Vartiade a pus în baterie şi a regulat la 15 Ianuarie tragerea cu acele 4 tunuri turcesci de 9 c., luate la Smârdan, asupra Vidinului (Secţia a fost condusă de sublocotenentul George Mareş, viitorul prim comandant al Scolii Superioare de Război - n.n.). Iar la 18 Ianuarie, sosind de la Belarada bateria a 6-a de 9 c., din regimentul No. 2 artilerie (comandată de locotenentul Petre Vasiliu-Năsturel, viitor general al artileriei - n.n.) cu o aprovisionare de obuse incendiare, s-a început bombardarea regulată în contra căreia Turcii încearcă a stabili o contrabaterie [...] Bombardarea urmă acum zi şi noapte cu mici intermitenţe în cooperare cu bateriile de asediu de la Calafat până la 23 Ianuarie ora 8 dimineaţa, când, în urma ordinului comandantului corpului general Haralamb, se încetă tragerea pe totă linia”.

Vidinul, acolo unde tânăra artilerie română a tras primele focuri, la 26 aprilie 1877, sub comanda maiorului Mihail Popescu, şi unde domnitorul Carol I a ordonat deschiderea oficială a ostilităţilor cu turcii la 15 mai 1877, devenită mai târziu Ziua Întâiului tun, a fost şi locul unde s-au tras ultimele focuri ale războiului Independenţei. Tot bravul colonel Herkt ne-a lăsat cîteva însemnări inedite despre ocuparea Vidinului şi sfîrşitul Războiului Neatârnării[52]. Astfel, „în dimineaţa zilei de 23 Ianuarie, după o bombardare urmată totă noptea atât de bateriile de la Calafat cât şi din posiţiunea de la Smârdan, ostilităţile fură suspendate în virtutea armistiţiului încheat la 19 Ianuarie la Adrianopole, şi prin care stipula tot odată recunoşterea Independenţei României. Armistiţiul fiind urmat de încheerea păcei, focurile trase în dimineaţa zilei de 23 Ianuarie erau dar cele din urmă ale răsboiului Independenţei”.

Comandantul otoman al Vidinului, generalul Izzet Paşa, la comunicarea făcută de colonelul Algiu a clauzelor armistiţiului de la Adrianopole, „admiţând suspendarea ostilităţilor, refusă evacuarea Vidinului fără un ordin precis al guvernului său, şi pentru că el nu putea comunica din Vidin cu Constantinopole, i s-a permis a trece, însoţit de Colonelul Algiu, la Calafat, unde prin o telegramă cifrată ceru guvernului său instrucţiunile cuvenite”. După ce Izzet Paşa a primit instrucţiunile guvernului său, s-a stabilit ca evacuarea cetăţii să aibă loc la 12 februarie. „În ajunul plecărei garnisonei Vidinului, guvernatorul civil, Paşa al cărui nume mi-a scăpat din memorie, întruni la un mare banchet la Conakul său toţi generalii şi ofiţerii superiori români şi turci la care ocasiune atât guvernatorul cât şi ofiţerii turci, manifestau cea mai cordială simpatie pentru Români şi Suveranul lor, exprimând regretele lor că nisce împrejurări fatale a silit a se combate cu arma în mână doui vecini care ar fi trebuit să rămâe în strânsă legătură de amiciţie”.

Conform celor convenite, în dimineaţa zilei de 12 februarie garnizoana otomană a Vidinului „defila cu generalul Izzet Paşa în cap pe dinaintea frontului Diviziilor nostre 2-a şi 3-a şi detaşamentele din brigăzile 1-a şi 4-a tote sub comanda generalului Gh. Anghelescu aşezate lângă porta de eşire a cetăţii. Defilarea fu primită de generalul Manu, delegatul marelui cuartier general, asistat de o numerosă de generali şi ofiţeri români. Garnisona Vidinului între care compta şi fosta garnisonă a Rahovei, retrasă aici după luarea Rahovei de către Români, se compunea din 17 la 18.000 omeni de infanterie. [...] Imediat după defilarea Turcilor, urma acea a Divisiunilor nostre 2-a şi 3-a cu generalul Manu în cap făcând întrarea lor în Vidin. Generalul Izzet Paşa anturat de Statul său major, primi la rândul său defilarea trupelor române. Apoi luând în mod forte cordial ziua bună, plecă după trupa sa”.

Impresia colonelui Herkt, un neamţ care s-a identificat cu poporul român, este de-a dreptul patriotică, de glorioasă mândrie: „Acestă ocupare a unei din cele mai importante cetăţi ale fostului Suzeran, însoţită de retragerea garnisonei turcesci, defilând pe dinaintea unei armate române, forma un spectacol impozant, o apoteosă demnă Resboiului Independenţei”. După aceste momente, colonelul Herkt, înlocuindu-l pe generalul Cerkez la comanda Vidinului, a trecut la inventarierea materialului de război din cetate, care urma a fi ridicat ulterior de către autorităţile otomane. Astfel au fost inventariate 55 tunuri ghintuite de calibre şi modele diferite, 147 tunuri, obuziere şi mortiere neghintuite, 1.000 puşti Henri-Martini, iar ca muniţie 10.711 obuze, 876 srapnele şi 1.312 mitralii pentru gurile de foc ghintuite, 271.814 lovituri pentru gurile de foc neghintuite, 10.850.000 cartuşe pentru armele portative, 435.500 Kg. iarbă de puşcă  şi de tun, precum şi 2000 de proiectile sferice de piatră de 32, 36 şi 65 funţi, datţnd din decolul al 14-lea. Concluzia comisiei de inventariere era că „Aprovisionările de subsistenţe de tot felul aflate încă prin diferitele depozite bine organisate, mai erau [...] suficiente pentru a îndestula trebuinţele garnisonei şi populaţiunei pe cel mult de şase săptămâni”, iar „Muniâiunile de artilerie pentru lupta în depărtare [...] erau aprope epuisate pe când cele pentru luptă în apropiere [...] erau forte considerabile [...]”.

Marele Cartier general a hotărât la 19 februarie întoarcerea armatei române în ţară, iar „La 21 Fevruarie divizionul al 2-lea compus din bateria a 3-a şi a 6-a sub comanda mea, pornesc din Belogragic şi ne întrunim la Vitbol cu bateria 5-a şi cu toţii am trecut Dunărea, plecând la Craiova prin Ciuperceni; în satul Livezi ne-am întâlnit cu celelalte baterii ale regimentului şi cu întreaga divizie a 2-a comandată de colonelul Cerkez şi la 28 Fevruarie am intrat cu toţii în Craiova, unde am stat până la 7 Mai, când am pornit cu divizia la Curtea-de-Argeş. Aci am stat până la 5 August, când am trecut pe picior de pace şi am plecat cu regimentul întreg spre noua noastră garnizoană, Focşani[53].

Din „Amintirile”[54]. căpitanului Lupaşcu reţinem că la Craiova „populaţiunea ne-a primit cu mare entuziasm. Toate trupele au fost cantonate în oraş şi în satele din împrejurime; timpul era aspru şi ploaia nu înceta de loc”. După sosirea în ţară, bravul comandant al celei mai încercate baterii, căpitanul Lupaşcu, după cum mărturiseşte,  „am început să mă simt obosit, răceala şi frigul ce suferisem în timpul iernei cât am stat în corturi şi prin tranşee, cât şi oboseala atâtor nopţi şi zile, în care nu avusesem odihna necesară omului, şi mai cu seamă şi însărcinarea din urma căderei Plevnei de a strânge materialul de război turcesc după câmpul de luptă, unde cadavrele stăteau munte, m-au prididit şi am căzut greu bolnav de tifos; a trebuit să fiu internat în spital timp de şapte săptămâni şi am scăpat cu viaţă numai graţie bunelor îngrijiri medicale ce ofiţerii şi soldaţii sanitari le au avut pentru mine”.

Să mai notăm că în drumul către Focşani, Regimentul 3 Artilerie s-a oprit la Ploieşti unde „şi-a sărbătorit patronul Sf. Maria, în ziua de 15 August s-a oficiat în dimineaţa acestei zile un serviciu divin, la catedrala oraşului şi după aceasta a avut loc un banchet dat de ofiţeri, la care au fost invitaţi prefectul, primarul, deputaţii şi senatorii judeţului şi alţi câţi-va notabili.”, iar la Focşani, la 23 august 1878, „regimentul a fost întâmpinat la sosire de şefii autorităţilor şi de orăşeni, cu mult entusiasm şi ovaţiuni am fost frumos sărbătoriţi pentru vitejeasca purtare ce a avut regimentul în războiul pentru independenţă”. Iar Regimentul 4 Artilerie, din care făcea parte şi bateria Crăiniceanu, „la Focşani, Bacău şi Roman, am fost întâmpinaţi de cetăţeni şi de autorităţi cu şcoalele în frunte cu profesorii lor, cu buchete de flori, cu discursuri patriotice şi urări de bună înturnare[55].

  1. Constatări, consideraţii, concluzii

Desfăşurarea lupelor românilor  cu turcii a evidenţiat buna pregatire şi dotare a artileriei, cea mai tânăra arma a Armatei române de atunci. Generalul Henric Herkt, în război comandantul Regimentului 3 Artilerie, unul din fondatorii artileriei române moderne, avea să concluzioneze după 20 de ani de la război: „Dovada eclatantă cum că organizarea acestor două regimente de artilerie, 1-iul şi 2-lea, era excelentă şi ofiţerii de artilerie de la acea epocă nu lăsau absolut nimic de dorit, este faptul că aceste două regimente au putut fi dedublate pentru a forma alte două regimente, tot de câte şase baterii şi că, apoi aceste jumătăţi de baterii s-au putut mobilisa în timp de 20 zile, fără ca să le lipsească nici ofiţeri, nici sergenţi, nici brigadieri[56].

Bătrânul general avea să remarce şi admiraţia aliaţilor faţă de artileria română, pe care a slujito timp de aproape 40 de ani: „Bateriile, mobilisate tote la Bucuresci şi înarmate cu un material forte bun, parte din ele chiar cu tunuri cercuite de 87m/m, fură pornite la diviziile lor de infanterie, cari se găseau desfăşurate pe Dunăre. Mai târziu, sosirea lor pe teatrul de operaţiuni provocă admiraţiunea armatei ruse a cărei artilerie bătrână şi cu tradiţiuni se vede eclipsată, dacă putem să ne exprimăm ast-fel, atât prin calităţile materialului cât şi prin ţinuta personalului bateriilor nostre, în mare parte improvisate în momentul începerii răsboiului[57]. Şi tot generalul Herkt apreciază calităţile bateriilor, care la rândul lor erau recunoscute de ataşaţii străini: „Atitudinea tot-d-auna hotărâtă şi îndrăsneaţă a bateriilor, chiar în operaţiunile preliminare de pe malul Dunării, abilitatea lor în alegerea posiţiunilor şi construirea retranşamentelor, precisia tragerii, precum şi acţiunea lor decisivă în luptele sângeroase de la Plevna, denota din partea ofiţerilor şi conducătorilor artileriei nostre o instrucţiune technică şi tactică din cele mai solide; acesta fu, de altminteri, un lucru recunoscut de căpeteniile armatei ruso-române, precum şi de toţi ataşaţii militari străini, de la marele cuartier general, cari urmăreau acţiunea bateriilor române cu o atenţiune deosebită şi le admirau fără nici o rezervă[58].

Privind calitatea materialui de artilerie, dintre cel mai nou ca model, cu care a fost înzestrată artileria română, şi prin grija Domnitorului Carol I, el însuşi  artilerist de formaţie, generalul Herkt concluzionează: „Superioritatea balistică a acestei guri de foc asupra artileriei excelente a inamicului şi asupra acelei a aliaţilor noştri, s-a dovedit până la evidenţă, şi întrebuinţarea ei atât pentru distrugerea unor obstacole cât şi pentru combaterea de artilerie deja pe distanţe considerabile nu pote fi de cât avantagioasă[59].

Analizând rolul armatei române la Plevna, colonelul  Crăiniceanu, pe drept cuvânt concluzionează: „Apariţiunea armatei române în această campanie, în special în faţa Plevnei, ocupând un sector de investire de 25 kilometri, întărit prin lucrări de fortificaţiune de tot felul, a contribuit puternic a decide pe Turci la o defensivă-pasivă ce, fatalmente, trebuia să-i conducă la înfrângerea dela 28 nouembre, care a decis de soarta întregului război. În aceasta constă rolul principal îndeplinit de armata română în campania dela 1877-78 şi el are însemnătatea sa[60].

Colonelul Herkt, în analiza sa privind luptele de la Vidin, are şi unele accente critice privind artileria noastră, îndeosebi privind dotarea. Astfel el subliniază[i] că „Bombardările din bateriile de la Calafat cu tunuri şi mortiere ghintuite de asediu au avut de resultat, un număr considerabil de case ciuruite de obuse [...] Însă pereţii caselor ... fiind de o construcţie forte uşoră în paiante, obusele în mare parte le străbătură fără a exploda, focoasele lor percutante nefiind destul de simţibile. De aceea şi puţine incendiuri mai considerabile, afară de acel al marei djamii Ahmed, [...] arsă în noptea bombardamentului de la 22 spre 23 Ianuarie”. De asemenea, bravul tunar subliniază şi ineficienţa tragerilor verticale, de altfel foarte puţine, cu mortierele asupra depozitelor de muniţii şi de iarbă, precum şi a tunurilor ghintuite de bronz de 15 cm. „care nu suportau încărcături mărite”. Concluzia pe care o trage colonelul Herkt este că asediatorul (trupele române) nu a obţinut „resultate mai decisive, causa era că nu a putut avea recurs la o bombardare destul de eficace; şi aceasta dovedeşte cât este de necesar ca armatele în campanie să fie înzestrate de parcuri volante de artilerie de asediu”.

În pauzele de luptă au avut răgazul şi puterea să analizeze cauzele insucceselor şi să tragă învăţăminte. Astfel insuccesul Diviziei a 3-a în atacul de la 30 august este pus şi pe seama „insuficienţei preparaţiunii atacului prin focul artileriei divizionare şi nesusţinerea lui în momentul asaltului, fiind rămasă pe loc şi departe în urmă[62]. De altfel, colonelul Crăiniceanu, pornind de la principiul că „fie-care din cele trei arme (infanteria, cavaleria şi artileria - n.n.) are, la un moment dat, un rol principal şi nu se demite din acel rol decât atunci când şi-a îndeplinit perfect misiunea sa” se dovedeşte şi un fin tactician în problemele de întrebuinţare a artileriei: „Focurile din 1-a poziţiune de artilerie sunt, în genere, numai un început al preparaţiunii atacului, din cauza distanţei mari şi deci a slabei eficăcităţi a tragerii. Efectul preparaţiunii atacului este în funcţiune de eficacitatea tragerii şi aceasta, în raport invers cu distanţa objectivului. Acţiunea artileriei, din 1-a poziţiune a ei, are de scop mai mult a tatona prin focuripoziţiunea inamicului, al hărţui, enerva şi sili să răspundă [...]  demascându-şi astfel bateriile sale pe unde sunt. [...] Artileria diviziei a 3-a, din 1-a ei poziţiune, pentru a-şi îndeplini misiunea sa în mod complect şi treptat, înainte de atacul infanteriei, urma a fi adusă în o nouă poziţiune, pentru a începe perfecţionarea preparaţiunii atacului, prin focurile sale, acum mult mai eficaci. Terenul nu permitea însă a se lua o asemenea poziţiune intermediară. Trebuia, dar, adusă direct în ultima poziţiune posibil de luat, [...] de unde, acoperită de epolemente, aşezată cu frontul pe prelungirile feţelor şi şanţurilor redutei, să perfecţioneze complect prepararea atacului şi să susţină, de aci, cu focurile sale repezi, înnaintarea infanteriei, fără a o intimida sau jena prin ele, până în momentul când acea trupă s-ar fi apropiat cu totul de   redută[63].

-------------------------------------------
[54] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, Amintiri din Războiul Independenţei 1877-1878, Bucureşti, Tipografia modernă „Cultura”, 1915, p. 74- 76.
[55] Colonel Ch.  Crăiniceanu, Impresiuni din Răsboiu 1877-1878, Bucureşti, Tipografia G.A. Lăzăreanu, 1908, p. 102.
[56] General Henric Herkt, Artileria noastră de câmp din 1877-78 şi învinuirile nedrepte ce i se fac, în Revista Armatei, Anul al XVI-lea, nr. 5/mai 1898, p. 393.
[57] General Henric Herkt, Ibidem, op. cit., p. 393-394;
[58] General Henric Herkt, Ibidem, p. 394 ;
[59] General Henric Herkt, Memoriu. Observaţiile făcute în cursul campaniei nostre asupra materialului de artilerie de câmp de 8,7 cercuit (mod. 1875), în Revista Armatei, Anul al XVI-lea, nr. 11/noiembrie 1898, p. 877.
[60] Colonel Ch.  Crăiniceanu, op. cit., p. 88;
[61] Vezi, pe larg, General Henric Herkt, Ocuparea Vidinului de către Armata Română şi sfârşitul Răsboiului Independenţei, în Revista Armatei, Anul al XVII-lea, nr. 2/februarie 1899, p. 110-111.
[62] Colonel Ch.  Crăiniceanu, op. cit., p. 35.
[63] Ibidem, p. 35-36.