Activitatea bateriilor s-a apreciat şi prin prisma numărului de lovituri trase în război. Astfel, bateria Stoika „În tot timpul luptelor [...] a consumat muniţia următoare: 2.340 obuze ordinare de 87; 90 obuze incendiare de 87; 30 şrapnele de 87; 2.460 total. Numărul focurilor de tun a fost de 410[64]. Bateria Lupaşcu a consumat „6.540 obuze ordinare, 170 obuze incendiare, 1.525 şrapnele; Total: 8.243 (Repartizându-se de fiecare tun câte 1.374)[65]. Aşa cum apreciază comandantul bateriei „Această consumaţiune considerabilă de muniţiuni a provenit din împrejurarea că această baterie, dinpreună cu cele ale diviziei a II-a şi a IV-a, au fost continuu în acţiune, începând de la 3 Mai 1877: la Olteniţa, la Islaz, la gura Oltului, la Griviţa, în faţa Plevnei şi la asedierea cetăţii Belogragicului dela 9 Ianuarie şi până la 12 Februarie 1878, când a încetat ostilităţile după care s-a încheiat pacea”. Bateria Crăiniceanu a consumat „ca la 1.400 projectile[66].

În amintirile lor comandanţii de baterii au consemnat şi alte aspecte interesante, cu multe învăţăminte. Astfel, Ştefan Stoika[67]. are unele concluzii proprii, referitoare la calitatea muniţiilor: „Obuzele incendiare, cu care s-a bombardat oraşul (Belogradgic - n.n.), au produs un singur incendiu la conac, care a fost imediat stins. Aceste obuze fusese încărcate la arsenal; materiile incendiare, nefiind destul de inflamabile, erau defectuoase. Efectul lor a fost aproape nul, de aceea în urmă renunţasem la ele şi întrebuinţam obuzele ordinare, care prin explozia lor produceau mai mult efect. [...].  Obuzele cu brâu de aramă aveau avantajul de a nu plumbui ghinturile ca cele de 78 cu cămaşă de plumb. Focoasele obuzelor ordinare au funcţionat bine; nu tot aşa s-au comportat şi focoasele şrapnelelor; acestea din urmă funcţionau foarte neregulat, producând explozia ori prea devreme ori de loc; tot asemenea şi obuzele incendiare n-au produs incendiuri, după cum ne aşteptam; la Bellogragic, unde le-am întrebuinţat, efectul lor a fost aproape nul şi a trebuit să renunţăm la întrebuinţarea lor. Stupilele ratau aproape ¼ din numărul lor”;

Christian Crăiniceanu[67]. surprinde aspecte interesante privind „antrenarea cailor”, „starea sanitară” ori  „echiparea trupei”. Pentru frumuseţea expunerii, dar şi pentru tragismul situaţiilor prezentăm câteva „impresiuni”. „Mărturisim că noi nu am fost partizan al antrenării exagerate a cailor. Aceste animale se trag de îndată la intrarea în campanie. Dacă mai sunt mult antrenate la iuţeală, din timp de pace, pierd simţitor puterile lor şi la treceri de nisipuri, ca la Grosdipod, pe drumuri desfundate şi de dealuri repezi, nu pot birui. Noi am trecut dealurile dela Creta, Calisofat şi altele din vecinătatea Plevnei precum şi pe cele despre Nicopole, la întoarcere, fără ajutor de braţe streine de baterie. Calul bateriilor montate trebue antrenat la trasul greu la pas, căci cu cât ne apropiem de poziţiunile inamicului cu atât terenul devine mai accidentat şi calul prea mult antrenat la iuţeală se frământă între şleauri, dar nu reazimă la greu peptul în jug şi a se cocoşa la tras. Condus de aceste vederi, am păstrat totdauna caii noştri puternici şi în carne pentru ca la nevoie să le putem cere totul”. Privind starea de sănătate, autorul relevă cauzele apariţiei tifosului la trupe: „Cu toată buna îngrijire şi execuţiune a măsurilor profilactice medicale, această boală teribilă se ivesce la armate, în timp de răsboi. Microbul ei se desvoltă din cauza umezelei, răcelii, necură ţiei corpului, o cauză inevitabilă în timp de răsboi, prin lipsa de timp, de apă de băut curată şi de îmbăiat, acolo unde acest element nu există în abundenţă, precum se şi întâmplase pe poziţiunile ocupate de trupele din cari făceam parte [...]. Stăruirea continuă a oficierilor, a şefilor de tunuri şi a servanţilor, luni întregi, neschimbaţi, în bateria de luptă, trăind,- şi abi aţipind noaptea la posturile lor, echipaţi şi înarmaţi, gata de luptă la orice moment [...] într-un teren supra-încărcat de cadavre şi de sânge, a căror descompunere corrupsese aerul împrejurător, a contribuit la debilitatea organismului personalului, unde apoi microbul boalei a găsit terenul preparat şi favorabil desvoltării dale”. Privind echiparea bateriei la începutul campaniei „Servanţii, în lipsă de cisme, fuseseră încălţaţi cu pantofi de saftian, ce s-au putut găsi cu repeziciune în piaţa capitalei. Tunicile oamenilor erau mai toate din cele vărsate de artilerie, de mai mulţi ani, ca afară din serviciu, la magazia centrală, de unde fuseseră aduse în o sală mare dela Malmaison şi din cari alegeam, pentru a îmbrăca oamenii, nefiind nici chiar prealabil desinfectate. A trebuit să ne aprovizionăm din comerţ cu postav şi pânză de căptuşeală, pentru a le repara continuu, în timpul marşurilor, spre a le da un aspect mai prezentabil, cu toate că postavul era cu deseverşire tocit şi numai căptuşeala nouă îl mai sprijinia pe om. Un lucru bun s-a cumpărat atunci, în pripă, pentru equiparea oamenilor. Acesta era cismele de saftian pe cari le am distribuit oamenilor călări şi cari s-au comportat perfect tot timpul campaniei şi mai în urmă, păstrând totdauna cald şi svântat piciorul omului, fiind întreţinută impermeabilitatea lor prin o simplă unsoare”.

Gheorghe Lupaşcu a găsit de cuviinţă ca în cartea sa de „Amintiri” să aducă, pe parcursul a cinci pagini (din cele 90 ale cărţii), „o pioasă amintire decedatului general Herkt, care în tot timpul războiului a comandat cu multă pricepere şi tact artileria divizionară ce a fost în faţa Plevnei. [...] Cariera acestui ofiţer general, care a servit în armata artileriei română 42 de ani, din care 19 în gradul de colonel, este strâns legată cu istoricul artileriei noastre, dela formarea întâilor elemente, până la desvoltarea ei din anii din urmă, la care a luat parte activă[68].

Am prezentat câteva aspecte din istoria participării artileriei la Războiul Neatârnării, aşa cum au fost ele trăite de autorii lor, cîţiva bravi slujitoti ai artileriei, din prima ei jumătate de secol de existenţă. Ne facem o datorie de onoare din a aminti şi o altă lucrare, de adevărată istorie, datorată unui alt înaintaş. Este vorba de generalul Petre Vasiliu Năsturel, un alt artilerist participant la acest război, locotenent în Regimentul 2 Artilerie în acele vremuri, care va publica, în anul 1907, după ce apăruse mai întâi în serial în Revista Artileriei, o prea frumoasă lucrare „Contribuţiuni la istoria artileriei române”. Aceasta, premiată de ofiţerii de artilerie, membri ai Revistei Artileriei,  în adunarea generală din 21 decembrie 1906, după ce face istoricul armei din cei peste 60 de ani de existenţă, cuprinde o parte însemnată dedicată  „Acţiunii Artileriei în Războiul Independenţei” (134 pagini), dar şi un „Extras din „Istoricul Corpului” primelor patru Regimente de Artilerie Română” (77 pagini), cele participante la Războiul Independenţei.

Şi, tot din spirit de adevăr, trebuie să subliniem şi contribuţia generalului Alexandru Fălcoianu la publicarea „Historicului Regimentului 3 de artillerie, volumul I, 1860-1887”, pe vremea când era comandant al acestuia. Toate aceste lucrări, scrise de participanţi direcţi la Războiul Neatârnării, constituie un motiv de mândrie pentru artileriştii de azi, un izvor deosebit pentru cunoaşterea tradiţiilor armei, şi, ne ilustrează, dacă mai era nevoie, înaltul spirit de corp al bravilor noştri înaintaşi, artileriştii generaţiei care au făcut Independenţa.

Despre purtarea eroică a artileriei în Războiul de Neatârnare însuşi Domnitorul Carol I a avut aprecieri elogioase, care cu ocazia trecerii în revistă, la 2 mai 1878, la Craiova, a Diviziei a 2-a, a ordonat adunarea ofiţerilor Regimentului 3 Artilerie, cărora li s-a adresat astfel: „Am ţinut să exprim în special mulţumirile Mele cele mai călduroase ofiţerilor şi bateriilor pentru purtarea lor vitează şi strălucită în toate luptele cele mai importante în care, mare parte din succesele armatei noastre se datoresc Artileriei, iar de comandantul vostru, Colonelul Herkt, care v-a condus în lupte, vă puteţi făli[69].

-------------------------------------------
[64] General N.  Stoika, Amintiri din Răsboiul Independenţei 1877-1878, în Revista Artileriei nr. 6/iunie 1911, p. 485;
[65] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, Amintiri din Războiul Independenţei 1877-1878, Bucureşti, Tipografia modernă „Cultura”, 1915, p. 85.
[66]Colonel Ch.  Crăiniceanu, op. cit., p. 101.
[67] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu - Amintiri din Războiul Independenţei 1877-1878 – Bucureşti, Tipografia modernă „Cultura”, 1915, p. 79;
[68] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, op. cit., p. 79;
[69] General P.V. Năsturel, Contribuţiuni la istoria Artileriei Române, Bucureşti, Stabiliment de Arte Grafice „UNIVERSALA”, Strada Covaci No. 14, 1907, p. 302.