Influența reanexării Crimeei de către Rusia asupra limitelor zonelor economice exclusive ale statelor riverane Mării Negre - Scurtă retrospectivă istorică asupra apartenenței țărmurilor Mării Negre între principalii actori locali

Dacă în perioada antichității toate țărmurile din jurul Mării Negre au fost sub controlul și influența cetăților grecești apărute încă de timpuriu pe locațiile actuale ale principalelor orașe din apropierea litotarului, la sfârșitul mileniului întâi țărmurile din sud aparțineau Imperiului Bizantin iar cele din nord diferitelor structuri non statale semi-independente.

Prin creșterea presiunii populațiilor musulmane din sud-est influența și stăpânirea bizantină s-a redus, o parte a țărmurilor ieșind de sub controlul Constantinopolului. Concomitent, triburile turcice selgiucide provenite din zona Asiei Centrale au început să migreze spre Anatolia, iar după lupta câștigată împotriva bizantinilor (1071) pun stăpânire pe o bună parte a estului peninsulei. Sub presiunea mongolă din est selgiucizii continua deplasarea către vestul Anatoliei ajungând, sub conducerea lui Osman I (1299), să fie declarat primul stat turc independent.

Concomitent cu reducerea influenței bizantine din sudul mării, pe partea nordică, în continua cucerire către Europa Imperiul Mongol atinge țărmurile acesteia, iar la anul 1300, prin Hoarda de Aur (unul din cele patru hanate dezmembrate din Imperiul lui Genghis Khan), stăpânește întregul litoral nordic al mării (Vezi Schema nr. 3).

Cucerirea otomană

Odată cu creșterea puterii populațiilor turcice în peninsula Anatolia și continua lor extindere spre vest, în defavoarea Imperiului Bizantin, asistăm la ocuparea întregului litoral sudic al mării de către turcii selgiucizi deveniți, apoi, otomani. Continua lor înaintare spre vest pentru cucerirea de noi teritorii va duce la disoluția Imperiului Bizantin, iar spre sfârșitul secolului al XIV- lea (1385-1386) și la dezintegrarea celui de al Doilea Țarat Bulgar (Vezi Schema nr. 4). Astfel, otomanii au cucerit și țărmul european al Mării Negre, de la strâmtoarea Bosfor și până la gurile Dunării (1418). Orice încercare a populațiilor creștine de a-și recăpăta drepturile asupra teritoriilor balcanice ocupate de către musulmani au fost sortite eșecului. Înfrângerea cruciadei polono-ungare condusă de Vladislav al III-lea  (regele Poloniei) și de Iancu de Hunedoara, zdrobită în bătălia de la Varna (1444), a spulberat orice speranță a creștinătății pentru următoarele patru sute de ani.

Pe de altă patre, continuând cucerirea coastei de est a Mării Negre, armata turcă, aflată sub comanda lui Gedik Ahmet Pașa, a ajuns și în Crimeea (1475) ocupând Principatul Fedoro și coloniile genoveze Cembalo, Soldaia și Caffa, toată coasta de sud a peninsulei devenind sangeac (provincie) otoman. Restul peninsulei, împreună cu ținuturile din nordul Mărilor Azov și Neagră, a rămas sub stăpânirea hanilor tătari care, începând cu același an, aveau protectoratul Imperiului Otoman.  Ulterior, în vestul mării, prin cucerirea cetăților moldovenești Chilia și Cetatea Albă (1484), Imperiul Otoman mai face încă un salt ajungând la gurile Nistrului. Astfel, turcii au cucerit toată populația creștină din jurul Mări Negre și intră în graniță directă cu rămășițele statale a ceea ce fusese anterior Hoarda de Aur Mongolă. Aceasta, înfrântă în anul 1502, de către hanul tătar Menli Ghirai, sprijinit de către turci, avea să se retragă din apropierea țărmurilor Mării Negre către Hanatele Kazan și Astrahan de pe valea Volgăi. Din acest moment întregul litoral al Mării Negre avea să ajungă sub controlul total al otomanilor pentru o lungă bucată de vreme! Concomitent, în nordul Mării Negre, Țaratul Moscovei „se lățea” continuu către vest, sud și est în detrimentul Regatului Suedez, Uniunii Polono-Lituaniene și hanatelor de proveniență mongolă (Crimeei, Kazanului și Astrahanului).

Cucerirea rusească

Dacă timp de aproape 100 de ani se părea că în nordul Mării Negre avea să domnească un echilibru strategic de forțe, situația avea să se schimbe radical pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Desele conflicte între Principatul Moscovei și musulmanii din sud și est nu au putut rupe echilibrul, victoriile pendulând când de o parte, când de cealaltă. Dar la numai un an după ce Moscova fusese cucerită, jefuită și incendiată de către hanul tătar Devlet Ghirai (concurent al rușilor pentru stăpânirea fostelor hanate mongole ale Kazanului și Astrahanului) va începe ofensiva rusească. Sub conducerea lui Ivan cel Groaznic (1547-1584), primul despot rus ce și-a luat denumirea de cezar/țzar, începe bătălia pentru cucerirea teritoriilor musulmane ce duceau către mările din sud.

Visul de veacuri al rușilor era să locuiască în teritorii mai prielnice situate către mările din sudul lor. După bătăliile din anii 1572 și1574, Principatul Moscovei avea să obțină controlul total asupra regiunii Volgăi, cucerind hanatele mongole Kazan și Astrahan și îndepărtând pentru totdeauna pretențiile acestora asupra teritoriilor din nordul Mării Negre. Drumul către Marea Caspică devenise liber. De aici în colo, efortul urma să se direcționeze pentru deschiderea drumului către Marea Neagră. Le stăteau în cale două forțe importante: Regatul Polono-Lituanian și Hanatul Crimeei. Cum între aceste două entități statale era o permanentă stare de beligeranță generată de diferența de religie, prin susținerea discordiei dintre ei, rușii au început marșul pentru obținerea „ieșirii” la Marea Neagră.

Deși înaintarea către sud se realiza sistematic, făcând câte un pas la fiecare 20-30 de ani, au existat și perioade când cele două entități statale au reușit să înfrângă inaintarea rușilor către sud și vest. Astfel, în urma războiului ruso-turc din 1676-1681, pierzând cetatea Cighirin, rușii au fost respinși de pe malul vestic al Niprului stabilindu-se, prin pacea semnată la 3 ianuarie 1681 în palatul de la Bakcisarai (capitala tătară din Crimeea), granița ruso-turcă pe linia Niprului.

La începutul veacului al XVIII-lea rușii încă nu atinseseră țărmurile Mării Negre dar ofensiva rusească a continuat, ajungând ca în timpul războiului ruso-turc din 1735-1739 luptele să se dea chiar pe pământurile peninsulei Crimeea. După urcarea pe tronul Moscovei a țarinei Ecaterina cea Mare avântul rușilor către sud (sprijiniți în bună măsură de alianțele cu unele țări din vestul Europei, printre care Prusia și Austria aveau un rol distinct) a cunoscut o și mai mare dezvoltare. După victoria acestora în războiul dintre 1768-1774, prin pacea de la Kuciuk-Kainardji, s-a obținut independența Hanatului Crimeii față de Imperiul Otoman (hanatul devenind chiar aliatul Imperiului Rus) și ocuparea teritoriului dintre Nipru și Bug. Dar la nici zece ani după aceea (1781), intervenind în conflictul intern din hanat, Rusia anexează de facto întreaga peninsulă. Era pentru prima dată când Imperiul Țarist obținea, prin forță, ieșirea la Marea Neagră!

Ca o constantă a acelor vremuri putem remarca izbucnirea unor războaie ruso-turce la un interval relativ mic de timp (10-15 ani) cu scopul de a muta granița spre vest, pe următorul curs de apă. Astfel, consolidându-și forța militară și beneficiind de consilierea unor generali și ofițeri din vestul Europei, sprijinită de Austria, Rusia pornește un nou război împotriva Imperiului Otoman (1787-1792) încheiat prin pacea de la Iași cu un rezultat dezastruos pentru turci: recunoașterea anexării Crimeei de către Rusia și pierderea teritorială a provinciei Edisan, situată între Bug și Nistru. Era pentru prima dată când Imperiul Țarist devenea vecinul de răsărit al Principatului Moldova.

La moartea Ecaterinei a II-a (1796) politica expansionistă a acesteia transformase Rusia într-o mare putere europeană. Pentru îndeplinirea prescripțiilor lăsate de Petru cel Mare (1682-1725) în celebru-i „testament”, încă de la început, rușii și-au manifestat intenția de a-și împinge granița către sud prin anexarea ambelor principate românești (Schema nr. 9). Mai întâi, în regiunea dintre Nistru și Bug a fost creat un principat fantomă, Noua Moldovă. Acesta era o creație administrativă rusească pe un teritoriu pe care se aflau numeroase sate românești. Noua Moldovă avea și scopul de a atrage coloniști români în teritoriile de la nord de Marea Neargă din care fuseseră izgoniți tătarii nogai. Însă granița nu a rămas pe Nistru decât 20 de ani.

În anul 1806, rușii au pornit un nou război contra Porții Otomane, încheiat la 16/28 mai 1812 prin Pacea de la București. Inițial, emisarii Moscovei (sprijiniți și de trădări din interiorul principatelor, inclusiv beiul Manuc!) au cerut fixarea graniței pe Dunăre și anexarea Principatelor Valahiei și Moldovei, care urmau să fie unificate într-o gubernie rusească intitulată pompos „Regatul Daciei”. Ulterior, pe timpul negocierilor, pretențiile Rusiei s-au diminuat solicitând stabilirea frontierei pe Carpați, apoi pe râul Siret, ca, în cele din urmă, sub presiunea invaziei napoleoniene (care a izbucnit la doar o zi după semnarea păcii), rușii au anexat doar Moldova dintre Prut și Nistru, pe care, în 1813, au denumit-o Basarabia. Rezultatul războiului din 1806-1812 a fost confirmat de către Congresul de la Viena, ținut în anul 1815.

În continuarea dorinței sale de a înainta către Istanbul, rușii au declanșat un nou război împotriva otomanilor, desfășurat în anii 1828-1829 și încheiat prin Pacea de la Adrianopol, în urma căreia Rusia ocupă gurile Dunării (inclusiv brațul Sfântu Gheorghe și Insula Șerpilor) și devenea suzerana Principatelor Române. De asemenea, tratatul deschidea strâmtorile Bosfor și Dardanele navigației tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn. Dar a fost nevoie să mai treacă încă patru ani (până la semnarea Tratatului de la Hunkar Iskelesi – 1833), pentru ca Rusia să-și impună și pretenții asupra strântorilor (Turcia se obliga la închiderea strâmtorilor pentru navele militare ale altor state dacă nevoile Rusiei o cer). Astfel, controlul Moscovei asupra Mării Negre și a strâmtorilor devenea din ce în ce mai accentuat. În același timp, în partea de est a mării, sultanul recunoștea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei și a Hanatelor Erevan și Nahicevan ce fusese cedate țarului de către Persia prin Tratatul de la Turkamanciai.

Îngrijorate de pretențiile Rusiei de a cucerii noi și noi teritorii pentru îndeplinirea visului ei de a ajunge la Istanbul, puterile europene ale vremii (Marea Britanie, Franța, Regatul Sardiniei) au decis să sprijine Imperiul Otoman în scopul declarat de a stopa această înaintare. Astfel, între 1853 și 1856 are loc războiul Crimeei încheiat prin Tratatul de pace de la Paris în urma căruia Moldova avea să-și recupereze trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Izmail) iar Rusia să piardă accesul la gurile Dunării.

Conform principiului că după maxim 20 de ani Rusia trebuie să declanșeze un nou război împotriva turcilor, în vara anului 1877, rușii, sprijiniți de către proaspăta Armată Română, atacă posesiunile Turciei de la sudul Dunării. Războiul se încheie cu recunoașterea independenței României și cu preluarea de către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei (în schimbul județelor dobrogene Tulcea și Constanța). Astfel, Rusia devine iarăși stat dunărean (cu pretenții la controlul circulației pe fluviu) și își mărește, din nou, litoralul maritim.

Tratatul de pace încheiat în urma războiului (Berlin - 1878) mai prevedea înființareap Principatului autonom Bulgaria (micșorat față de varianta prevăzută în pacea anterioară de la San Ștefano - 1878, prin constituirea provinciei autonome Rumelia,  condusă de un guvernator creștin, dar numit de Poartă), recunoașterea independenței Serbiei și a Mutenegrului, primirea spre administrare a Bosniei-Herțegovina de către Austro-Ungaria și cedarea către Marea Britanie a insulei Corfu. Adică exact acele modificări teritoriale prevăzute încă de pe vremea țarinei Ecaterina cea Mare, cu 100 de ani înainte! Schimbările teritoriale aveau să demonstreze că marea geopolitică se face proiectând din timp acțiunile și atrăgând aliații în baza unor regiuni oferite din „ograda” învinsului.

Conform declarațiilor ministrului de externe țarist exprimate la declanșarea Primului Război Mondial, Rusia avea intenția să ajungă la Istanbul, pe partea vestică a Mării Negre, iar prin ofensiva de pe țărmul estic să ocupe întreg litoralul sudic al mării. Astfel, deschiderea ieșirii la Marea Mediterană era asigurată. Dar, prin izbucnirea revoluției bolșevice din 1917, schimbarea regimului și ieșirea Rusiei din război, planurile Moscovei au fost date peste cap,       următoarea modificare teritorială făcându-se în detrimentul acesteia. La încheierea războiului Basarabia a decis să se unească cu Regatul României (27 martie 1918) iar Rusia a fost obligat să se retragă de pe brațul Chilia pe Limanul Nistrului, pierzând atributul de țară dunăreană și o parte din litoralul mării.

Încheierea celui de Al Doilea Război Mondial (1945) și câștigurile teritoriale ale Imperiului Sovietic pe toată porțiunea europeană de la Marea Baltică la Marea Neagră, la care s-a adaugat influența acesteia asupra statelor devenite comuniste din estul Europei, au făcut ca Moscova să administreze mult peste jumătate din litoralul Mării Negre. România a pierdut teritoriul Basarabiei, iar Uniunea Sovietică avea să devină, iarăși, stat dunărean.  Doar țărmul sudic al mării mai rămânea în posesia Turciei. De acum în colo, Moscova deținea, practic, controlul asupra tuturor mișcărilor din Marea Neagră.

Astfel, după desfășurarea a douăsprezece războaie purtate contra Imperiului Otoman /Turciei pe parcursul a peste 350 de ani, Rusia reușește să preia controlul estului Europei și, implicit, al Mării Negre. Dar visul rusesc de control și stăpânire a mării a continuat sub diferite forme și după dezintegrarea Uniunii Sovietice (1991), Moscova propunând, de exemplu, chiar construcția unei autostrăzi în jurul Mării Negre, proiectată a se finaliza în anul 2020. Mai multe state, printre care și România, au refuzat să participe la un astfel de proiect!

Delimitările zonelor economice exclusive din Marea Neagră

Pentru exploatarea resurselor identificate pe fundul mărilor, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial învingătorii și-au pus problema extinderii spațiilor lor economice și dincolo de marea teritorială. Astfel, a apărut necesitatea încheierii unor convenții internaționale privind principiile care trebuie să guverneze acțiunile umane desfășurate în oceanul planetar.

După mai multe încercări de a se ajunge la o formă finală, unanim acceptată, a înțelegerilor, în anul 1982 s-a semnat Convenția ONU asupra dreptului mării (Montego Bay). Aceasta precizează că, în baza principiului că „marea aparține teritoriului adiacent”, fiecare țară are dreptul de a-și extinde competențele economice asupra mării libere până la depărtarea de 200 mile marine (370 km) de coastă. Evident, acolo unde interesele mai multor state contravin, linia de delimitare se stabilește prin negocieri directe, bilaterale. Cu toate că mai multe state au încheiat acorduri de delimitare maritimă chiar înainte de semnarea respectivei Convenții, majoritatea țărilor și-au pus această problemă după anul 1982.

Delimitarea turco-sovietică

Prima delimitare a platourilor continentale și zonelor economice exclusive ce a avut loc în Marea Neagră s-a desfășurat între Uniunea Sovietică și Turcia. După zeci de ani de negocieri, acordul de delimitare a fost semnat în iunie 1978, la Moscova, și el prevedea ca teritoriile maritime ce aparțin celor două state să se delimiteze, strict, pe linia de echidistanță măsurată de la punctele de bază ale celor două țărmuri. Ultimul punct de delimitare dinspre vestul liniei, deși a fost precizat prin coordonate geografice, nu a fost stabilit întrucât, fiind echidistant la țărmurile Crimeei, Turciei și României, el trebuia convenit în mod trilateral, între statele implicate. După implozia Uniunii Sovietice, Ucraina, Rusia și Georgia - ca state sucesoare ale defunctului stat comunist - au semnat cu Turcia acorduri individuale de recunoaștere a delimitării anterioare, urmând ca între acestea și Rusia să se încheie acorduri separate, după negocieri.

Delimitarea turco-bulgară

După 38 de ani de negocieri anevoioase, Bulgaria și Turcia au convenit să semneze, în luna decembrie 1997, acordul de delimitare maritimă atât pentru marea teritorială cât și pentru zonele economice exclusive ale acestora. Și de data aceasta delimitarea s-a făcut pe linia de echidistană la cele două țărmuri, cu unele mici excepții. Pentru că, încă din anul 1951, Bulgaria și-a declarat unilateral limitele laterale ale mării teritoriale pe paralelele geografice ale ultimelor puncte de frontieră terestră și nu a mai acceptat să-și modifice această opțiune pe durata negocierilor, Turcia a convenit ca în contul celor 21,5 km2 pierduți în marea teritorială (Vezi Schema nr. 20) să primească o suprafață de 170,2 km2 în zona platoului continental (marea liberă). În rest, traseul liniei de delimitare urmează linia de echidistanță, urmând, ca și în cazul acordului ruso-turc, ultimul punct de delimitare să fie convenit, trilateral, cu alt stat implicat (România, în speță concretă).

Delimitarea româno-ucraineană

Deși au durat aproape 41 de ani de negocieri, eforturile de convenire a unei linii de  delimitare maritimă echitabilă între România și vecinul său de la nord-est (Uniunea Sovietică și, apoi, Ucraina) nu s-au putut finaliza decât prin intermediul Curții Internaționale de Justiție (C.I.J.). Inițial, cu Uniunea Sovietică negocierile au durat 20 de ani (între 1967 și 1987) însă acordul nu a putut fi convenit întrucât sovieticii susțineau în mod continuu că linia ar trebui să fie echidistantă între țărmul românesc și Insula Șerpilor. România nu a putut fi de acord cu aceste pretenții întrucât acceptând propunerea rușilor ar fi pierdut peste 7.500 km2 din suprafața ce i-ar fi revenit în conformitate cu prevederile dreptului mării.

- Va urma -