În numărul din 24 august 1944 al ziarului „Universul" – la fel ca şi în celelalte ziare din aceeaşi zi –ediţie pregătită în dupăamiaza lui 23 august, când încă nu se ştia de lovitura de stat, găsim ultimul articol laudativ la adresa activităţii Mareşalului Ion Antonescu. Erau prezentate vizitele la unele spitale (din Râmnicu Vâlcea, Z.1 nr. 14 din Predeal), unde găsise ordine şi curăţenie. La spitalul Asigurări din Buşteni, unde găsise „rea gospodărire, o lipsă de curăţenie nepermisă pentru un spital", ordonase ca administratorul să fie internat într-un lagăr şi pus sub anchetă[1]. Imediat după lovitura de stat, toată lumea a sărit în barca noii puteri: se enunţa entuziast, de către aceleaşi ziare care-l lăudaseră pe Antonescu până la 23 august, că „Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle". Deşi la o scară mai mică s-au repetat scenele di 6 septembrie 1940, atunci se lăuda „dictatura", iar acum se lăuda „democraţia". În ambele cazuri, cel care simboliza noul regim era regele. După „Proclamaţia către ţară" a Regelui, prezentată la radio la ora 22.00, au fost manifesaţii la Palatul regal, de aprobare a loviturii şi de glorificare a celui care o condusese. S-a cîntat Imnul regal, s-a scandat „Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai I" şi „Trăiască pacea", iar „apariţia Regelui la fereastră, în două rânduri, a provocat o adevărată explozie de urale ce nu mai conteneau şi strigăte de Trăiască Majestatea sa Regele Mihai I. Pe Calea Victoriei şi pe străzile alăturate au fost manifestaţii până noaptea, târziu. „Mulţimea ce se afla în diferite locuri, săli de spectacole etc., le-a părăsit imediat pentru ca adunându-se într-un grup compact să se îndrepte pe Calea Victoriei, intonând Imnul Regal".

Prezentarea seamănă izbitor cu aceea din acelaşi ziar „Universul", la 7 septembrie 1940, semnată de Stelian Popescu. Semnatarul din 25 august 1944 era Ion Lugoşianu. „De patru ani am tăcut - scria indignat. Am refuzat din primele ceasuri să subscriu o singură clipă la acţiunea de dezastru naţional a regimului Antonescu, la politica lui de intoleranţă, de abuz, de tiranie, de corupţie şi de risipă. Va veni pentru ea, într-o vreme apropiată, ziua unei necruţătoare judecăţi şi a unei grele osânde. Prin voinţa unui rege tânăr, care a dovedit cu acest prilej în ce măsură s-a identificat cu interesele acestui Neam, România devine astăzi din nou stăpână pe destinele ei"[2]. În mintea ziaristului, „dezastrul naţional" fusese lupta pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei. La fel gândeau comuniştii pro-moscoviţi. Intoleranţa la încălcarea legilor disciplinase ţara în vreme de război, iar acuza de corupţie aruncată asupra lui Ion Antonescu era de-a dreptul infamă. Mareşalul a trăit foarte modest, numai strict, din solda sa. La fel era şi acuzaţia de risipă, ştiind ce rezerve importante alimentare şi financiare lăsase regimul Antonescu. Iar viitorul apropiat a arătat în ce grad România a devenit „din nou stăpână pe destinele ei". Regele şi-a savurat victoria împotriva Mareşalului - care-l urcase pe tron în 1940 - în balconul palatului regal, lăsându-se ovaşionat de mulţimea ieşită de prin cluburi şi cafenele. În aceeaşi noapte a fugit din Bucureşti ca să-şi scape preţioasa piele în faţa previzibilelor bombardamente ale aviaţiei germane. Premeditat, l-a închis pe Antonescu într-un seif din Palatul Regal, cu evidenta speranţă ca acesta să moară în urma bombardamentelor germane. Planul nu a reuşit, pentru că Mareşalul a fost preluat de comunişti, fiind predat apoi ruşilor. Plin de „vitejie" pe şosele lăturalnice, cu automobilul, regele a ajuns împreună cu câţiva apropiaţi în nordul Olteniei. De la peleş, Regina-Mamă s-a îndreptat şi ea către nordul Olteniei. După ce primejdia bombardamentelor germane a trecut iar ocupaţia sovietică s-a stabilizat, la 10 septembrie 1944, Regele ajunge la bucureşti ca un comandant victorios, deşi fugise ca un laş din faţa primejdiei. Încă din timpul petrecut în Oltenia începuse să-şi făurească imaginea vitejească. Pentru a-i dicata ce trebuie să ştie Occidentul, l-a chemat la Dobriţa pe căpitanul Morton, corespondent de război american.

Între timp, la bucureşti, în presă şi dinspre partidele politice se revărsau asupra Regelui cele mai entuziaste laude. Concomitent, Mareşalul era acoperit cu cele mai aspre şi nedrepte critici. În prima sa declaraţie de după 23 august, Iuliu maniu exclama: „Lăudat fie Regele nostru care a înţeles dorinţa Naţiunii"[3]. La începutul lui septembrie, altă declaraţie de presă: „Regele, ascultând voinţa Poporului, ne-a redat libertatea"[4]. Vor urma declaraţii mai elaborate, aducând în discuţie şi meritele Partidului naţional Ţărănesc. „M.S. Regele Mihai I - declara preşedintele liberalilor - luând frâiele Statului din mâini nevrednice şi redând Poporului, pe lângă libertăţile răpite, firul politicii sale tradiţionale, a cimentat o dată mai mult legăturile ce unesc glorioasa noastră Dinastie cu Neamul Românesc"[5]. Şi disidenţa liberală condusă de Tătărescu în numele Partidului Naţional Liberal, al cărui secretar general, formal, mai era. Anunţa „Recunoştinţă şi glorie M.S. Regelui Mihai I, căruia Neamul nostru îi datorează în întregime actul de sfărâmare a tuturor încătuţărilor. Recunoştinţă şi glorie M.S. Regelui Mihai I, care, reluându-şi curajos prerogativele, chiamă azi întreaga Românie la lupta pentru eliberare şi apoi lupta pentru Ridicarea Ţării din ruine"[6]. Deşi ziarele comuniste au ocolit subiectul, şi Partidul Comunist Român a lăudat acţiunea Regelui, mai târziu îşi va aroga merite din ce în ce mai mari în lovitura de Stat, ajungând să şi-o atribuie în totalitate. În sfârşit, laude i-au venit Regelui şi din partea legionarilor[7]. Aceleaşi laude au venit şi din partea Comunităţii evreieşti[8].

Pe plan internaţional s-a urmărit crearea unei imagini cât mai bune a Regelui, prin prezentarea actului de la 23 august 1944 sub un aspect eroic, o confruntare dintre Antonescu, reprezentând o dictatură şi Mihai, reprezentând democraţia. Direcţia Presei, Informaţiilor şi Relaţiilor Culturale din cadrul Ministerului Afacerilor externe mcoordona această campanie. Pentru propaganda în străinătate edita un buletin săptămânal cuprinzând temele ce trebuiau dezvoltate de fiecare reprezentanţă diplomatică a României. Într-unul din buletine, cel din 15 aprilie 1945, se indica teza: „Mişcarea de rezistenţă din România l-a avut în frunte pe însuşi regele Ţării. La rândul lui, Suveranul s-a întemeiat pe acele partide politice care reprezintă aproape unanimitatea Poporului şi fără clintire, pe Armată"[9]. Pe sublinierea eroismului Regelui în confruntarea cu Mareşalul a mers şi presa din Occident. În Elveţia, formula generală a presei era: România are un suveran tânăr, care a avut rol decisiv la 23 august 1944, împreună cu Iuliu maniu, Lucreţiu pătrăşcanu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu[10]. La Bucureşti îl chestionau direct pe Mihai asupra actului de la 23 august, dându-i posibilitatea acestuia să-şi făurească singur imaginea eroică pe care şi-o dorea în confruntarea cu Antonescu. Ziaristului britanic Archie Gibson îi răspundea. Răsturnarea regimului Antonescu a fost o lovitură dificilă, pentru că forţele germane care-l susţineau erau superioare. Dar regele nu a luat în considerare doar forţele materiale, ci şi pe cele morale. „Nu ne-am lăsat intimidaţi. Cunoşteam voinţa Poporului meu de recâştigare a libertăţii şi ştiam ce forţă morală poate da această voinţă [...] actul de la 23 august a arătat superioritatea forţelor morale asupra celor materiale, dacă mă lăsam ghidat de calcule bazate doar pe raportul de forţe militare care era în România, 23 august nu ar fi existat"[11]. Tot aceeaşi imagine eroică era zugrăvită şi într-un articol despre România, apărut în numărul din 27 septembrie 1944 al ziarului britanic „Daily-Express", sub semnătura lui Cedric Salter[12].

Un alt răspuns al lui Mihai apărea în „New York times", în septembrie 1944: „23 august îl consider cel mai bun moment pentru a înlătura un regim dictatorial care nu corespundea voinţei poporului român. Decizia mea era luată de mult timp. Actul de la 23 august nu este decât aplicarea unei acţiuni îndelung pregătite în interior, prin coordonarea şefilor politici şi celor ai Armatei şi în exterior, prin negocierile cu Puterile aliate"[13]. Cel mai larg articol pe tema Loviturii de Stat l-a trimis agenţiilor de presă americane, corespondentul de război Joseph Morton, cel căruia i se dictase la Dobriţa, pe 5 septembrie ce să scrie[14]. Era caracteristic pentru imaginea eroică ce i se crea Regelui. „Bucureşti. Regele chipeş, cauciucuri scârţâind la ieşirea din Palat. Conducând în noapte. Impunătoarea Regină călătorind în întunecimea nopţii pentru a ajunge la o întâlnire cu fiul ei, cu degetele pe un pistol mic din poşeta ei, strigând că îl va împuşca pe primul neamţ pe care îl va vedea.. Dictatorul decăzut, înlăturat de la putere şi furios, închis într-o nişă ignifugă. Aceasta a fost românia în seara lui 23 august – ora istorică, când un mic grup de tineri curajoşi şi determinaţi au transformat-o dintr-o dictatură folosită de Hitler, într-o democraţie de partea Aliaţilor. Mai incitant decât un triller de Hitchock". Mihai s-a opus germanilor si ca să-i şicaneze, se plimba cu un Jeep american şi vorbea englezeşte. Regela a avutşapte încercări de a-l înlătura pe Antonescu, începând din 1942. Lovitura de stat a fost bine organizată, iar regele, hotărât şi curajos. Lovitura de Stat a adus avantaje militare deosebite Aliaţilor. Căpitanul morton a satisfăcut pe deplin dorinţa celui care-l adusese la Dobriţa pe 5 septembrie 1944. A fost primul ziarist care a răspândit în lume o imagine eroică despre acţiunea Regelui Mihai I la 23 august.

Imaginea eroică pe care a dorit să şi-o impună posterităţii Regele Mihai nu este validată de o analiză ştiinţifică. Nercunoaşterea pentru cel care-l urcase pe tron (a cărui graţiere o va refuza în 1946), infantilismul cu care a fost înfăptuită Lovitura de Stat, laşitatea fugii din Bucureşti în oltenia, toate acestea definesc imaginea erică pe care Regele şi-o dorea, ca pe o minciună. Atât Mihai, cât şi Antonescu au vrut ca viitorul să le asigure o statuie, dar numai Mareşalul o şi merită[15].
------------------------------------
[1] Universul, 24 august 1944.
[2] Idem, 25 august 1944
[3] Idem, 27 august 1944
[4] Timpul 3 septembrie 1944
[5] Universul, 31 august 1944
[6] ANIC, fond Casa Regală, Diverse, dosar 4/1944, f.1.
[7] Idem, fond Casa regală, Mihai, dosar 13/1944, f.1.
[8] Idem, dosar 37/1944, f.45, 55, 72.
[9] Idem, fond Casa Regală, Diverse, dosar 5/1944, f.26-27.
[10] Idem, dosa 10/1944, f.10-11. Idem, fond Casa Regală, Mihai, dosar 47/1944, f.1.
[11] Idem, fond Casa regală, diverse, dosar 10/1944, f.4
[12] Idem, dosar 11/1944, f.1.
[13] Idem, dosar 10/1944, f.12. Alte răspunsuri ale regelui date ziariştilor srăini cu privire la Lovitura de stat. Idem, fond casa Regală, Mihai, dosar 49/1944.
[14] Idem, fond Casa Regală, Diverse, doasr 7/1944, f.1-4, dosar 8/1944, f.1-2.
[15] Textul urmează volumele: Petre Ţurlea, Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stângă, Bucureşti, Editura Semne, 2009 şi Petre Ţurlea, Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, Bucureşti