Poporului roman i-au fost ascunse adevăruri esențiale ale actului politico-militar de la 23 august 1944. adevăruri nefaste pentru România. Când efectele actului de trădare a țării și armatei sale s-au resimțit, nici una dintre forțele implicate nu a avut interesul să-și dezvăluie contribuția rușinoasă. Sovieticii nu doreau să dezvăluie că ruperea frontului spre România a avut la bază o trădare care leza glorioasa armată sovietică și contribuia la victoria ei finală. De partea română, comuniștii nu au dorit nici ei să facă publică participarea mârșavă la subminarea rezistenței armatei și predarea teritoriului țării inamicului dornic de răzbunare. Cu atât mai mult, Casa regală, respectiv regele Mihai I a căutat să ascundă poporului participarea sa la trădare și la suferințele a sute de mii de militari și a milioane de români, apoi a întregii țări. Toți - sovieticii, comuniștii români aserviți inamicului și regele - au trecut imediat la falsificarea adevărului istoric privind actul de trădare plănuit în comun. Pentru posteritate toți au mințit, împinși de motive diverse. Rușii au vrut să păstreze aureola de eliberatori victorioși. Comuniștii și regele Mihai au vrut să mușamalizeze vinovăția trădării lor, nimicnicia alianței lor. In istoria creată în deceniile următoare s-a trecut cu vederea, în mod deliberat, situatia militară a României în primăvara și în vara anului 1944 și, mai ales, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de pe frontal de la Iasi, din 20 august 1944, trădare pusă la cale cu implicarea comandantului Armatei a 4-a române, generalul de Corp de Armată, Mihai Racoviță și savârșită în strânsă legatură cu Casa Regală si cu Partidul Comunist. Au fost prezentată în mod denaturat situatia militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo și Stockholm, tratative inițiate încă de la sfârsitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus pâna acum nimic despre conspirația Casei Regale și a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu și a apropiaților săi. Trădătorul comunist, Emil Bodnaraş, a uneltit, la Palat, deschiderea frontului românesc prin așa-numita „Poarta Iaşiului"[1].
Sfârșitul anului 1942 a adus schimbari importante în situatia de pe front. Inițiativa strategică a Germaniei s-a şubrezit pe mai multe fronturi. Intre 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, a fost înfrântă armata germană din nordul Africii, în batalia de la El Alemain, iar după scurt timp, între 12 și 18 ianuarie 1943, armatele sovietice au strapuns blocada Leningradului. Armatele germano-române de la Stalingrad au capitulat la 2 februarie 1943. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Mareşalului Antonescu că Germania era pe cale să piardă razboiul. Incă din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucureşti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a făcut o declaratie senzaţională: „Germania a pierdut războiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu-l pierdem pe al nostru!" Demersurile făcute ulterior de Antonescu, pentru încheierea unui armistițiu cu sovieticii, au avut darul să confirme această îngrijorare și preocupare.
Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond
Incă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu i-a propus lui Mussolini iesirea comună din război, iar în septembrie 1943 au început negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. Au mai avut loc în octombrie, acelaşi an, la Lisabona, încercări de armistițiu cu englezii. A fost abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofițeri, pentru a lucra ca intermediari între aliați şi București. Acesta a fost prins la parașutare și instalat, în Bucureşti, într-un apartament al Jandarmeriei, la ultimul etaj. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un pașaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemților de către englezi, care nu erau pentru ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar tăia drumul ruşilor spre Europa. Acest plan a întâmpinat opoziția preşedintelui american Roosevelt. Pentru limitarea duratei războiului și limitarea înaintării și pretențiilor sovietice au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate țărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiţionata, cereri prezentate și în negocierile de armistițiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de catre guvernul Antonescu, cât și de opozitia Maniu-Brătianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an. Churchill urmarea o politică în doi cu S.U.A., iar Roosevelt voia o politică în patru şi lichidarea Imperiului Britanic. O problemă ridicată de către partea română, la negocierile de la Cairo și respinsă de către anglo-americani, a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că aceasta problemă va face obiectul negocierilor la Conferința de Pace, după terminarea războiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garanție că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea. După Primul Răzoi Mondial, România trebuise să-și obțină cu arma în mână teritoriile promise de aliații apuseni la atragerea sa în luptă. Deci avea o tristă experiență în raport cu promisiunile marilor puteri.
175 de mii de militari români au luat drumul lagărelor sovietice
Rușii își urmăreau, si ei, cu destulă abilitate interesele. Incă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a șefilor de state din U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia, Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., a afirmat ca „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Maresalul Antonescu". Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoștința lui Dulles că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putință decât în cazul unei debarcari aliate". Cu acest prilej, el a insistat asupra inoportunităţii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemții ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar așeza slugi politice, probabil chiar pe foștii legionari, care ar suprima pe toţi antoniștii şi pe toți rezistenții, adică toată elita românească". Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemți, ci de ruși, iar milionul de ostasi, din cauza complotului Palatului Regal şi a grupului de complotişti - Bodnaraş, Dămăceanu, Aldea, Racoviță - a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşiului" a fost deschisă, fără lupte, trupelor sovietice. Roosevelt susţinea capitularea necondiţionată. In negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieșit în evidență faptul că între Departamentul de Stat al SUA, reprezentaţii militari, şi președintele american Roosevelt existau serioase divergențe de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul său, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanţii militari, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu aratând că „noi credem că ei singuri (românii - n.a.) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu, sau ieșirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotarât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari șanse de succes. Autorităţile americane considera acțiunea României de o importanță excepționala. Ea (România) trebuie sa aiba statut de cobeligerantă și trebuie să acționeze cât mai repede". Dar Roosevelt a rămas neclintit în decizia de capitulare necondiționată. Sunt multe întrebari care s-ar putea pune acum, dupa mai bine de o jumatate de secol de la eveniment:
De ce acest armistiţiu nu a fost făcut?
- Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabila a razboiului, cu cel puţin un an, şi chiar câstigarea lui atunci?
- De ce a fost arestat șeful suprem al armatei (de facto - n.r.) care putea obține schimbarea de front și acordarea statutului de cobeligeranta României?
- Cum de s-a putut ordona de catre regele Mihai dezarmarea armatei și încetarea focului înaintea semnării oricărui document de armistițiu?
- Opoziţia din România - Maniu si Bratianu - nu au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din războiul alaturi de Axă, ci i-au pus piedici, Antonescu a propus opoziției chiar să abandoneze puterea dacă aliații preferau să negocieze cu opoziția română. Guvernul sovietic a răspuns categoric, prin consilierul Semionov, la discuțiile dintre putere si opozitie: „Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României și suntem gata să-l ajutăm să elibereze țara de germani", iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalţi doi aliați, s-a pronunţat categoric: „El preferă negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui".
Primele negocieri ale României cu U.R.S.S. au avut loc la Stockholm unde s-au obținut şi unele avantaje. Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziției rigide a S.U.A. (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu U.R.S.S., pentru crearea de zone de influenţă sovietică din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu a început negocierile de armistițiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. În vederea asigurarii succesului acestei acţiuni, guvernul Antonescu a făcut o serie de schimbări diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilități de contacte şi de negocieri. Ca urmare, a fost numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil la Helsinki şi Fred Nanu la Stockholm, ca miniştrii plenipotențiari. La Stockholm, Fred Nanu a fost contactat de către ruși în vederea negocierilor de armistițiu. Contactul, discuțiile și negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiții precise de armistițiu și nu de capitulare necondiționată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, U.R.S.S. considera Dictatul de la Viena nul și neavenit, iar Transilvania urma a reveni în întregime României. In forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu U.R.S.S. de la Stockholm conținea urmatoarele condiţii:
1. Trupele române de pe front, fie urmau să se predea rușilor, fie urmau a ataca trupele germane. Rușii se obligau să le aprovizioneze cu armament și alte materiale necesare și să rămână la dispozitia lui Antonescu și Maniu pentru a restabili independența si suveranitatea României;
2. Rușii acceptau ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul, înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră;
3. Arbitrajul de la Viena era considerat nul şi neavenit. Transilvania urmând a reveni la patria-mamă în totalitate;
4. Rușii se multumeau numai cu o fâșie de trecere în nordul țării, iar guvernul român poatea să-și exercite funcțiile în partea țării neocupată de armatele sovietice.
Condiţiile de armistitiu negociate la Stockholm cu rușii, deşi mult mai avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Rusia.
În paralel cu nogocierile de armistițiu de la Stockholm și Cairo se urzea un complot regal, privitor la tratativele de armistiţiu de la Stockholm. Prin trimișii regelui, se duceau tratative cu Partidul Comunist de scoatere a României din războiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, P.C.R. și regele au jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal şi în trădarea de la Iași, dar și în desfășurarea ulterioară a evenimentelor declanșate la 23 august 1944.
După parașutarea lui Emil Bodnaraş în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului și delegatii P.C.R. Prinţul Ştirbei i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnaraş dupa parașutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, a avut loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentantilor P.C.R., Emil Bodnaraş şi Lucreţiu Patraşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal și ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea si Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanițiu și Grigore Niculescu-Buzești, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acțiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simplă lovitură de palat înfăptuită de un grup de persoane și de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnaraş a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea:
a) Răsturnarea prin forță a dictaturii militaro-fasciste;
b) Scoaterea țării din razboiul hitlerist;
c) Intoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
Dupa vii discuții, cei prezenți au aprobat planul elaborat de către P.C.R. Un fapt incrimator de trădare a aparținut regelui. La 15 iunie, deci a doua zi, Mihai a aprobat acest plan, dictat probabil de Moscova. Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au făcut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.
- Va urma -
Grafica - Ion Măldărescu
---------------------------------------------------
[1] „Poarta Iaşiului" - denumire atribuită facilităţilor complotiştilori-trădători de la Palatul Regal în cadrul „Operaţiunii Iaşi-Chişinău".