Regele se împotrivea armistițiului negociat de guvern cu rușii, probabil din invidie și din ură față de Mareșal. Poziţia lui faţă de armistiţiu a rezultat clar dintr-o declaraţie facută lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistițiul, ne va ține sub papuc!”. Cu acel prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acțiune cu Antonescu. In acest spirit a acționat și Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi facea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o regele, aceea de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice. O problemă ignorată pâna acum de istorici priveste deschiderea frontului de la Iaşi la 20 august 1944. După plecarea participanţilor de la consfătuirea cu comuniştii din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în incintă pentru o „consfătuire de rutină” Emil Bodnaraș și Dumitru Dămăceanu, care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlăturării lui Antonescu și pentru a grăbi ieșirea României din război, un segment de front de la Iaăi, denumit conspirativ „Poarta Iaşiului” să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificaţii Focşani-Nămaloasa-Galaţi. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni şi Rediu Mitropoliei, la nord de Iaşi. Sectorul acele era apărat de Corpul 5 A. român din Armata a 4-a, comandant de generalul Nicolescu Constantin (după înlocuirea generalului Avramescu - n.r.). Deschiderea frontului urma să fie anunțată părții sovietice (prin generalul Aldea - n.r.). Pe lângă cei stabiliţi să facă parte din comitetul militar, au mai fost cooptați în conjuraţie: generalul Aldea, mareşal al Palatului și generalul Mihai Racoviță, comandantul Armatei a IV-a pe frontul din Moldova, P.C. la Piatra Neamţ.

In legătura cu situaţia frontului din Moldova, trebuie făcuta următoarea precizare: pe frontul de est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrata în Grupul de Armate german „Ucraina Sud”, comandant general-colonel Hans Friessner. După marea confruntare de tancuri sovieto-germană de la Uman (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins granița de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întărit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpaţi, pe râul Siret, până la Pașcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, trecea peste Prut și ajungea la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră. Armata a 4-a română, comandant General de Corp de Armată Mihai Racoviță, se apăra pe linia est Carpaţi pe râul Siret până la sud de Dubăsari, pe Nistru. Armata a 4-a română avea în compunere Corpurile. 1, 5, 6, 7 A. și Corpul. 57 A german, care împreună cu Armata a 8-a germană facea parte din Grupul de Armate „General Wohler”. La flancul drept, pe Nistru, se apara Armata a 3-a româna cu Corp 2 si 3 A române, C. 29 si 72 A germane şi Cdm. 110. Împreuna cu Armata a 6-a germana constituiau Grupul de Armate „General Dumitrescu”. Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai si iunie 1944 ale trupelor sovietice.

La începutul lunii iulie 1944, o vizită „discretă” la Iași a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviță, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaraş-Dămăceanu pentru deschiderea frontului în „Poarta Iaşilor”, iar la sfârşitul lunii iulie 1944, Bodnaraș i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută - 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia și transferarea de trupe pe frontul din Moldova, în sectorul stabilit.

Ofensiva sovietică a început în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iaşiului” s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iași, depășind trupele Armatei a 4-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu a fşcut o scurta vizită de inspecţie pe front, în perioada 20-21 august 1944, şi a constatat dezorganizarea frontului și începutul retragerii neașteptate. S-a întors repede la Bucureşti, mai hotarât să semneze armistiţiul cu rușii. In dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aștepta raspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu U.R.S.S. In așteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Bratianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistişiu. Telegrama în loc să-i fie înmânată Mareşalului Antonescu, Grigore Niculescu-Buzesti, participant la conjuraţie, a înmânat-o Regelui. In situația dată, regele, fără să vorbeasca despre telegrama și implicat în complot alături de comunişti, le comunica lui Maniu şi Bratianu ca va intra în acțiune și va realiza singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuși la Palat, unde a fost arestat. Că Antonescu era hotarât să încheie armistitiul cu U.R.S.S. rezultă și din faptul ca în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius și, în prezența generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunoștinţă că România va cere armistiţiul cu Aliaţii.

Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate și pentru Rusia

Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) și pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existența în spatele frontului, la nici 200 km a unui aliniament puternic fortificat - linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi - prezenta pericolul transformării României într-un teatru de război. De aceea, toți factorii interesați în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistență pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieșirea țării din razboi prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se și organizarea unei rezistențe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nici o rezistență, se aflau la 60 km de Focșani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificații.

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat mârșava și inconștienta încetare a focului între trupele române şi cele sovietice, dar, pentru că armistițiul cu sovieticii nu era semnat, rușii au continuat să captureze militarii români. Așa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internați în lagărul de la Bălți din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli, sau au fost executaţi de comisari basarabeni din Armata Sovietică, între ei numărându-se si maiorul Alexandru Bârladeanu. Criticii actului de la 23 august 1944 (și sunt foarte mulți) îl consideră unii drept „act de înaltă trădare”, iar alţii drept „gravă eroare politică”. Și unii și alții au dreptate, el este atât act de înaltş trădare, cât şi o gravă eroare politică cu multiple implicații și consecințe nefaste pentru România. Cei din urmă susţin, şi istoria le dă dreptate, că Mareșalul Antonescu trebuia lăsat să încheie și să semneze armistițiul, deoarece el îl negociase și putea să impună rușilor, prin armata de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea necondiţionată. Prin arestarea lui Antonescu și capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu rușii, România a pierdut baza juridică și morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură. Regele trădător a fost răsplătit de Stalin cu ordinul „Победа” (Victoria), cea mai valoroasă distincție sovietică pe timp de război.

Capitularea necondiționată a însemnat un dezastru național, un mare calvar pentru România, calvar ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri, după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în U.R.S.S. peste 20.000 de alţi români și 72.000 de români de etnie germană. Prin nesemnarea armistițiului și capitularea necondiționată, România şi-a pierdut definitiv libertatea și i s-a refuzat statutul de țară cobeligerantă, deși a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei fasciste. În decurs de un deceniu si jumatate, după 23 august 1944, România a fost furată de către ruși de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistiţiul” dictat de Moscova. Semnarea armistițiului cu U.R.S.S., care conținea destule condiții împovărătoare pentru România, în comparație cu armistitiul negociat de Antonescu, a fost tărăganată până la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata Română si Armata Sovietica a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata Româna să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reușind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să respingă de pe teritoriul României, până la frontiera vremelnic impusă, trupele germano-ungare. Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este reliefat și de raspunsul dat de Molotov lui Lucrețiu Pătrășcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegaţa română pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrășcanu a întrebat de ce condițiile de armistiţiu impuse de către U.R.S.S. României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, dar voi nu reprezentati pe nimeni”. Dar orice trădare se plătește scump, iar prețul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simțit au fost generalii Mihai Racoviță și Gheorghe Mihail, primul ajunsese ministru de razboi, iar al doilea - şef al Marelui Stat Major și ambii făcusera parte din comitetul militar care răspundea de implementarea deschiderii „Porţii Iaşilor”.