Comunicarea putere-opoziţie pe timpul participării României la faza ofensivă a Campaniei din Est

Hotărârea lui Antonescu la sfârşitul anului 1941, de a trimite noi trupe pe front, dincolo de Nistru, cumulată cu agravarea situaţiei internaţionale a ţării, determinată de aderarea la „Pactul anticomintern” (23 noiembrie 1940) şi instalarea stării de război cu puterile occidentale (7 şi 12 decembrie), conturau noi perspective dramatice pentru România. Liderii partidelor politice se adresau din nou în scris Mareşalului la 19 ianuarie 1942, sesizându-i consecinţele grave ale continuării războiului, atât pentru situaţia prezentă a ţării, cât mai ales pentru cea de viitor, în condiţiile în care, la încheierea păcii, ne vom afla alături de o Germanie înfrântă sau chiar învingătoare. Ei îşi manifestau neîncrederea în loialitatea aliatului german în condiţiile în care Antonescu nu a încheiat nici un fel de alianţă scrisă, atunci când a angajat armata română în război. Scrisoarea conţine, de asemenea temerile lui Maniu şi Brătianu şi prin ei a întregii opinii publice, în legătură cu posibilitatea apărării graniţelor şi a reîncorporării Ardealului cedat, cu o armată sleită de participarea la o campanie din ce în ce mai împovărătoare.

O problemă importantă asupra căreia liderii opoziţiei îl somau pe Mareşal să se aplece cu mai mult realism, a constituit-o şi în această întâmpinare, problema includerii Transnistriei în structura statului român, „momeală” pe care Hitler a ştiut să o manevreze ca o compensaţie pentru Transilvania dată ungurilor în 1940. Poate că şi atenţionarea lansată cu prilejul acestei scrisori a contribuit la conturarea poziţiei Mareşalului în această chestiune. De unde, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri din februarie 1942[1], el se exprima categoric pentru transformarea Transnistriei într-o provincie românească, ulterior, după întrevederea cu Hitler şi Ribbentrop din aceeaşi lună, a înţeles mai bine intenţiile germane de a compensa Transilvania cu Transnistria  şi drept urmare a adoptat o poziţie mai circumspectă[2], în concordanţă cu cea a opoziţiei.

În primăvara şi vara anului 1942 relaţiile dintre România şi Germania încep să fie din ce în ce mai încordate, datorită cererii tot mai insistente ale lui Hitler, de intensificare a eforturilor economice de sprijinire a războiului în Est şi mai ales de noi şi noi trupe. Încă din mai, importante efective româneşti au fost folosite în operaţiile din peninsula Kerci, apoi în bătăliile pentru Sevastopol, Harkov şi în bazinul estic al Mării de Azov, pentru ca din vară, Armatele 3 şi 4 române să fie dirijate în zona Stalingradului. Indiferent de unele condiţii puse de Mareşal lui Hitler privind dotarea şi folosirea acestor forţe, noile angajări militare aveau să producă ample tensiuni politice interne sesizate la timp de liderii opoziţiei care, în continuare, se vor adresa Mareşalului, cerându-i să reexamineze situaţia politică, economică, militară şi diplomatică, precum şi toate posibilităţile de a putea încheia o pace separată şi imediată cu U.R.S.S., fără considerarea consecinţelor momentane ce ar putea rezulta din acest gest. Se observă astfel, o intensificare a acţiunilor opoziţiei, prin lărgirea contactelor şi intensificarea comunicării cu ale forţe care ar împărtăşi aceleaşi puncte de vedere pentru salvarea ţării. Sunt contactate astfel cadre de comandă din armată, este abordată Cancelaria Casei Regale, se activează comunicarea cu unele dizidenţe, precum cea liberală condusă de Gh.Tătărăscu, se reiau legăturile cu Partidul Social Democrat Titel Petrescu, se proiectează chiar contacte cu forţele de stânga reprezentate de Partidul Comunist.

Sunt adresate Mareşalului noi memorii, în care se atrăgea atenţia asupra pericolului la care este expusă ţara prin trimiterea armatei române din nou pe frontul de răsărit şi i se cerea să aducă trupele în patrie.  Este deosebit de edificatoare în acest sens, scrisoarea adresată de Dinu Brătianu lui Antonescu la 24 septembrie 1942[3]. Succintă, dar consistentă în conţinut, noua scrisoare a liderului liberal este poate cel mai aspru rechizitoriu la adresa politicii promovate de Mareşal până acum. „Suntem în preajma iernii, cu ameninţare de foamete şi de frig pentru populaţia ţării şi cu o profundă dezorganizare a vieţii economice – scria Brătianu. Armata noastră, înglobată în cea germană, se decimează pe frontul rusesc, pe când vecinii noştri îşi menajează puterile, pentru a le putea avea intacte la sfârşitul războiului. Armata română nu mai contează ca armată naţională pentru apărarea frontierelor ţării. Ea este încadrată în armata germană la peste 1.000 km de ţară şi băgată continuu în primele linii de luptă. Pentru ce ne impuneţi toate aceste sacrificii? întreba şeful P.N.L. Ce vom avea la sfârşitul războiului? Ce asigurări puteţi avea că Germania ne va reda Ardealul, pe care l-a dat ungurilor prin arbitrajul de la Viena? Până azi se pare că ea pregăteşte autonomia întregului Ardeal, dacă ungurii nu-l vor cuceri. În ce situaţie vom fi în cazul în care Germania nu va câştiga războiul, de vreme ce nu s-a menajat nimic pentru a ne învrăjbi cu Anglia şi S.U.A.? Războiul cu Rusia, care după propaganda germană trebuia să se termine la sfârşitul anului 1941, apoi la sfârşitul anului 1942, se va prelungi şi în anul 1943. V-am prevenit în mai multe rânduri, în anul 1941 şi 1942 că România nu trebuie să-şi trimită trupele sale în interiorul Rusiei, fără a-şi pune în pericol chiar existenţa sa, că ea este ameninţată să fie strivită în conflictul armat a două mari puteri şi că, pe de altă pate, situaţia ei economică devine din zi în zi mai critică. V-am sfătuit mai târziu să retrageţi în interiorul ţării trupele noastre de peste Nistru şi să le rezervaţi pentru apărarea noastră în contra ungurilor şi bulgarilor. În loc de a asculta apelurile ce v-am făcut, aţi trimis aproape toată armata noastră în interiorul Rusiei. Pentru a nu ajunge la prăbuşirea completă a ţării, al cărei conducător sunteţi, trebuie să urmaţi exemplul Finlandei, care nu le mai sacrifică pentru a distruge bolşevismul, ci vrea să le aibă intacte pentru momentul final, când cel care va fi mai puţin uzat, va culege roadele războiului, pentru care alţii ca noi au făcut sacrificii peste măsură de mari” [4].

Această scrisoare i-a provocat Mareşalului o cumplită furie, fapt relevat într-un răspuns de-a dreptul impresionant, lung de 133 de pagini, expediat în 29 octombrie 1942[5], în care formula contra acuzaţii extrem de grave la adresa lui C.I.C.Brătianu şi a lui Iuliu Maniu şi în general a celor ce s-au aflat la conducerea celor două partide. Această scrisoare de răspuns se constituie în cel mai concludent exemplu de comunicare directă între putere şi opoziţie, pornită de la cel mai autorizat reprezentant al puterii, Conducătorul Statului. Rechizitoriul la care acesta supune forţele politice din opoziţie este deosebit de dur, relevând totala insatisfacţie a Mareşalului faţă de felul cum partidele şi oamenii politici au guvernat ţara timp de un sfert de veac, ducând-o, după propria-i expresie, la catastrofă. Să dăm însă cuvântul Mareşalului. „Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare - spune el. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea nu vrajba. Puteam să vă răspund aducând la bara justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi în primul rând şi dumneavoastră”. Argumentând în continuare amânarea unui răspuns din dorinţa de a „nu crea un spectacol” şi a nu da apă la moară inamicilor noştri, Mareşalul conchide: „Abuzaţi însă de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi când dumneavoastră, când domnul Maniu avertismente, sfaturi şi observaţii” [6]. „În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros? /.../ În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate 20 de secole de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere. Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice aţi dus ţara la catastrofa din 1940”[7].

Nici Iuliu Maniu, pe care liberalii îl acceptau ca lider al opoziţiei democrată, nu scapă tăişului criticii Mareşalului. După ce trece în revistă toate relele pe care cele două partide le-au făcut ţării în perioada interbelică, Antonescu îi spune lui Brătianu: „Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi cu perfidia cunoscută de altădată, ca întotdeauna, atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi de la cel dintâi dintre dumneavoastră şi până la cel din urmă, încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi pe sub mână opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţe de desfacere, nici bani, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri în ţară şi în străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii”[8].

După această dură punere la punct, Antonescu răspunde, punct cu punct, folosind acelaşi ton agresiv tuturor acuzaţiilor formulate de liderul liberal. Vom spicui câteva dintre aceste răspunsuri. Astfel, referindu-se la afirmaţia lui Brătianu că „suntem în pragul iernii, ameninţaţi de foame şi de frig pentru populaţia ţării”, Antonescu recunoscând că, chiar dacă în ţară sunt probleme de aprovizionare cu combustibil şi hrană, privaţiunile sunt suportate de cei nevoiaşi şi nu de cei din anturajul familiei Brătianu. El spunea: „Conformându-vă procedeelor politicianiste pe care le practicaţi în trecut, agitaţi azi spectrul foamei şi al morţii de frig a bietului popor. V-aţi uitat în pivniţele ei şi în cămările dumneavoastră, ale familiei şi ale partizanilor dumneavoastră, când aţi făcut şi faceţi această profeţie? Puteţi nega cu toată profeţia dumneavoastră alarmantă şi defetistă din 1940 şi 1941, că nu a fost în general în ţară, o abundenţă mult mai mare ca în toate ţările din Europa, cu toată vremea agricolă neprielnică şi cu toată dezorganizarea pe care o aducea, ca o consecinţă, catastrofa economică - rezultat al catastrofei graniţelor - exodul, cutremurul, rebeliunea şi războiul? […] Vă dor de-abia acuma, ca întotdeauna, când sunteţi în opoziţie - lipsurile poporului? Dar de ce, de 70 de ani de când guvernaţi direct şi indirect această ţară, nu aţi dat poporului o altă îndrumare, o altă stare , l-aţi exploatat şi l-aţi lăsat la ţară şi la oraşe, în halul de sărăcie în care se zbate?”[9].

Este la fel de usturătoare replica Mareşalului la acuzaţia lui Brătianu privind sacrificiile impuse de război. Lansându-se într-o amplă comparaţie a situaţiei şi sacrificiilor din primul război, când la conducerea ţării se aflau Brătienii şi situaţia din primii ani ai Campaniei din Est, Mareşalul acuză grav cu fapte şi exemple concludente, lipsa de loialitate şi onestitate a liderului liberal şi partizanilor săi. „Când trecutul acesta tragic nu este tocmai depărtat şi când eraţi pe acele timpuri, factor economic determinant în guvernul fraţilor dumneavoastră, cred că cel mai elementar simţ de onestitate v-ar impune, domule Brătianu, să vă reamintiţi toate acestea, înainte de a vă lua singur dreptul de a critica felul cum se conduce astăzi ţara şi de a arăta ca dezastruoasă o situaţie care nu poate suferi din nici un punct de vedere, comparaţia cu aceea de care - împreună cu toate rudele, cu tot partidul şi cu tot sistemul dumneavoastră de economie zisă liberală - sunteţi atât de răspunzător”.

Referindu-se apoi la situaţia economică mai ales, Antonescu scria: „Un elementar simţ al realităţilor ar fi trebuit să vă impună compararea stărilor de atunci cu stările de astăzi şi după aceea să vă întrebaţi dacă este normal, corect şi omenesc să mă acuzaţi, când cunoaşteţi moştenirea pe care aţi lăsat-o şi pe care am primit-o; ştiţi cine sunt vinovaţi de ea; aţi văzut prin câte greutăţi am trecut; ştiţi că am venit la conducere în timpurile cele mai grele şi mai periculoase pentru stat şi pentru conducător şi mai presus de toate, ştiţi că am administrat şi administrez ţara fără partid şi partizani, fără organizaţii bancare, ajutat de un singur om, domnul Mihai Antonescu, şi sabotat pe sub mână de toţi jidanii, de toţi profitorii vechiului regim şi de toată finanţa şi industria patronate pe faţă şi din umbră de dumneavoastră. Cu toate acestea, cu toată furtuna în care m-am zbătut şi cu toate greutăţile pe care le-am întâmpinat peste tot, atât în afară, din cauza desconsiderării şi dispreţului care apasă asupra neamului - datorită greşelilor conducătorilor lui din ultimii 20 de ani, cât şi în interior, de la acei jidani şi români decăzuţi din puterea lor de ieri, însă deţinători şi astăzi a tuturor posturilor de comandă administrativă şi economică, totuşi am reuşit să recapăt încrederea celor de afară şi să provoc chiar admiraţia lor şi am reuşit să domin situaţia în interior şi să creez pentru clasa muncitoare,  o evidentă stare de prosperitate. Am readus pacea interioară, am redresat armata şi am înarmat-o cum nu a fost niciodată înarmată”[10]. Cât priveşte scopurile războiului, alianţa cu Germania şi campania dincolo de graniţe alături de Germania, argumentele şi susţinerile Mareşalului nu diferă de cele exprimate cu prilejurile anterioare în comunicarea cu opoziţia. Aşa încât nu insistăm.

Adăugăm doar că răspunzând lui Brătianu, Mareşalul prezintă cu date şi fapte concrete din anii săi de guvernare adevărata evoluţie a societăţii româneşti în toate planurile: economic, financiar, social, militar şi chiar moral-spiritual, încheindu-şi scrisoarea tranşant, în acelaşi spirit de revoltă cu care o începuse: „Ei bine, domnule Brătianu când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţului moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie”[11].

În replica la acest mesaj al Mareşalului din 14 noiembrie 1942, Dinu Brătianu pare mult mai cumpătat şi mai ferm totodată, cu toate că, aşa cum se exprima liderul P.N.L., nu va răspunde atacurilor Mareşalului pentru că este de demnitatea sa să răspundă la nişte acuzări care nu au nici un temei. El ţine totuşi să-i comunice lui Antonescu că „oricare ar fi greşelile ce cred că se fac, dacă veţi reuşi să reîntregiţi ţara, să o emancipaţi de influenţele străine şi să restabiliţi situaţia ei economică din trecut, voi fi cel dintâi care vă va felicita pentru opera realizată”[12].

Analizând acţiunile de comunicare a liderilor partidelor istorice, P.N.L. şi P.N.Ţ. din această primă perioadă a Campaniei din Est, se poate constata că limitată la memorii şi scrisori, răspândite uneori şi în rândul aderenţilor sub forma unor manifeste aceasta nu a provocat mari dificultăţi puterii antonesciene. Deşi criticau uneori în termeni destul de duri unele acte ale guvernării, ei nu-şi propuneau înlăturarea lui Antonescu de la putere. Mai mult, ei îl considerau pe Mareşal ca singura persoană care poate inspira încrede conducătorilor celor două dictaturi din Europa, omul cel mai potrivi să conducă ţara în perioada respectivă. Apreciem că prin conţinutul lor, mai ales în ceea ce priveşte aspectele raporturilor economice şi chiar militare cu Germania, memoriile şi scrisorile au influenţat într-un oarecare  grad hotărârile Mareşalului, dacă avem în vedere eforturile constante ale guvernului său pentru a stabili pe baze mai echitabile raporturile româno-germane. Se încheia astfel, odată cu catastrofa Stalingradului, o primă etapă a unei comunicări rodnice între opoziţia democratică şi regimul antonescian, etapă al cărei conţinut analizat axat pe atenţionări reciproce, dar şi pe sprijin reciproc, am putea spune, îl va diferenţia categoric de ce va urma după întorsătura ce o vor lua evenimentele, ca urmare a contraofensivei sovietice declanşată la 19 noiembrie şi dezastrul armatelor germano-române din Cotul Domului şi Stepa Calmucă.

Cât priveşte celelalte segmente ale opoziţiei, cea radicală de stânga reprezentată de comunişti şi cea extremă dreapta concretizată în Mişcarea Legionară, chiar dacă acestea au continuat să funcţioneze mai mult sau mai puţin făţiş după cum o demonstrează notele informative ale organelor de siguranţă şi informative ale statului, o comunicare directă dintre ele şi putere nu a fost posibilă. Raporturile putere-opoziţie în acest caz s-au concretizat în măsurile represive adoptate de către putere împotriva mişcărilor şi acţiunilor comuniştilor şi legionarilor pe de o parte şi în elaborarea şi publicarea unor documente programatice, comunicate şi manifeste de către organizaţiile P.C.d.R., prin care erau stabilite obiectivele de acţiune vizavi de putere pe de altă parte, în funcţie de evoluţia vieţii politice interne, dar mai ales de mersul războiul. Mişcarea Legionară grav afectată de măsurile de lichidare a ei adoptate de guvern după rebeliune, nu se mai putea exprima într-o relaţie directă cu puterea, orice încercare în acest sens fiind atent urmărită de organele represive ale statului şi anihilată încă din faşă. În acest condiţii, cu toată diferenţa de concepţii, vom asista la un proces interesant de pătrundere a legionarilor în mişcarea comunistă.

În prima fază a războiului germano-sovietic, când trupele germano-române înaintau fără să întâmpine împotrivire pe teritoriul sovietic, sarcinile pe care şi le propusese Partidul Comunist cuprindeau un complex de deziderate care trebuiau să se finalizeze prin scoaterea României din Axă. Aceste obiective sunt aduse la cunoştinţa puterii prin activitatea ilegală de presă şi tipărire de platforme, circulare, manifeste, comunicate. În acest sens este  elocventă mărturia lui C.Titel Petrescu, preşedintele P.S.D., care în septembrie 1944 scria: „Partidele politice fuseseră desfiinţate încă de pe vremea Regelui Carol al II-lea, dar adevărul este că ele au continuat totuşi să activeze clandestin. Asta înseamnă că a lucrat fiecare pe cont propriu, dar fără registre de membri, fără întruniri publice şi fără presă. Singurul partid care a avut o presă clandestină a fost partidul comunist, care avea o experienţă căpătată timp de 22 de ani de activitate clandestină”[13].

După alte surse, Partidul Comunist din România dispunea în perioada analizată de peste 20 de ziare cu apariţie mai mult sau mai puţin regulată[14]. Primul document elaborat de P.C. după declanşarea ostilităţilor antisovietice şi intrarea României în război l-a constituit Circulara C.C. al P.C.D.R. din 8 iulie 1941 (anexa nr.25), prin care se stabileau sarcinile pentru mobilizarea poporului român, în vederea organizării luptei pentru doborârea regimului antonescian, sabotarea războiului antisovietic şi alungarea trupelor hitleriste[15].