Dezastrul de la Stalingrad. Intrată în dispozitivul de apărare din Cotul Donului, în condiţiile improprii, dacă nu precare sesizate, Armata 3 va fi prima mare unitate care va cunoaşte un adevărat dezastru. Acesta începe prin declanşarea de către Armata Roşie în dimineaţa de 19 noiembrie 1941, la orele 05.30, a unei puternice pregătiri de artilerie pe întregul front al armatei, cu artileria de câmp şi grea, aruncătoare şi mai ales faimoasele Katiuşe, cu efecte distructive masive asupra majorităţii unităţilor româneşti. Atacurile sovietice cu infanteria şi tancurile ce au urmat, au fărâmiţat în timp scurt apărarea Armatei 3, fără adâncime, lipsită de armament antitanc suficient şi fără rezerve puternice. Cele mai puternice atacuri s-au produs în zona Kletskaia şi la sud de Balşoi. Mai mult, nici diviziile 48 blindat germane trimise în sprijinul Armatei 3, nu au mai ajuns, fiind dirijate în alte zone ale frontului. Dezvoltând pătrunderile către sud, inamicul a reuşit în prima zi a operaţiei să realizeze două spărturi în frontul Armatei 3 române: una la centru, largă de 16-18 km şi adâncă de 15 km, care despica dispozitivul de apărare, iar alta la aripa dreaptă, largă de 10-12 km şi adâncă de 35-40 km, între Armata 3 română şi Armata 6 germană.

Cu toate măsurile de întărire a rezistenţei, spărtura de la centrul Armatei 3 a fost adâncită, inamicul reuşind până la sfârşitul celei de a doua zi de atac (20 noiembrie) să încercuiască Divizia 1 blindată şi un grup de trei divizii de infanterie (5, 6 şi 15) şi părţi din diviziile 13 şi 14 lipsite de muniţii şi hrană[1].

Din resturile acestor unităţi încercuite a fost creat sub comanda generalului Mihail Lascăr, Grupul „Lascăr” care în zilele următoare sperând în sprijinul care din păcate nu a putut surveni, a făcut eforturi supranaturale pentru ieşirea din încercuire, refuzând toate propunerile adversarilor de a se preda. Rezistenţa Grupului „Lascăr” în încercuire şi tentativele de ieşire au fost de o vitejie fără seamăn. În luptele cumplite din zona Galovski din 22-23 noiembrie, trupele române care apărau satul au fost nimicite sau capturate, printre cei luaţi prizonieri aflându-se şi comandanţii de divizii, generali Lascăr şi Mazarini. Apoi, la 24 noiembrie, în urma atacului cu mijloace de infanterie şi tancuri net superioare şi lipsit de sprijinul blindatelor germane, mutate peste noapte în sprijinul Armatei 6 germane şi ea încercuită, a căzut în prizonierat şi coloana generalului Sion, însăşi generalul comandant fiind răpus în luptă. Puţinele forţe rămase din acest detaşament au reuşit să se retragă împreună cu Corpul 48 blindat german, pe râul Cir, la Cernicevskaia. Un ultim mănunchi de trupe române care au reuşit să se retragă spre Cir, a fost cel din Detaşamentul colonel Ciupercescu alcătuit din Divizia 15 infanterie şi Batalionul 1 infanterie din Regimentul 15 (Divizia 6) care, comandat de maiorul Răscănescu, s-a angajat spre sud şi prin luptă a reuşit să ajungă la Oblivskaia, pe râul Cir, cu tot efectivul şi armamentul.

La 24 noiembrie Armata 3 română, luând în subordine şi două detaşamente de trupe germane a primit de la Grupul de armate „B”, ordinul de a opri înaintarea inamicului pe râul Cir, între Rytschow şi Cernicenskaia, zonă în care a rămas în apărare până la 26 decembrie 1942, când i s-a încredinţat o nouă misiune de apărare pe Doneţ. Predând sectorul de apărare Corpului 2 Armată român comandat de generalul Nicolae Dăscălescu şi pus în subordinea operativă a Grupului „general Hollidt”, începând cu 6 ianuarie 1943, Armata 3 a primit ordinul Marelui Cartier General român de a prelua administrarea, îngrijirea şi reorganizarea unităţilor române scăpate unele în mare dezordine, din dezastrul de la Stalingrad. Se încheia astfel operaţia de apărare a Armatei3 române în Cotul Donului, printr-o gravă înfrângere, care a avut ca efect nimicirea unor importante efective luptătoare şi pierderea aproape în totalitate a materialelor şi tehnicii de luptă.

Concomitent cu ofensiva din Cotul Donului, Armata Roşie a dezlănţuit la 20 noiembrie, o puternică ofensivă la sud de Stalingrad în Stepa Calmucă, unde se afla şi Armata 4 română cu Corpurile 6 şi 7 armată şi Divizia 20 infanterie, având punctul de comandă la Kotelnikovski[2].

Lovitura principală a fost dată în zona Corpului 6 armată, cu un val de circa 150 tancuri. Cu toată rezistenţa dârză a trupelor mult încercatului Corp al generalului erou Dragalina, până în seara primei zile a contraofensivei sovietice, întregul front al Corpului 6 a fost dislocat. Marile unităţi lipsite de mijloace blindate şi apărare antitanc au fost dezorganizate, parte încercuite şi nimicite. Prin înfrângerea unităţilor Corpului 6,devenea foarte ameninţat şi flancul stâng al Corpului 7 armată român. În a doua zi a operaţiei (21 noiembrie) inamicul a continuat înaintarea în Stepa Calmucă, lărgind şi adâncind pătrunderea în dispozitivul Armatei 4 române.

De pe aliniamentul ocupat, Corpul 6 a încercat un contraatac cu Detaşamentul „colonel Corne” împreună cu Divizia 29 infanterie moto germană. Fără sprijin suficient de aviaţie care să fi lovit tancurile inamice, acţiunea a eşuat. În această situaţie, comandantul Grupului de armate „B” a hotărât să predea comanda operativă a armatei generalului C.Constantinescu Klaps,  cu misiunea ca în subordinea Armatei 4 tancuri germane „să menţină actualele poziţii cu orice preţ”, fără a conta pe aducerea de întăriri germane, în totală contradicţie cu misiunea transmisă de la Marele Cartier General „de a opri pătrunderea inamicului pe un aliniament cât mai la est”.

Ivindu-se asemenea suprapuneri şi confuzii, comandantul Armatei 4 s-a adresat Mareşalului Ion Antonescu, al cărui răspuns însă nu a avut darul să clarifice situaţia. El ordona: „Principial, orice se va hotărî să se hotărască de comun acord cu Comandamentul german”[3].

În zilele următoare situaţia pe frontul Armatei 4 se menţine gravă, una din cauze constituind-o şi atitudinea categorică a comandamentului german de a menţine aliniamentul şi a fi interzisă orice încercare de retragere şi organizare a rezistenţei pe aliniamente noi. Conform celor comunicate de Grupul de armate „B”, Hitler a ordonat: „Răspundeţi cu capul ca localitatea Kotelnikovo să fie menţinută în orice condiţii până la ultimul om, fiind raionul de plecare pentru o nouă operaţie pe direcţia Stalingrad, în scopul depresurării Armatei 6”[4].

În acest condiţii, Armata 4 tancuri germană a transmis la 24 noiembrie Armatei 4 română ordinul „de a rezista pe actuala poziţie pentru a acoperi transporturile de trupe ce vor sosi în zonă, păstrând terenul din zona localităţii Kotelnikovo; flancul stâng al Corpului 7 armată să fie repliat, pentru a preveni acţiunile inamicului de a-l învălui”[5]. Pentru înlesnirea îndeplinirii unei asemenea misiuni, Comandamentul Armatei 4 a fost mutat şi el la Kotelnikovo. Aici, dat fiind temerea generalului C.Constantinescu Klaps, transmisă la Bucureşti, despre inevitabilitatea nimicirii Armatei 4 („Eu ştiu că armata mea va fi nimicită - raporta generalul Klaps şi Comandamentului german - nu mai pot suporta ca inamicul să facă ce vrea cu unităţile armatei mele”)[6], în ziua de 24 noiembrie a sosit ministrul român al Apărării, generalul Constantin Pantazi şi şeful M.St.M., generalul Ilie Şteflea pentru a pune de acord în legătură cu misiunile ce urmau, celor două comandamente: român şi german[7].

Din păcate, lucrurile au luat o cu totul altă turnură după începutul lunii decembrie, când de la o zi la alta agresivitatea atacurilor inamice asupra marilor unităţi române a crescut. Aşa au fost acţiunile ofensive din 2, 3 şi 4 decembrie, cărora ostaşii români şi aşa aproape epuizaţi, le-au făcu faţă, aşa încât s-au menţinut poziţiile ocupate, luându-se măsuri conform ordinelor primite de la Comandamentul german pentru participarea la operaţia de depresurare a grupării încercuite la Stalingrad.

După o nouă organizare de comandament, fiind înfiinţat un alt Grup de armate „Don”, avându-l la comandă pe eminentul feldMareşal Erik von Manstein, cu misiunea de a stabiliza frontul de la Stalingrad şi a acoperi retragerea Grupului de armate „A” din Caucaz, s-a hotărât executarea a două contralovituri puternice asupra Stalingradului, una din zona Kotelnikovo şi cealaltă din zona Tormosin.

În cadrul grupării de la Kotelnikovo au fost stabilite, pe lângă trei mari unităţi germane, 6 mari unităţi române (Corpurile 6 şi 7). Contralovitura a fost declanşată la 12 decembrie 1942 şi în primele zile a înregistrat câteva progrese. Însă, cu tot efortul germanilor, superioritatea sovietică era netă atât în privinţa efectivelor, cât mai ales ca tehnici de blindate. În timp ce forţele germane erau angajate în operaţia de depresurare a Armatei 6, trupele sovietice ale frontului de sud-vest au înaintat spre Rostov, ameninţând să intercepteze comunicaţiile Grupului de armate „Don”, cât şi ale Grupului de armate „A” din Caucaz, condiţii în care, la 23 decembrie, contralovitura grupării de la Kotelnikovo, la care participau şi forţele Armatei 4 române a fost suspendată.

Cel mai nimicitor atac suferit de Armata 4 s-a petrecut la 26 decembrie, când sprijinul blindat şi în tunuri antitanc german preconizat a fost inexistent şi drept urmare într-o luptă inegală: infanteria română contra infanteria motomecanizată şi tancuri sovietice, victoria a fost categorică de partea Armatei Roşii, atât Corpul 6 cât şi Corpul 7, pentru a nu cădea ele însele în încercuire, fiind nevoite să se retragă pe aliniamente succesive în adâncime.

Între 27 şi 30 decembrie replierea trupelor armatei s-a realizat pe noile aliniamente sub protecţia ariergărzilor proprii, compuse din unităţi care mai erau încă capabile de luptă, precum şi a Corpului 57 blindat german care lupta în retragere de-a lungul căii ferate Kotelnikovo, Remontnaia, Rostov.

La 30 decembrie 1942, trupele române în retragere au ajuns la râul Manici, pe care l-au trecut până la 1 ianuarie 1943, când ultimele elemente ale Corpurilor 6 şi 7 au intrat în zonele de regrupare ordonate, de unde, după câteva zile, au început deplasarea peste fluviul Don , spre zonele de refacere. Pierzându-şi aproape complet capacitatea combativă, Armata 4 a trebuit să fie scoasă din luptă la începutul lunii ianuarie 1943, cu toate că iniţial s-a încercat folosirea ei în capul de pod de la Rostov.

Bătăliile celor două armate române în Cotul Donului şi Stepa Calmucă s-au încheiat cu o mare înfrângere militară, pierderile fiind catastrofale. Documentele din arhivele M.St.M., rapoarte, analize, situaţii statistice, sunt edificatoare[8]. În forţe umane pierderile s-au cifrat la 140.000-150.000 de oameni (morţi, răniţi, dispăruţi), iar pagubele materiale recunoscute ca cele mai mari din întreaga perioadă a războiului sunt greu de cuantificat.

La fel de grave au fost consecinţele înfrângerii pentru situaţia internaţională şi internă a României.

În Caucaz. Cucerirea Caucazului cu bogatele sale resurse, mai ales petroliere, a intrat în atenţia lui Hitler, după acţiunile militare soldate cu succesele cunoscute din Crimeea şi Harkov.

Încă de la 5 aprilie 1942, prin Directiva nr. 41, Führerul a hotărât ca, concomitent cu ofensiva din Cotul Donului şi Stepa Calmucă, executată de Grupul de armate „B”, să desfăşoare şi o amplă ofensivă în Caucaz, acţionând în acest scop Grupul de armate „A” comandat de feldMareşalul Wilhelm List[9]. Această grupare de forţe avea în compunere Armatele 1, 4 tancuri şi 17 arme întrunite cu 13 divizii de infanterie, 5 de tancuri, 4 motorizate şi 3 de cavalerie, sprijinite de 1.000 de avioane ale Flotei 4 aeriene. Cu aceste forţe superioare celor ale Frontului „Sud” sovietic, Grupul de armate „A” a declanşat ofensiva  la 25 iulie 1941, executând lovitura principală cu marile unităţi ale Armatelor 1 şi 4 blindate spre Stavropol  şi Armavir.

Concomitent, Armata 17 comandată de generalul colonel Richard Ruof a înaintat pe direcţia-Krasnodar-Tuapse. În timp scurt, frontul apărat de forţele sovietice a fost rupt pe o distanţă de 170 km şi o adâncime de 80 km.

După forţarea Donului inferior, înaintarea rapidă a Armatei 17 germane spre zona amintită şi a Armatei 1 tancuri spre zona petrolieră Groznâi-Baku, Armata 4 tancuri fiind trimisă la Stalingrad, s-a impus asigurarea flancului drept al acestei grupări de forţe, respectiv  litoralului estic al Mării de Azov şi al Mării Negre. În acest scop, la dispoziţia Armatei 17 germană a fost pusă Armata 3 română, comandată în continuare de generalul Petre Dumitrescu, cu Corpul de cavalerie cu trei divizii şi Corpul 1 armată, cu Divizia 2 munte şi Divizia 298 germană. Comandamentele Armatei 3 şi Corpului 1 armată fiind dislocate din luna august în Cotul Donului pentru a participa la bătălia Stalingradului, Corpul de cavalerie a intrat din luna septembrie în subordinea directă a Armatei 17 german, iar Divizia 2 munte în subordinea Armatei 1 blindate germane[10].

Aflându-se la mijlocul lunii iulie 1942 pe litoralul nordic al Mării de Azov, Corpul de Cavalerie comandat de generalul Mihail Racoviţă, a primit ordin să forţeze Donul în zona Rostov şi să acţioneze ofensiv spre sud sau pentru a asigura flancul drept al grupării ce acţiona spre inima Caucazului şi a curăţa toate rezistenţele inamice dintre Marea de Azov şi râul Kuban, pentru ca ulterior să cucerească peninsula Taman şi portul Anapa. La 4 august a fost forţat Donul, după care a fost înfrântă rezistenţa sovietică şi ocupat la 9 august portul Jeisk, obiectiv militar sovietic important în dispozitivul de apărare de la Marea de Azov. În următoarele două zile a fost forţat canalul Protoka şi a fost cucerit de către Regimentul 6 roşiori din Divizia 5 cavalerie, oraşul Slavianskaia, victorie care a decis soarta peninsulei Taman şi deschidea drumul spre portul Anapa. Luptele din această fază au avut un caracter de urmărire şi lichidarea din mişcare a rezistenţei inamice, performanţele de marş ale diviziilor de cavalerie fiind cu totul spectaculoase. În 11 zile s-au parcurs 550 km, în etape zilnice de 50 km.

După forţarea şi a canalului Kurka, Corpul de cavalerie a cucerit, la 23 august, oraşul Temriuk, de unde forţele principale au trecut la sud de Kuban, atacând spre portul Anapa, pe care l-au ocupat la 31 august cu Divizia 9 cavalerie.

La 2 septembrie, în cadrul ofensivei generale germane declanşate în zona centrală a Caucazului, Corpul de cavalerie a primit misiunea de a participa la cucerirea peninsulei Taman. Divizia 5 cavalerie română care a fost angajată la cucerirea Novorosiiskului, capitala peninsulei, a atacat oraşul dinspre sud-vest, reuşind să pătrundă în interiorul său în zilele de 9 şi 10 septembrie. Cucerirea peninsulei Taman a permis realizarea legăturii cu trupele germano-române aflate în Crimeea, de unde au fost aduse în Caucaz încă trei divizii române (10 şi 19 infanterie şi 3 munte) şi 4 divizii germane. În acest context s-a efectuat o nouă organizare, Corpul de cavalerie cu diviziile 6 şi 9 şi Divizia 19 infanterie, precum şi Diviziile 3 munte şi 10 infanterie au intrat în subordinea Corpului 5 armată german, comandat de generalul Karl Allmendinger. În această structură, marile unităţi române au fost angajate în luptele din regiunea muntoasă şi împădurită dintre Novorosiisk şi Krasnodar, unde au acţionat până la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie 1942.

În timp ce Corpul de cavalerie acţiona în Taman, Divizia 2 munte, comandată de generalul Ion Dumitrache, în subordinea Armatei 1 blindate germane a fost angajată în operaţiile militare din Caucazul Central. După un marş anevoios cu executarea unor misiuni de luptă specifice urmăririi coloanelor inamice în retragere, nimicirea unor grupuri izolate, lichidarea unor rezistenţe locale etc., străbătând 1.062 km, divizia a ajuns la 20 august pe râul Bakssan, în zona localităţii Malka.

După forţarea cursului de apă şi realizarea unui cap de pod la sud de râu, divizia generalului Dumitrache a fost angajată în luptele deosebit de îndârjite din perioada 22 august – 2 septembrie, pentru cucerirea oraşului Nalcik. Comportamentul luptătorilor români în această primă bătălie pentru Nalcik a fost remarcabil. Generalul Ion Dumitrache consemna în ordinul de zi din 2 septembrie: „Ostaşi! Divizia 2 munte în avangardă spre Caucaz, cu dispreţ de moarte a pătruns în valea şi peste râul Bakssan. V-aţi bătut aici înfricoşător 10 zile sub ploi şi grindini de foc. Aţi înălţat încă o dată drapelele mândrelor noastre unităţi la gloria cea mai înaltă, cinstind astfel Patria şi Credinţa în numele cărora suntem până aici”[11].

După victoria de la Nalcik, divizia română a trecut în apărare în zona Alagir-Ordjonikidze, cu misiunea de a acoperi flancul Corpului 3 blindat german. Lupte aproape continue au durat aici, mai multe săptămâni, în toamna anului 1942.

Prăbuşirea frontului Axei la Stalingrad s-a repercutat negativ şi asupra situaţiei şi acţiunilor trupelor din Caucaz. Succesul contraofensivei sovietice începută la 19 noiembrie şi insuccesul tentaţiei de depresurare a trupelor germane şi române încercuite la Stalingrad, au creat pericolul blocării  grupării de forţe din Caucaz. În consecinţă, comandamentul german a ordonat retragerea generală din regiune pe aliniamente succesive. Hărţuite permanent de atacurile sovietice, Armata 1blindată germană a fost dirijată spre Rostov, în câmpia ucraineană , iar Divizia 2 munte spre Kuban, cu o parte din forţele germane blindate. Retragerea prin luptă a început la 22 decembrie 1942, la 4 ianuarie a fost evacuat Nalcikul, iar între 12 februarie - 9 octombrie 1943, Armata 11 germană şi forţele româneşti din subordine (Diviziile 2 şi 3 munte, 6 şi 9 cavalerie, 19 şi 10 infanterie), toate sub comanda Corpului 5 armată german au dus lupte în capul de pod Kuban, finalizate cu trecerea în Crimeea, prin strâmtoarea Kerci. Retragerea Diviziei 2 munte a decurs aproximativ 3 luni (22 decembrie 1942 - februarie 1943) în condiţii deosebit de grele (viscole, temperaturi de -40°, atacuri permanente ale trupelor inamice şi partizanilor), pe un itinerar de peste 1.000 km.

Ajungând în peninsula Taman, divizia a luat parte, începând de la mijlocul lunii februarie, la luptele din această zonă, alături de trupele germane.

La fel de greu încercat a fost pe timpul retragerii şi Corpul de cavalerie român care acţiona în centrul Caucazului. Intrat de la 11 ianuarie 1943 în subordinea Corpului 44 armată german, a primit misiunea  de a asigura comunicaţia Georgievsk-Afipskaia-Holmskaia şi a opri pătrunderea inamicului spre Krasnodar. În condiţiile ofensivei sovietice de la sud şi sud-vest de Krasnodar, dintre 16 ianuarie - 20 februarie 1943, marile unităţi ale Corpului de cavalerie (Diviziile 9 şi 6 cavalerie) s-au comportat exemplar, făcând, e adevărat, cu greu, faţă unor atacuri violente, cu forţe superioare, reuşind să păstreze aliniamentele ocupate. Despre toate acestea, Ordinul de zi al comandantului Corpului de cavalerie din 20februarie, generalul Avramescu  consemna: „Perioada de la 16 ianuarie la 14 februarie înscrie în istoria Copului, ca cea mai grea bătălie defensivă care s-a soldat cu un hotărâtor succes pentru existenţa trupelor române şi aliate din Caucaz. La acest succes au contribuit Divizia 9 cavalerie care a reuşit să nimicească forţe inamice infiltrate în spatele liniei de luptă”, iar în încheierea ordinului se specifica: „Ostaşi ai Corpului cavaleriei! Aţi înfrânt cu vitejia voastră un inamic mult superior nouă. Prin faptele voastre aţi fost la înălţimea predecesorilor voştri … Prin spiritul vostru de jertfă neprecupeţită, aţi consfinţit aliaţilor noştri şi chiar lumii întregi, virtuţile legendare ale neamului nostru”[12].

După înfrângerea usturătoare suferită la Kursk-Orel, operaţie prin care Hitler juca ultima carte pe frontul de est, armatele sovietice şi-au sporit forţele şi au intensificat acţiunile de luptă pentru lichidarea trupelor Axei din Caucaz.

Acţiunile  decisive ofensive, cu participarea a 5 armate sovietice s-au desfăşurat în august - octombrie 1943, în capul de pod Kuban. Armata 17 germană având în structură 11 divizii germane şi 6 române reuşise să amenajeze puternicii poziţii de apărare la sud de râul Kuban. Şase operaţii ofensive, cu pierderi imense terestre şi aeronavale, a trebuit să desfăşoare Armata Roşie, între 25 februarie şi 10 septembrie 1943, pentru a determina hotărârea Comandamentului german să-şi evacueze trupele din peninsula Taman spre Crimeea.

Prin măsurile adoptate de comandamentele german şi român, forţele principale din capul de pod Kuban au reuşit să se sustragă principalelor lovituri sovietice planificate pentru cea de a şasea şi ultima operaţie ofensivă din Kuban, din septembrie 1943, au fost constituite multe poziţii succesive de apărare la distanţa de 10-20 km. între ele, orientate cu faţa spre est şi cu flancurile puternic întărite. Prin deplasarea mai ales pe timp de noapte de pe o poziţie pe alta, s-a reuşit evacuarea Corpului de cavalerie român şi a Corpurilor 4 (la flancul drept) şi 49 (la flancul stâng) ale armatei germane. În total 11 divizii germane şi 5 române. Până la 1 octombrie, cu excepţia Diviziei 19 infanterie, marile unităţi române erau trecute în Crimeea.

Privind misiunile şi acţiunile de luptă executate de către marile unităţi române pe timpul evacuării capului de pod de la Kuban, sintezele operative, dările de seamă şi jurnalele de operaţii din arhivele militare, consemnează între altele: „Corpul de cavalerie, luând în subordine la 15 septembrie, şi Divizia 4 munte execută acţiunea de retragere, iniţial numai cu Divizia 4 munte, apoi cu Divizia 19 infanterie şi Divizia 9 cavalerie, în sectorul de coastă. La 24 septembrie îşi termină misiunea în capul de pod  Kuban şi trece în Crimeea în zilele de 24 şi 25 septembrie 1943. marile unităţi din organica sa au fost subordonate comandamentelor germane, astfel: Diviziile 9 cavalerie şi 4 munte Corpului 5 armată, iar Divizia 19 Corpului 49 vânători”[13].

Despre buna organizare şi modul surprinzător în care s-a efectuat evacuarea marilor unităţi române în condiţiile unor necontenite acţiuni ofensive terestre, navale şi aeriene ale trupelor sovietice, cel mai grăitor exemplu este cel al Diviziei 19 infanterie, al cărui comandant era generalul erou Lăcătuşu, ultima mare unitate română evacuată din Kuban. „Aceasta – se consemna în sintezele operative – a reuşit prin manevre îndrăzneţe, să-şi evacueze întregul efectiv, tehnica şi materialele din dotare, cu pierderi minime, făcând onoare ostaşului român şi Patriei”.[i]

În plus, trebuie subliniat că unităţile Diviziei 19 infanterie, ca de altfel şi ale altor mari unităţi române, au contribuit substanţial la realizarea misiunilor de siguranţă şi acoperire, participând la respingerea unui atac sovietic cu blindate în lungul coastei Mării Negre şi a încercărilor repetate de străpungere a poziţiilor succesive de repliere, efectuate cu coloane de blindate sprijinite de aviaţia tactică pe direcţiile Varenikovskaia, Pilenkovo, Starotatarovkaia, la blocarea mai multor tentative de desantare în spatele forţelor germane şi române şi de întoarcere a dispozitivului lor defensiv etc.

În actul de constatare trimis corpului de cavalerie în urma inspecţiei făcute în zonă, în zilele de 29 septembrie - 1 octombrie, comandantul Armatei 3, generalul Petre Dumitrescu, arăta între altele: „Exprim marea mea satisfacţie marilor unităţi care în retragerea din Kuban au depus toată priceperea, râvna şi devotamentul în îndeplinirea grelelor sarcini, reuşind să se evacueze cu pierderi minime în oameni şi cu întreg materialul, nedezminţind nici de această dată faima pe care şi-au creat-o în grelele lupte din trecut contra celui mai înverşunat duşman al neamului românesc”[15].

Ultimele forţe ale Armatei 17 germane: Divizia 97 vânători şi regimentele 13 şi 91 vânători din Divizia 4 munte germană, care au avut şi rol de ariergardă, au fost evacuate în Crimeea în  noaptea de 8-9 octombrie. Până la 9 octombrie a fost evacuat întregul cap de pod Kuban, fără ca Armata Roşie să se poată opune acestei operaţii. Cu acel prilej, comandantul Armatei 17 germane, generalul Jăneche, simţea nevoia să aprecieze: „Umăr la umăr cu grenadierii germani au luptat unităţile româneşti care au adus un mare aport la luptele de apărare din capul de pod Kuban”[16].

Performanţa noilor unităţi române în Kuban, de respingere a celor şase operaţii ofensive sovietice şi debuşarea în condiţii bune în Crimeea, sub focul terestru şi aeronaval sovietic, are la bază, între factorii decisivi pe care îi putem considera şi astăzi drept factori ai tăriei unei armate moderne; moralul ridicat al ostaşului român care cu tot ecoul nefavorabil al dramei de la Stalingrad a rămas încrezător în comandanţii săi şi în misiunea de îndeplinit, luptând la fel de bine în contraatac, ca şi în caz de încercuire; eroismul şi dârzenie trupelor; spiritul de iniţiativă; priceperea şi destoinicia comandanţilor.

Grafica - I.M.

------------------------------------------------
[1] Platon Chirnoagă, op.cit., p.208.
[2] Vezi, în detaliu, AlesandruDuţu, coordonator, Golgota Estului (iulie 1942 – martie 1944), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p.134 şi urm.
[3] Veteranii …, p.129.
[4] Golgota Estului, …, p.140.
[5] Ibidem, p.142.
[6] Ibidem, p.142.
[7] General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p.211 şi urm.
[8] Vezi A.M.R., fond 948, nr.733, f.542 şi urm.
[9] Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Teofil Oroian, Leonida Moise, op.cit., p.50.
[10] Veteranii …, p.185.
[11] A.M.R., Microfilme, rola P II 2.1224, C.487.
[12] Idem, rola P II, 3.805, C.18.
[13] Idem, rola P II 2.213, c.550.
[14] Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Teofil Oroian, Leonida Moise, op.cit., p.97.
[15] Ibidem.
[16] Veteranii …, p.274.

[i] Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Teofil Oroian, Leonida Moise, op.cit., p.97.