Din Crimeea spre ţară
În toamna anului 1943, iniţiativa strategică în răsăritul Europei, mai ales după bătălia de la Kursk-Orel, fusese câştigată incontestabil de Armata Roşie. Beneficiind de o netă superioritate umană şi materială[1], Comandamentul suprem Stavka sovietic a proiectat şi derulat, începând din 10 octombrie 1943, ample operaţii ofensive pe întreg frontul de Est, care rămâne principalul teatru terestru de acţiuni militare. Una dintre aceste operaţii, poate cea mai importantă la vremea respectivă, a constituit-o acţiunea de încercuire şi nimicire, cu participarea forţelor terestre, navale şi aeriene a trupelor germano-române din Crimeea şi recucerirea peninsulei. După retragerea forţelor germano-române în Crimeea, misiunea de apărare a peninsulei a fost încredinţată de către Înaltul Comandament german Armatei 17 germane, având în compunere două divizii germane şi şapte divizii române şi punctul de comandă la Simferopol. Dispozitivul defensiv realizat în luna octombrie 1943 de către unităţile române şi germane era mai mult un dispozitiv de siguranţă pe litoralul Crimeii şi a peninsulei Kerci, decât un dispozitiv de apărare, deoarece zona de litoral era foarte întinsă (800 km), cu mult peste posibilităţile celor nouă divizii române şi germane.
Acţiunile militare sovietice în Crimeea au fost declanşate la 24 octombrie 1943, când forţe ale Frontului 4 ucrainean, acţionând ofensiv spre vest, au închis istmul Perekop, realizând un intrând în direcţia Armiansk şi un cap de pod la sudul Mării Şivaş, în zona nord-vest Karanki, iar în primele zile ale lunii noiembrie, o debarcare în extremitatea estică a peninsulei Kerci şi un cap de pod la Eltigen. Pentru a stopa dezvoltarea capetelor de pod şi înaintarea inamicului, Comandamentul german a hotărât aducerea unor forţe de la marile unităţi aflate în siguranţa litoralului aparţinând Corpului de munte român şi Diviziei 19 infanterie, constituindu-se în detaşament, sub comanda bravului general Ion Dumitrache, comandantul Diviziei 2 munte. Detaşamentul general Dumitrache, ce totaliza: 7 batalioane de vânători şi infanterie şi 4 divizioane de artilerie, a dus lupte grele timp de aproape o lună, pentru a interzice pătrunderea inamicului prin nordul Crimeii, iar la 12 decembrie preda sectorul apărat cu străşnicie diviziilor 336 germană şi 10 română.
Concomitent, comandantul Armatei 17 a încredinţat Diviziei 6 cavalerie română, sprijinită de tunurile de asalt şi aviaţia de bombardament germană, lichidarea capului de pod de la Eltigen, misiune îndeplinită exemplar, cu toată superioritatea forţelor adverse, prelungind cu câteva luni apărarea Crimeii.
Misiuni specifice au mai desfăşurat trupele române în iarna 1943-1944 în munţii Iaila, pentru lichidarea puternicelor detaşamente de partizani[2], care reprezentau o reală ameninţare mai ales în spatele punctelor de sprijin amenajate într-un sistem circular în peninsulă. Cea mai amplă acţiune care a dus la lichidarea grupului central s-a executat de către unităţile Corpului de munte în perioada 29 decembrie - 4 ianuarie 1944. În timpul acestor 7 zile de lupte, cele trei detaşamente de vânători români au avut 43 morţi şi 190 răniţi, iar pierderile partizanilor au fost de 1.147 morţi şi răniţi şi 2 559 prizonieri[3].
Începutul anului 1944 devine decisiv pentru soarta trupelor germane şi române din Crimea. La 10 ianuarie fronturile 3 şi 4 ucrainene au declanşat o puternică ofensivă împotriva Armatei 6 germane, care apăra capul de pod de la Nicopol, pe malul de est al Niprului, reuşind după o rezistenţă dârză de aproape o lună, la 8 februarie, să încheie lichidarea acestuia. Se agrava astfel situaţia forţelor din Crimeea, ceea ce a determinat intensificarea demersurilor întreprinse atât de Marele Stat Major, cât şi de Mareşalul Ion Antonescu personal pe lângă Înaltul Comandament german şi Hitler direct, pentru a ordona evacuarea Crimeii. Momentan, toate sforţările părţii române, cât şi ale comandantului Armatei 17 în acest sens, au rămas fără nici un rezultat, Hitler, rămânând ferm pe poziţia apărării Crimeii până la ultimul om. Obtuzitatea manifestată de Führer a creat o nouă şi profundă criză în relaţiile româno-germane, soluţionată temporar, numai prin întrevederea directă dintre cei doi conducători, Hitler şi Antonescu, de la sfârşitul lunii martie 1944.
La 8 aprilie 1944, Stavka sovietică a declanşat cea de a treia ofensivă strategică în scopul recuceririi Crimeii, timp de cinci zile, artileria grea bombardând poziţiile germano-române de la Şivaş şi Perekop, cu o violentă pregătire de artilerie şi aviaţie. După două zile de lupte înverşunate, trupele Diviziei 10 român, Corpul de munte şi Divizia 91 au fost nevoite să se retragă din nordul Crimeii, forţele sovietice trecând la urmărire în lungul litoralului vestic spre Eupatoria şi în centrul peninsulei, spre Simferopol. Situaţia forţelor sale fiind grav ameninţată, comandantul Armatei 17 germane a transmis la 10 aprilie, ordinul de retragere a trupelor germano-române din Crimeea. Începută din nordul peninsulei, retragerea trupelor germano-române s-a efectuat prin lupte continui cu forţele urmăritoare inamice, pe aliniamente succesive, îmbrăcând aproape toate formele domeniului tactic: apărare de scurtă durată pe poziţii, contraatac, apărare manevrieră, lupta în încercuire, retragere.
Concomitent cu executarea retragerii dinspre nord şi dinspre est, s-a constituit noul aliniament defensiv la Sevastopol[4], astfel că, la 15 aprilie 1941, de pe acesta s-a putu asigura, atât intrarea în dispozitiv a forţelor aflate încă în curs de retragere şi în acelaşi timp, să se opună rezistenţă inamicului, asigurând acţiunea de evacuare. Pe noul front de la Sevastopol, toate unităţile şi marile unităţi române au intrat în subordinea comandamentelor germane, sub pretextul unor „necesităţi operative”, ajungându-se la o evidentă imixtiune germană în exercitarea actului de comandă[5], Între 14-16 aprilie, pe acest front, alcătuit la început aproape exclusiv din trupe române, s-au suprapus unităţile Corpului 5 şi 49 german.
În seara zilei de 16 aprilie, comandantul Armatei 17 germane, căruia i se subordonau operativ toate forţele din Sevastopol, raporta telegrafic Grupului de armata „Ucraina de sud”: „Armata a ajuns la Sevastopol cu toate forţele sale. [...] Diviziile armatei au realizat performanţe nemaipomenite, atât în marş, cât şi în lupte”[6] (este necesar să precizăm, pentru că documentul nu o face, că majoritatea diviziilor erau româneşti n.n.). În faza următoare, între 15 aprilie - 13 mai 1944 sub imperativul stringent al evacuării, acţiunile din Crimeea s-au derulat în două faze: apărarea capului de pod Sevastopol şi evacuarea din Sevastopol şi capul de pod Hersones. În dispozitivul de apărare la Sevastopol, forţele angajate atingeau 124 333 oameni, din care 81 691 germani şi 42 642 români, în timp ce forţele sovietice atacatoare (Armata de litoral şi Armata 2 gardă) totalizau 460.000 oameni, 6.000 piese de artilerie, 550 tancuri şi autotunuri, 1 250 avioane şi importante nave ale Flotilei Mării Negre[7]. În faţa acestor cifre, evaluarea raportului de forţe rămâne fără comentariu. În adâncimea dispozitivului de apărare, a mai fost amenajată o poziţie intermediară - Nikolaevkaia şi poziţia Hersones, apreciate ca ultimul aliniament de rezistenţă înaintea evacuării ultimelor trupe din Crimeea.
Din sursele studiate, rezultă că începând cu 15 aprilie 1944, trupele sovietice au ajuns la poziţia de apărare a Sevastopolului, trupele române aflate peste tot în linia întâi, fiind primele care aveau să suporte şocul zilnic al atacurilor şi incursiunilor forţelor adverse în diferite sectoare ale dispozitivului defensiv. Prin eforturi deosebite, curaj, dârzenie şi capacitatea deosebită a unor comandanţi experimentaţi, ele au reuşit să menţină, timp de trei săptămâni, aproape intacte sectoarele de front încredinţate, în condiţiile unor atacuri furibunde ale infanteriei, blindatelor şi aviaţiei de asalt inamice.
Cea mai importantă acţiune defensivă s-a desfăşurat la 23 aprilie în zona Sapun, unde sovieticii au atacat cu 100 de blindate[8]. Acest atac a fost respins ca şi celelalte executate atât pe frontul de nord, cât şi pe cel de sud al cetăţii. Cele mai solicitate mari unităţi române la Sevastopol au fost diviziile 1, 2 şi 3 munte, care pe tot parcursul acestei ultime operaţii din Crimeea, au avut majoritatea forţelor în linia întâi, fiind cele mai supuse unor violente şi repetate atacuri. Din analiza operativă a bătăliei Sevastopolului, se deduce că în perioada de apărare a Sevastopolului, diviziile 2 şi 1 munte române au dus greul luptelor de apărare în sectorul de nord al capului de pod Sevastopol. Sunt nenumărate faptele de vitejie ale militarilor Batalionului 2 vânători munte consemnate în situaţiile operative atât româneşti, cât şi germane. De altfel, rezistenţa timp de câteva săptămâni în infernul de la Sevastopol îl va determina pe Hitler să ordone, la 25 aprilie, apărarea lui cu orice preţ şi încetarea evacuării din Crimeea, începută la 12 aprilie, dispoziţie regăsită în Ordinul de operaţii nr.5 al comandantului Armatei 17 germane, în care se preciza: „Armata 17 apără cu toate forţele ei poziţia actuală. Nici o palmă de pământ din această poziţie nu va fi pierdută” [9].
Pentru a demonstra parcă lipsa de luciditate a unui asemenea ordin, la 5 mai 1944, Stavka sovietică a declanşat asaltul general asupra fortăreţei Sevastopol[10]. Cucerind în numai două zile Sapun Gara, stâlpul rezistenţei româno-germane la Sevastopol, trupele Diviziei 3 munte român şi ale Corpului 5 armată germană fiind nevoite să se retragă pe poziţia intermediară „Nikolaevka”, iar cele de la sud, respectiv Diviziile 1 şi 2 munte române şi Corpul 49 armată german, direct în capul de pod Hersones. Aici s-a consumat ultimul şi cel mai dramatic episod al acţiunilor de apărare şi evacuare a peninsulei Crimeea, între 9-13 mai 1944[11].
În zorii zilei de 10 mai, capul de pod Hersones, inclusiv plajele de îmbarcare din golfurile Kruglaia, Komâjevaia, Strelieţkaia, Kurart Omaga şi Kasatcea, au fost puternic bombardate de aviaţia de asalt şi artileria inamică, apoi atacat cu forţe masive de infanterie şi tancuri. „La Chersones nici o mişcare nu mai e posibilă. Întregul cap de pod este un infern” se consemna într-un document de luptă german. Şi totuşi, încercaţi vânători de munte români s-au mişcat. Batalioanele 1, 3 şi 9 obligate de comandantul german să reziste pe poziţii printr-un foc bine concentrat pe parcursul unor acţiuni succesive până la lăsarea întunericului, au reuşit să separe infanteria inamică de tancurile însoţitoare, distrugând 16 blindate. A doua zi atacurile sovietice au fost reluate cu şi mai mare intensitate. De data aceasta, efortul principal s-a axat la Batalioanele 3, 9 şi 1 vânători. După o luptă crâncenă şi inegală, inamicul a fost oprit şi a lăsat pe câmpul de confruntare şase tancuri şi numeroşi morţi şi răniţi.
În condiţiile intensificării fără precedent a atacurilor inamice, comandantul Corpului 49 german a hotărât la 11 mai „desprinderea forţelor de pe poziţia Cherssones”, începând cu orele 23.00 şi dirijarea spre plajele de îmbarcare. Se consuma astfel ultima filă din dramatica epopee a apărării Crimeii şi începea calvarul evacuării trupelor germane şi române din peninsulă. Evacuarea s-a desfăşurat în două etape: 12-27 aprilie 1944 ŞI 9-13 mai 1944, fiind folosite navele comerciale şi militare române şi germane din baza navală Constanţa. „Operaţia 60.000” cum a rămas consemnată în documentele de arhivă ale Marinei Regale Române, evacuarea din Crimeea a fost una dintre cele mai importante misiuni a forţelor noastre navale din întreaga campanie de pe frontul de est.
Lăsând la o parte o descriere a ei pe etape, a dramatismului condiţiilor în care s-a desfăşurat, nu putem să nu ne oprim cel puţin asupra măiestriei, profesionalismului şi vitejiei marinarilor români, care au reuşit, prin eforturi prelungite deosebite, să aducă în ţară, conform dării de seamă întocmită de Comandamentul forţelor navale române, la 14 mai 1944, 120.183 de combatanţi, dintre care 35.857 români, 58.486 germani, 723 slovaci, 25.117 voluntari ruşi, prizonieri şi civili, la care s-au adăugat 12.548 plus armament şi diverse materiale. Pe calea aerului, între 8 aprilie şi 11 mai 1944, au mai fost evacuaţi 21.457 militari români şi germani (16.387 răniţi, 5.070 valizi)[12]. La încheierea operaţiei de evacuare, au rămas neretrase din Crimeea: comanda Grupului 2 vânători munte, cu Batalioanele 1, 3 şi 4 vânători, baterie 137 anticar moto, Compania aruncătoare grele şi plutonul 51 mm anticar din Divizia 1 munte şi o parte a Batalionului 9 şi Batalionul 10 vânători din Divizia 2 munte, însumând: 92 ofiţeri, 103 subofiţeri şi 2.561 gradaţi şi soldaţi, care „au luptat până la urmă şi s-au sacrificat pentru evacuarea celorlalte unităţi germane şi române”, după cum se consemna într-un document operativ.
În noaptea de 12-13 mai 1944, câteva vedete rapide germane au îmbarcat ultimii militari pe care i-au mai găsit pe plajele de îmbarcare: 1 ofiţer şi 83 ostaşi. Astfel, „Operaţia 60.000” lua sfârşit.
Pierderile totale înregistrate pe timpul transporturilor au însumat 11.000 oameni: 4.000 români (morţi din cauza bombardamentelor aeriene şi ca urmare a scufundării navelor „Totila” şi „Theia”, şlepului „Leo” şi avarierii vasului „Alba Iulia) şi 7.000 germani (pierduţi în cursul traversadei şi din cauza scufundării navelor amintite); ele reprezintă un procentaj de 9-10%. „Cu toată reacţiunea aprigă a inamicului şi cu toată vremea defavorabilă, s-au înregistrat realizări unice în felul lor, în condiţiile cele mai grele”, consemna, printre altele, Ordinul de zi emis după încheierea operaţiei, de către comandantul Amiral german Marea Neagră, viceamiralul Brikman, prin care făcea elogiul şi aducea mulţumiri forţelor româno-germane participante[13]. La rândul său, generalul Nicolae Şova, ministrul secretar de stat pentru Marină, în Ordinul de zi nr.2 din 15 mai 1944, specifica: „De la 14 aprilie până la 13 mai 1944, marina de război şi comerţ româno-germană a fost chemată să îndeplinească cea mai mare şi grea misiune: evacuarea bravilor luptători din Crimeea. În ciuda împotrivirii înverşunate a unui inamic care a acţiona prin toate mijloacele şi învingând condiţiile vremii extrem de aspre, această misiune a fost executată într-un mod desăvârşit, înscriindu-se astfel în istoria războiului nostru pe mare. [...] Aduc prinosul de recunoştinţă al meu şi al întregii marine tuturor acelor camarazi români şi germani care în luptele grele care s-au purtat, au căzut jertfă la posturile lor de luptă”[14].
Crimeea rămâne peste timp, câmpul de luptă unde priceperea, eroismul şi dăruirea pentru ţară a soldatului, subofiţerului şi ofiţerului român, au înscris în istoria celui de-al doilea război mondial, nepreţioase pagini de profesionalitate militară şi sacrificiu.
Retragerea prin Basarabia în Moldova
După defensiva frontului de sud sovietic din toamna anului 1943 pe litoralul nordic al Mării de Azov şi al Mării Negre pe frontul apărat de Armata 6 germană, care avea în compunere Corpurile 4, 29 şi 44 armată, în subordinea ultimului intrând şi Diviziile române 24 infanterie şi 4 munte, trupele sovietice au cucerit la 23 octombrie oraşul Melitopol, interceptând calea ferată Zaporoje - Melitopol. A doua zi, trupele germane şi române au început retragerea generală urmărite de marile unităţi ale Frontului 4 ucrainian (noua denumire a Frontului de sud de la 20 octombrie 1943), cedând întregul spaţiu situat la nordul Mării de Azov până la limanul Niprului, cu excepţia capetelor de pod de la Nicopol şi Berislav.
Continuând ofensiva, Armata Roşie a ocupat apoi la 30 octombrie, oraşul Genicesk, ajungând în ziua următoare la istmul Perekop, încercuind complet şi scoţând in luptă Diviziile 24 infanterie şi 4 munte române. Din resturile acestor mari unităţi s-a constituit prin contopire, o nouă structură, luând denumirea de Divizia 4/24 infanterie. În faţa forţelor sovietice care acţionau între râul Pripet şi Gurile Niprului, se aflau desfăşurate în apărare grupurile de armate germane „Sud” (feldMareşalul von Manstein) şi „Sud A” (feldMareşalul Ewald von Kleist), Grupul „Sud”,pe un front de 350 km avea în compunere Armatele 1 şi 4 tancuri germane, iar Grupul „Sud” Armatele 6 şi 8 germane, apăra un front de 300-400 km. La cererea expresă a feldMareşalului von Kleist, Mareşalul Ion Antonescu a aprobat ca din noiembrie 1943, acestuia să-i fie subordonată şi Armata 3 cu toate forţele române din Transnistria, pentru asigurarea şi apărarea litoralului Mări negre dintre limanul Nistrului şi Niprului.
După o relativă acalmie pe frontul sovieto-german, în ultimele zile ale anului 1943, Armata Roşie a declanşat o nouă ofensivă puternică la 24 decembrie, care s-a prelungit până în 29februarie 1944, încheindu-se cu mutarea frontului de sud germano-sovietic pe un aliniament între Rovno Korsun-Sevcenkovskoe-Kirovograd-râul Inguleţ, vest-Kerson-Marea Neagră. De pe acest aliniament, Stavka, angajând în operaţii fronturile 1, 2 şi 3 ucrainiene, au reluat ofensiva împotriva grupurilor de armate „Sud” şi „A”, vizând cucerirea şi scoaterea din luptă a României. La 23 martie trupele frontului ucrainian au realizat câteva treceri peste Nistru, în Bucovina şi la 29 martie au cucerit Cernăuţiul. La est, Frontul 2 ucranian, în aceeaşi perioadă, a forţat din mişcare Bugul, apoi Nistrul la 17 martie, pe la Hotin, pătrunzând pe teritoriul României. Intrând pe teritoriul nostru naţional, trupele Frontului 2 ucrainian au dezvoltat operaţiile pe două direcţii: peste Prut, pe care l-au depăşit la 26 martie şi spre sudul Basarabiei, în direcţia Soroca, Bălţi, sudul Moldovei. Tot la 26 martie, Frontul 3 ucrainian (general R. S. Malinovski) în cooperare cu Flota Mării Negre, au declanşat operaţia de eliberare a Odessei, iar o parte din forţe au fost dirijate spre Tiraspol pe Nistru şi direct spre Odessa.
După câteva zile de lupte grele, trupele sovietice au rupt apărarea germano-română pe un front de 45 km şi cu adâncime de 25 km, cucerind oraşul Nikolaev. Din cauza pericolului încercuirii, comandamentul german a ordonat retragerea spre Nistru a Armatelor 6 germană şi 3 română. Continuând înaintarea, la 30 martie forţele sovietice au ocupat oraşul Oceakov, la 4 aprilie Razdelnaia, iar la 10 aprilie Odessa. În această situaţie, forţele germane şi române s-au retras pe Nistru, organizând apărarea între Orhei şi Marea Neagră. Între timp, pentru a spori forţele de apărare în nordul Moldovei, a fost mobilizat la 15 martie, Comandamentul Armatei 4, în subordinea căruia au fost trecute Corpurile 4 şi 5 armată române şi 4 german. Aceasta nu a împiedicat ofensiva rusească, trupele Frontului 2 ucrainian au cucerit la 6 aprilie Botoşanii şi au înaintat până la un aliniament aflat cu aripa dreaptă pe Carpaţi, cu centrul la nord de Iaşi şi cu aripa stângă pe Nistru, la vest de Chişinău, trecând la apărare. O mare parte a teritoriului ţării, cu localităţi importante precum Cernăuţi, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca, Bălţi, apoi Rădăuţi, Soroca, Bălţi, Paşcani au intrat sub ocupaţie sovietică.
În primele zile ale lunii aprilie, marile unităţi de pe frontul germano-român au fost reorganizate în vederea realizării unei rezistenţe mai tari pe noile aliniamente. Grupul de armate „A” a fost transformat în Grupul de armate „Ucraina de Sud” care şi-a subordonat Armata 17 germană, aflată încă în Crimeea, Grupul de armate „Dumitrescu” nou creat luând în subordine Armatele 3 română şi 6 germană şi Grupul de armate „Wöhler” cu Armatele 8 germană şi 4 română, Comandamentul „Aubb” şi Corpul 38 armată german.
Marile unităţi ale noului grup de armate erau dispuse în apărare din Bucovina până la Marea Neagră: Armata 4 română între Boroaia (30 km sud Suceava) – Târgu Frumos – Ungheni, în continuare Armatele 8 şi 6 germană şi Armata 3 română între Tighina – Cetatea Albă - gurile Dunării[15].
La comanda Grupului de armate „Ucraina de sud” a fost numit la 30 martie, generalul Ferdinand Schörner, care la 23 iulie a fost înlocuit cu generalul colonel Hans Friesner.
Pe noul front moldo-basarabean s-a instalat pentru două luni şi jumătate o relativă linişte. Linişte, însă, care prevestea furtuna ce urma să se abată din nou asupra pământului românesc. În aşteptarea reluării ofensivei sovietice, Marele Stat Major român a purces la organizarea liniei de apărare şi întărirea sistemului de fortificaţii din Moldova. Pivotul central al acestui sistem, realizat încă din ultimii ani ai secolului al XIX-lea era linia Adjud-Focşani-Nămoloasa-Brăila (A.F.N.B.). În concepţia Mareşalului Antonescu, acesta era cel mai important reazem al apărării ţării spre Est. De aceea, el a ordonat revigorarea reduitului prin completarea cu noi cazemate şi şanţuri antitanc şi introducerea în dispozitiv a detaşamentelor speciale de fortificaţii 106, 115 şi 121, aşa încât A.F.N.B. devine în vara anului 1944, cea mai puternică lucrare genistică a forţelor româno-germane pe frontul de sud.
Despre valoarea A.F.N.B. şi rolul hotărâtor atribuit acestuia de către Mareşalul Antonescu, în apărarea frontierei de est s-a scris mult în istoriografia militară. Pe lângă acesta, trupele Armatei 4 au amenajat între Carpaţi, Siret şi Nistru, linia fortificată „Traian”, pentru apărarea unui eventual atac din nord. Spre est, în zona de operaţii a Armatei 6 germane, a fost amenajată linia fortificată „Ştefan”, iar în sud Armata 3 română şi-a amenajat poziţii fortificate de-a lungul Nistrului. Tot în scopul întăririi apărării, Înaltul Comandament român a căutat să întărească frontul de apărare cu noi unităţi, folosind în acest scop efectivele ce se puteau reconstitui din fostele mari unităţi evacuate din Crimeea. Aşa s-au creat Comandamentele 101-104 munte şi Brigăzile 110 şi 119 infanterie.
Concomitent, au fost adoptate măsuri pentru acoperirea aeriană a sistemului de apărare din Moldova şi Basarabia, fiind dislocat în sprijinul Armatei 4 Corpul 2 aerian român, special mobilizat la 1 aprilie 1944. Din păcate, eforturile româneşti de întărire a sectorului de apărare nu s-au putut adăuga şi cele germane conform celor stabilite între Hitler şi Antonescu la întrunirile din martie 1944. Mai mult, trădând practic interesele românilor pe frontul de sud în iulie 1944, germanii, pentru a întări fronturile din Bielorusia şi Franţa, au retras 2/3 din forţele blindate aflate pe frontul din Moldova şi Basarabia, în ciuda unor importante demersuri şi proteste întreprinse, atât de Mareşalul Antonescu, generalul Ilie Şteflea şi chiar comandantul Grupului de armate „Ucraina de sud”, generalul Friesner. La aceste carenţe, care prevesteau catastrofa, s-au adăugat în primăvara şi vara anului 1944, bombardamentele aeriene anglo-americane asupra teritoriului românesc. Sporadic şi fără urmări grave, ele se executaseră şi în anul 1943. acum însă, începând din 4 aprilie şi până la 19 august 1944, s-au efectuat asupra României 36 de raiduri. Pe lângă scopul psihologic al acestora, în sensul accentuării presiunii pentru a determina oficialităţile de la Bucureşti să semneze necondiţionat armistiţiul, a existat şi un mult mai profund scop strategic, acela al distrugerii instalaţiilor petroliere şi comunicaţiile şi aerodromurile româneşti.
Printre cele mai teribile bombardamente aeriene au fost chiar primele două, executate de aviaţia americană la 4 aprilie 1944 asupra Capitalei şi la 5 aprilie asupra Ploieştilor şi zonei petrolifere a Văii Prahovei. În Bucureşti, în prima zi, pe parcursul a 2 ore, vacarmul produs de exploziile bombelor lansate din avion a fost infernal, încheindu-se cu distrugeri imense: cartierul Gării de nord; centrul oraşului (în cartierul Atheneului şi vecinătatea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri), instalaţiile de canalizare şi electricitate din cartiere întregi, Institutul Cantacuzino, Institutul Botanic şi Grădina Botanică din Cotroceni ş.a., cifra victimelor omeneşti, populaţie civilă, s-a ridicat la peste 2.000 de morţi[16].
A doua zi, prin atacarea Ploieştilor a început seria celor mai grele bombardamente care au dus practic, la distrugerea oraşului şi a numeroase rafinării şi instalaţii de extracţie de pe Valea Prahovei. Au mai fost bombardate, până la 4 august, cu mari distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti Chitila, Pipera, Mogoşoaia, Câmpina, Azuga, Piteşti, Piatra Olt, Buzău, Mizil, Râmnicu Sărat, Focşani, Tecuci, Braşov, Turnu Severin etc. Reacţia artileriei antiaeriene româno-germane şi a Flotilei 1 de vânătoare a fost pe măsură, cu preţul pierderii a 45-50 de aparate şi o parte dintre cei mai buni piloţi, acestea au reuşit să doboare 344 bombardiere şi să producă inamicului pierderi cifrate la 4.000 de aviatori morţi sau făcuţi prizonieri[17].
Între sfârşitul lunii aprilie şi 20 august, cu anumite excepţii, pe frontul din Basarabia şi Moldova s-a înregistrat o stare de stabilitate şi oarecare linişte, ambele tabere fiind preocupate de pregătirea acţiunilor viitoare. Grupări şi regrupări de forţe, întăriri şi aprovizionări venite din spatele frontului, definitivarea amenajărilor genistice, tatonări la inamic prin atacuri de mică intensitate cu aviaţia sau forţe terestre, actualizarea planurilor de operaţii şi nu în ultimul rând, culegerea de informaţii, au constituit principalele preocupări şi de o parte şi de alta.
La 20 august însă, s-a dezlănţuit uraganul. A început noua ofensivă sovietică pe teritoriul românesc, de la Carpaţi până la Mare. După o serie de acţiuni preliminare (atacuri cu scop de cercetare în sectoarele marilor unităţi german şi române) din ziua precedentă, în dimineaţa de 20 august 1944, la orele 05.15, în sectoarele de rupere, în Moldova, între nord Iaşi (15 km) şi N-V Podul Iloaiei (12 km), pe un front de 25 km, iar în Basarabia, în capul de pod de la sud Tighina, a fost dezlănţuită o pregătire de artilerie şi aviaţie, cu o durată de o oră şi 45 minute, de o violenţă nemaiîntâlnită.
După pregătirea de artilerie s-a dezlănţuit un intens atac al infanteriei şi tancurilor, puternic sprijinit de artilerie şi aviaţia de asalt. Intenţia Comandamentului sovietic era să pătrundă în adâncul dispozitivului româno-german cu peste 200 km, să străpungă linia defensivă Carpaţi-Focşani-Nămoloasa-Brăila-Dunăre şi să ocupe Bucureştiul şi Ploieştiul, scoţând România din război. În acest scop, concomitent cu declanşarea operaţiei defensive Iaşi-Chişinău, au fost intensificate raidurile aviaţiei sovietice împotriva obiectivelor româneşti din spatele frontului.
În Moldova, după un violent bombardament asupra oraşului Iaşi, executat cu circa 100 avioane de asalt şi la sud de Bahlui, s-a dezlănţuit atacul infanteriei şi al tancurilor Frontului 2 ucrainian în zonele de apărare ale Corpurilor 4 şi 6 armată române, parţial la Corpul 5 (în sectorul Diviziei 1 gardă română). Către prânz, trupele ruseşti au pătruns în Iaşi şi la sud de Bahlui, în zona Podul Iloaiei. Contraatacurile încercate aici de Diviziile 3 infanterie, 18 munte şi 1 blindată română au fost respinse cu pierderi mari pentru aceste mari unităţi. În scopul exploatării rapide a succesului, Armata Roşie a introdus în luptă, chiar din prima zi, marile unităţi blindate şi mecanizate din sectoarele doi ale frontului, cărora trupele noastre, copleşite şi lipsite de sprijinul blindat german, nu le-a putut face faţă şi până seara au realizat între Siret şi Prut, o spărtură în frontul de apărare largă de 100 km, reuşind să pătrundă în valea Bârladului, deschizându-se drumul nestingherit al marilor unităţi blindate înspre oraşele Bârlad şi Adjund.
A doua zi, aflat pe front la Comandamentul Armatei 2, Mareşalul Antonescu a propus generalului Friesner să ordone retragerea trupelor pe aliniamentul Adjud, Oancea, Bolgrad. Deşi a acceptat propunerea, comandantul Frontului „Ucraina de sud” va interzice retragerea marilor unităţi ale Armatei 4 (Corpurile 1, 5 şi 7 armate române), astfel încât, în final, acestea au fost capturate în cea mai mare parte de către trupele sovietice. Concomitent cu marea ofensivă a Frontului 2 ucrainian (Malinovski) din Moldova, în sudul şi centrul Basarabiei s-a declanşat ofensiva Frontului 3 ucrainian (Tolbuhin). Sectorul basarabean al frontului germano-român începea pe Prut, la Sculeni, continuând spre est pe la Corneşti şi nord Chişinău în zona Orhei, apoi atingea Nistru şi urma de-a lungul malului de vest al său până la Marea Neagră.
Pe acest front, de la Prut până la Nistru, de-a curmezişul Basarabiei se afla în dispozitiv de apărare Armata 6 germană. Sectorul Nistrului de la Tighina la Mare era încredinţat Armatei 3 române. Cu cele două corpuri de armată refăcute după retragerea din Cotul Donului, Corpurile 2 şi 3 armată, aveau în compunere 5 divizii: 3 de infanterie, 1 de vânători şi 1 de cavalerie. Marile unităţi române ieşite din luptele grele ale retragerii din Cotul Donului, aveau efectivele reduse şi armamentul incomplet, ceea ce a determinat o slabă densitate de forţe pe aliniamentul de apărare din sudul Basarabiei.
Declanşarea ofensivei în dimineaţa zilei de 20 august, printr-o puternică pregătire de artilerie şi bombardamente de aviaţie, a afectat grav forţele româno-germane de pe frontul din Basarabia. Grupul de armate „Dumitrescu”, greu lovit în perioada pregătirii de artilerie, a cedat rapid în faţa atacurilor masive ale infanteriei sovietice, sprijinită de tancuri şi autotunuri. Au fost forţate să se retragă cu circa 12 km înapoi, Divizia 4 munte şi 21 infanterie române.
Cu toate sforţările generalului Dumitrescu de a reface aliniamentul de apărare, folosind diviziile germane din compunerea grupului, forţele sovietice, net superioare, au dat peste cap poziţiile nou ocupate şi în 21 august, au înainta impetuos, distrugând şi scoţând din luptă Diviziile 4 munte română şi 306 infanterie germană, pătrunzând până la 22 august, cu peste 80 km în spatele apărării româno-germane. Diviziile 13 blindată germană şi 1 cavalerie română au încercat, fără succes însă, o ultimă rezistenţă pe aliniamentul râului Cogâlnic. Divizia română a fost respinsă spre sud, iar cea germană spre nord-vest.
La aripa de sud a apărării, la Nistru de Jos, Armata 3 română a rezistat în poziţiile iniţiale de apărare până la 22 august, când forţele sovietice au declanşat o puternică operaţie amfibie peste estuarul fluviului împotriva Comandamentului 110 infanterie dispus pe un front foarte larg. Sovieticii au debarcat 8.000 de infanterişti, 200 piese de artilerie şi 8 tancuri şi au forţat înaintarea spre vest. În acest circumstanţe, creându-se pericolul încercuirii pe la spate a Armatei 6 germane, comandantul Grupului de armate „Ucraina de sud”, generalul Friesner a ordonat Armatei 6 germane să se retragă spre vest, spre un aliniament între Carpaţi şi linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila şi să i se subordoneze direct. Practic, acest ordin a reprezentat momentul desfiinţării Grupului de armate „Dumitrescu”.
Pe frontul Armatei 3 române din sudul Basarabiei, spre deosebire de cel al Armatei 4, acţiunile au continuat încă o zi după încetarea luptelor, ordonată de la Bucureşti. Aceasta deoarece unităţile sovietice, căutând să încercuiască Armata 6 germană, au continuat să atace şi trupele române ce se retrăgeau spre sud-vest, în direcţia Jibrieni-Vâlcov şi Ismail, unde se organizaseră două capete de pod în vederea retragerii peste Dunăre. Rezistenţa a încetat în urma debarcării în nordul Deltei a unor unităţi de infanterie marină sovietică, care au barat retragerea trupelor române din sudul Basarabiei. În felul acesta, bătălia de pe Nistru, suportată de trupele române într-o copleşitoare inferioritate strategică şi tactică, s-a terminat printr-o înfrângere completă, ca şi bătălia din nordul Moldovei. Pe ansamblu, operaţia strategică ofensivă a armatei sovietice din august 194, a fost un mare succes, încheiat cu pierderea Basarabiei şi deschiderea părţilor Moldovei pentru invazia armatelor sovietice. Pierderile româneşti s-au cifrat între 19-24 august 1944, la 8.305 morţi şi 24.979 răniţi din 431.800 militari angajaţi pe front de Armatele 3 şi 4. la aceste cifre se adaugă numărul mare de prizonieri luaţi de armata sovietică după 23 august 1944, care depăşeşte cifra de 135.000 luptători.
La sfârşitul ofensivei, în seara zilei de 23 august, când la Bucureşti se transmitea la radio, Proclamaţia regală de încetare a focului contra trupelor sovietice şi întoarcerea armelor, forţele sovietice se aflau pe aliniamentul nord Tg.Neamţ, sud-vest Roman, nord Bârlad, nord-vest Huşi, nord Chişinău, est Leova, nord Tatar Bunar, la circa 50-60 km de aliniamentul fortificat Focşani, Nămoloasa, Brăila. Frontul 2 ucrainian pătrunsese aproximativ 80 km în adâncimea dispozitivului româno-german, pe un front de 240 km, iar Frontul 3 ucrainian 110 km, pe un front de 350 km[18].
Lovitura de stat de la Bucureşti şi anunţarea unilaterală a armistiţiului la 23 august 1944 (Convenţia de armistiţiu se va încheia abia la 12 septembrie) au pus armata română de pe front într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte, s-a întors armele împotriva fostului aliat, iar pe de altă parte, trebuia să se evite sau cel puţin să se limiteze, capturarea unităţilor române de către sovietici, care nu au luat în considerare faptul că armata română a încetat să lupte împotriva lor şi au continuat să atace şi să ducă în prizonierat până la 12 septembrie, un număr impresionant de militari români, concomitent cu ocuparea militară a teritoriului naţional.
Se încheia astfel, putem aprecia, dramatic, prima campania a României în cel de-Al Doilea Război Mondial. O campanie care s-a întins, în timp ce pe parcursul a trei ani şi două luni (22 iunie 1941 - 23 august 1944) şi purtase armatele române, la început în ofensivă, de-a lungul Rusiei Meridionale din Basarabia şi nordul Bucovinei şi Crimeea, până în stepele Volga-Caspiene şi în Caucaz, apoi în defensivă, prin retrageri succesive, aproximativ pe acelaşi traseu până în Moldova şi sudul Basarabiei. „Armatele române - scria cel mai competent analist al perioadei, participant nemijlocit pe front, generalul Platon Chirnoagă - au luptat trei ani ca să-şi salveze independenţa şi hotarele. De aceea, acest război a avut pentru noi, chiar de la început, sensul unei cruciade pentru salvarea dreptului nostru, pentru salvarea libertăţii, pentru salvarea credinţei...”, iar bătălia Moldovei s-a încheiat „printr-un uriaş dezastru militar, în care s-a decis soarta poporului român”[19].
Examinând desfăşurarea şi semnificaţia Campaniei din Est la rândul său, prof. Gheorghe Buzatu, cel mai avizat istoric contemporan al perioadei 1940-1944, apreciază că „războiul României între 1941 şi 1944 a fost total” [20]. Prezenţa României pe frontul de Est avut consecinţe incalculabile, imediate şi pe termen lung, dintre care, mai presus de toate, rămân sacrificiile de vieţi omeneşti. Câteva cifre sunt semnificative. În campania pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei s-au înregistra, de-a lungul a numai 33 de zile, 24 396 victime omeneşti, dintre care 5 011 morţi, restul fiind răniţi sau dispăruţi; bătălia Odessei din toamna anului 1941, înregistra 17 729 morţi, 63 345 răniţi şi 11 471 dispăruţi, cifre depăşite de momentul Stalingrad (15 noiembrie 1942 - 15 martie 1943), când s-au înregistrat 15 566 morţi, 67 183 răniţi şi 98 692 dispăruţi. Cumulând datele cunoscute până în prezent cu informaţiile din arhivele militare, Gh.Buzatu apreciază că pierderile omeneşti pe Frontul de Est au totalizat aproximativ 625 000 morţi, răniţi şi dispăruţi[21].
La fel de grave au fost consecinţele economice şi politice ale participării României la Campania din Est. Uniunea Sovietică învingătoare, impunând României prin intermediul Convenţiei de Armistiţiu şi Tratatul de Pace, un tratament extrem de sever, ce mergea de la rapturi teritoriale flagrante, plata unei despăgubiri de război exorbitante, ocupaţia militară şi până la implantarea la Bucureşti pentru aproape 45 de ani a sistemului comunist.
Aranjament grafic - I.M.