Dialogul putere-opoziţie în perioada premergătoare intrării României în cel de-Al doilea Război Mondial (ianuarie - iunie 1941)

Nici nu se încheiaseră acţiunile armatei de „curăţire” a Capitalei şi la nivelul puterii politice, încă din 24 ianuarie 1941, începuse o febrilă preocupare pentru a da ţării un nou guvern. Cu toate insistenţele Berlinului pentru a-l reconcilia pe Conducătorul Statului cu Garda de Fier[1], Antonescu era hotărât însă să nu-i mai includă pe legionari în guvern, ba mai mult, să cureţe cu desăvârşire administraţia de stat de elementele gardiste. „Legiunea nu mai are nici o raţiune de a subzista ca organ de conducere în stat. Ca organ politic să urmeze soarta celorlalte partide” [2], se recomanda în „Darea de seamă a rebeliunii de la 21-24 ianuarie 1941”, studiu alcătuit în acele zile la cererea lui Ion Antonescu de către Serviciul Special de Informaţii[3]. Acest punct de vedere fiind întru totul însuşit de Antonescu, el se va debarasa de aliatul de până atunci, iar drept consecinţă va tatona celelalte forţe politice ale ţării, în vederea constituirii unui nou guvern.

Comunicarea putere - opoziţie

Cum se ştie că, militar de carieră fiind, nu avea nici un partid politic, generalul va chema la întrevederi şi va angaja discuţii, în primul rând cu reprezentanţii partidelor democratice, care şi în perioada anterioară îi acordaseră încredere, ba chiar îl sprijiniseră în conflictul, la început mocnit şi apoi deschis cu Mişcarea Legionară. Cu toate că prin Decretul nr.15 februarie 1941 care abroga statul naţional legionar se preciza că „orice acţiune politică de orice natură este interzisă”[4], Antonescu a lăsat liderilor partidelor democratice (P.N.Ţ. şi P.N.L.) de la centru şi chiar din judeţe, o anumită libertate de acţiune pe plan intern, după cum le-a înlesnit şi stabilirea de legături cu Marea Britanie şi S.U.A. Mai mult, el a întreţinut o permanentă corespondenţă cu aceştia, avea întâlniri cu ei, atât la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, cât şi particulare, invitându-i la dejun. Sunt de acum de notorietate informaţiile privind protejarea liderilor celor două patide de către Ion Antonescu la încercările, de multe ori brutale, ale Gestapo-ului de a acţiona în vreun fel împotriva acestora. Se năştea astfel în condiţiile iernii anului 1941, cea mai fertilă şi directă comunicare între putere şi opoziţie din întreaga perioadă a guvernării antonesciene.

Este de menţionat că iniţiativa dialogului aparţine generalului Ion Antonescu. Imediat după înfrângerea rebeliunii, convins că pe alte forţe politice (avem în vedere, pe lângă extrema dreaptă şi stânga-comunistă sau social-democrată sau unele formaţiuni politice de dreapta de mai mică importanţă, foste colaboratoare ale regimului carlist) nu se poate baza, generalul, ca şi în septembrie 1940 de altfel a luat legătura cu liderii P.N.Ţ. şi cu cei ai P.N.L., încercând să obţină colaborarea unor fruntaşi ai acestora, în vederea constituirii unui guvern de uniune naţională[5].

Chiar din ziua de 24 ianuarie convorbirile cu diferite personalităţi ale vieţii politice din opoziţie sunt angajate la Cabinetul primului ministru cu conducătorii celor două partide democratice, dar şi cu Gh.Brătianu şi Ion Gigurtu (fost prim ministru), în scopul constituirii noului guvern[6]. Referindu-se la aceasta, la procesul său din aprilie 1946, Mareşalul spunea: „După terminarea rebeliunii, atuncea (sic!) am vrut să fac un Guvern de Uniune Naţională. Am făcut apel din nou (o mai făcuse şi în septembrie 1940 - n.n.) a şefilor de partid şi nu numai că mi-au refuzat formarea guvernului, dar de Uniune Naţională. Am spus atuncea: « Acum am scăpat de legionari, aţi fost în contra legionarilor. Legionarii au dispărut din viaţa politică. Prin urmare, acum nu mai este nici un motiv ca să refuzaţi formarea unui guvern de Uniune Naţională ». Am fost refuzat şi ceva mai mult, au fost retraşi din guvern toţi exponenţii partidelor politice, afară de unul singur, domnul Petrescu mi se pare că intrase după aceea. […][7].

După cum rezultă din documentele analizate, atât Iuliu Maniu, cât şi Constantin Dinu Brătianu, i-au refuzat colaborarea, sfătuindu-l pe Ion Antonescu, ca în condiţiile date să formeze un guvern de militari. Spunea generalul în continuarea depoziţiei la proces: „Le-am pus: nu pot un guvern de militari, pentru că aceasta însemnează să recurgem la ultima resursă politică, să trecem la ultima carte politică pe care o joacă un stat”[8]. După încă o serie de convorbiri cu alţi lideri politici, cum a fost spre exemplu Ion Mihalache, solicitat direct de Ion Antonescu, pentru a intra în guvern, comunicarea generalului cu partidele politice se întrerupe momentan, mutându-se în sfera militarilor (generali şi ofiţeri devotaţi), în intenţia de a apela în ultimă instanţă la acea ultimă soluţie, cum o aprecia el.

Principala motivare a liderilor Partidului Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal în ceea ce priveşte refuzul de a participa la guvernare, a constituit-o apecierea că intrarea lor într-un guvern „subordonat” Reichului i-ar fi compromis din punct de vedere politic. Iuliu Maniu şi C.I.C.Brătianu consideră că în situaţia respectivă, cea mai potrivită soluţie era constituirea unui guvern de militari şi îi comunicau generalului Ion Antonescu că îl asigură de tot sprijinul lor în această direcţie. Sunt semnificative în acest sens declaraţiile lui Brătianu la procesul din mai 1946, când spunea: „Evident, eram de părere ca în fruntea guvernului să rămână tot Mareşalul Antonescu […] părerea mea că ar fi fost bine să constituie un guvern militar, pentru că eram într-o situaţie revoluţionară”[9]. După cum aprecia A. Simion[10], atitudinea liderilor P.N.Ţ. şi P.N.L. a constituit doar unul dintre motivele care au determinat eşecul încercării de constituire a guvernului de uniune naţională. Nu a fost însă singurul. Teoretic, constituirea unui astfel de guvern presupunea includerea în cabinet a reprezentanţilor mai multor partide sau curente politice, printre care, la presiunea Germaniei şi Mişcarea Legionară, lucru din capul locului exclus de general. Conştient că nu ar avea suficiente motive pentru a argumenta în faţa Berlinului, acceptarea la guvernare a P.N.Ţ. şi P.N.L.  şi respingerea categoric a Gărzii de Fier, Antonescu însuşi a înţeles că era mai bine să renunţe la ideea guvernului de uniune naţională, mulţumindu-se cu sprijinul promis de cele două partide istorice din afara guvernului.

În aceste condiţii, în numai trei zile de la începerea consultărilor, la 27 ianuarie, Ion Antonescu a făcut cunoscut ţării componenţa noului guvern (anexa 16) alcătuit în cea mai mare parte din militari. S-a trecut apoi la epurarea legionarilor din toate departamentele administraţiei centrale şi locale şi înlocuirea acestora cu militari sau specialişti neangajaţi politic, până la nivelul primăriilor şi consiliilor comunale. Pentru a-şi justifica hotărârea, mai ales în faţa Berlinului, care continua presiunea pentru refacerea Mişcării Legionare cu un alt conducător sub autoritatea lui Ion Antonescu, la 27 ianuarie, la constituirea guvernului de militari, acesta declara: „Ţara are nevoie de linişte şi de muncă […] un guvern de bază militară este expresia unităţii şi a disciplinei pe care o impun în împrejurările de azi pe întreg cuprinsul Ţării. În ceea ce priveşte politica externă a actualului cabinet, în care păstrez Ministerul Afacerilor Străine, este aproape nefolositor să adaug că România merge fără nici o şovăire alături de Axă, de marele Führer şi de Mussolini. Fidelitatea acestor argumente nu este o atitudine politică, ci o stare de conştiinţă pe care nu o vom părăsi niciodată. Între România şi Puterile Axei trebuie organizată o comunitate spirituală cât mai întinsă, a cărei realizare constituie una din principalele mele preocupări actuale”[11].

În cabinetul de militari constituit la 27 ianuarie 1941, Antonescu şi-a rezervat posturile cheie, iar în privinţa orientării noului guvern, a declarat tot atunci, că România rămânea alături de Axă. Pe lângă unele trăsături comune cu regimul anterior, din vremea colaborării cu legionarii, regimul antonescian a cunoscut deosebiri esenţiale. Cât a coabitat cu legionarii, Ion Antonescu s-a bazat pe un partid, situaţie care a încetat în ianuarie 1941. În continuare, generalul a beneficiat cu precădere de sprijinul unor cercuri economico-financiar ori al unor forţe militare şi de poliţie. Grupările politice burgheze care au continuat să nu fie recunoscute legal, au stabilit şi menţinut o colaborare sui generis cu regimul generalului: contacte şi informări permanente; sprijinirea totală în prima fază a acţiunii militare îndreptate în iunie-iulie 1941 spre repararea pierderilor teritoriale din vara anului 1940; recunoaşterea faptului că generalul era „omul zilei” şi deci persoana necesară ţării în condiţii de război. În acest context, respectivele grupări, care au respins participarea directă la guvern, au acceptat însă cooperarea unor „tehnicieni” din rândurile lor[12]. Noul guvern a desăvârşit integrarea României în sistemul Axei şi a intensificat preparativele militare, politice şi economice pentru intrarea ţării în război.

După ce Antonescu a constituit  noua echipă ministerială şi după ce din acest punct de vedere opoziţia democratică şi-a definit, aşa cum am subliniat poziţiile, au urmat un şir de reflecţii  ale acesteia în legătură cu atitudinea ei generală faţă de puterea de stat. Chiar în 27 ianuarie a avut loc o întrevedere între Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu, care între timp revenise la matcă, consacrată în întregime definirii poziţiilor celor două partide în noua conjunctură politico-militară. Iuliu Maniu, după ce l-a consultat şi pe Ion Mihalache, a precizat că P.N.Ţ. a hotărât să evite orice acţiune care ar îngreuna situaţia actualului guvern constituit de Antonescu. La rândul său, Gheorghe Brătianu a declarat că şi „Partidul Naţional Liberal este de acord cu acest punct de vedere, hotărând să dea importanţă îndeosebi situaţiei economice pentru a feri ţara de zguduiri care ar putea duce la ruină”. Ba mai mult, aşa cum se consemna într-un raport al Corpului Detectivilor, referitor la activitatea fruntaşilor naţional-ţărănişti, Iuliu Maniu promitea generalului Ion Antonescu tot sprijinul opoziţiei pentru a guverna ţara. El aprecia că „consolidarea regimului Antonescu este o necesitate”[13].

Problema relaţiilor şi comunicării cu partidele politice, Ion Antonescu o lămureşte în prima şedinţă a Consiliului de Miniştri de după rebeliune, din 3 februarie 1941. Prezentând o situaţie generală a ţării în momentul luării puterii în stat la 6 septembrie şi „realizărilor” pe care le-a înfăptuit până la data respectivă, Ion Antonescu îşi expune, totodată, în faţa noilor miniştri, programul său pentru redresarea economico-socială a ţării: „În ce priveşte politica internă  m-am ferit să mă angajez pe planul politici. Am avut o atitudine neutră faţă de vechile partide. N-am atacat pe nimeni. Am fost atacat, dar n-am răspuns şi aceasta este atitudinea pe care guvernul acesta trebuie s-o aibă faţă de oamenii politici care au servit ţara. Desigur, au fost unii care au greşit, dar sunt mulţi care au făcut mari servicii ţării. Serviciile nu trebuie date uitării, pe când greşelile trebuie date uitării, bineînţeles exceptându-se de la această linie de conduită cei care au tâlhărit ţara ca în codru şi care au făcut-o să cadă pradă unui curent anarhist cum au fost aceşti legionari, care în realitate erau extremişti, anarhişti - cel puţin aşa s-a prezentat ca aspect general în ultimul timp. Prin urmare, pe planul politicii interne să aveţi o atitudine pe deasupra luptelor care se duceau înainte între ideologii politice, pentru că pe noi ne interesează să refacem ţara şi să o dăm, după război, celor care vor fi capabili să ia conducerea în condiţiuni optime”[14].

„Linia de conduită” pe care Ion Antonescu o recomandă miniştrilor săi, este încă o dovadă a intenţiei acestuia de a nu renunţa  la o comunicare directă cu forţele din opoziţie, mai ales cele democratice, conştient că în condiţiile guvernării, fără un partid politic, atitudinea binevoitoare a acestora şi chiar sprijinul ce-l pot da, îi este absolut necesar pentru a avea asigurată liniştea, în vederea aplecării asupra problemelor majore ce se puneau în condiţiile date în faţa noii puteri. Încheindu-se în liniile sale generale, „curăţirea” aparatului administrativ de legionari, la 14 februarie, prin Înalt decret, „statul naţional legionar” a fost abrogat şi orice activitate politică a fost interzisă. Concomitent, din dispoziţia lui Antonescu, armata, poliţia, jandarmeria şi siguranţa au trecut la organizarea unei vaste acţiuni pentru capturarea  celor implicaţi în rebeliune. Până la 25 februarie 1941 au fost arestaţi în Bucureşti 4.638, iar în provincie 4.714 legionari[15]. Au urmat procesele tribunalelor militare din Bucureşti, Craiova, Sibiu, Ploieşti şi alte localităţi. Potrivit datelor publicate în presă, numai Tribunalul Militar Bucureşti a judecat în perioada 4 februarie - 7 august 1941 un număr de 2.980 de rebeli legionari, 1.842 dintre aceştia fiind condamnaţi la pedepse variind între câteva luni închisoare şi muncă silnică pe viaţă. Tribunalul Militar al Comandamentului Militar al Capitalei a judecat în vara anului 1941 pe principalii conducători ai Mişcării Legionare. Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie, găsindu-i vinovaţi de „rebeliune” a pronunţat următoarele sentinţe de condamnare în contumacie (conducătorii mişcării fuseseră transportaţi clandestin de către misiunea militară germană din România, în lagăr, în Germania - n.n.): muncă silnică pe viaţă: Horia Sima, Vasile Iasinschi, Nicolae Pătraşcu, Constantin Papanace, Viorel Trifa, Dumitru Grozea, Ilie Gâşneaţă, Gheorghe Sârbu, Traian Boroban şi Corneliu Georgescu; 15 ani muncă silnică: Alexandru Ghika şi Ştefan Zăvoianu; 10 ani de muncă silnică: Victor Biriş şi Ilie Niculescu; 10 ani de temniţă grea: Radu Mironovici; 7 ani de temniţă grea: Constantin Petrovicescu; 5 ani de temniţă grea: Constantin Maimuca; 5 ani de închisoare corecţională: Mihail Sturdza[16].  În felul acesta, elita Mişcării Legionare era oficial neutralizată. Ea rămânea însă la dispoziţia celui de-al treilea Reich, în vederea şantajării generalului Antonescu, în situaţia unei eventuale „trădări” a acestuia.

În perioada următoare formării noului guvern, opoziţia democratică şi-a reluat comunicarea cu puterea, prin vechiul sistem al scrisorilor sau memoriilor adresate Conducătorului Statului sau mâinii sale drepte, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu. Aproape că nu a fost eveniment sau moment mai important din viaţa politică a ţării care să nu facă obiectul unei adresări speciale către şeful statului, prin care liderii partidelor istorice să-şi exprime poziţia în cele mai multe cazuri şi avem aici  în vedere mai ales problemele de politică internă, adeziunea şi sprijinul asigurat puterii politice. Aşa încât, documentele şi lucrările bibliografice studiate vin să confirme că în situaţia politică şi geostrategică a României din prima parte a anului 1941 a existat o permanentă comunicare între factorii de putere şi opoziţie în majoritatea situaţiilor, cel puţin până la angajarea alături de Germania în războiul împotriva Uniunii Sovietice şi trecerea Nistrului, opoziţia fiind favorabilă hotărârilor şi măsurilor adoptate la nivelul puterii şi susţinându-le fără nici un fel de ezitare, existând la conducerea ambelor partide democratice, speranţa că Ion Antonescu va permite formaţiunilor lor politice să-şi reia în mod formal activitatea.

Sistemul comunicării prin scrisori şi memorii, care va face carieră în epocă, este deschis cu un prim memoriu adresat de preşedintele P.N.L., C.I.C.(Dinu) Brătianu, Conducătorului Statului încă de la 2 februarie 1941[17]. După ce face rechizitoriul Mişcării Legionare pentru perioada cât s-a aflat la guvernare, sfătuindu-l pe General să nu admită refacerea Gărzii de Fier, liderul liberal îi propune acestuia să se sprijine în guvernarea ţării pe P.N.L. şi P.N.Ţ. „Conducătorul Statului, care de fapt îndeplineşte în mare parte atribuţiile de cap de stat, nu trebuie să aibă partid, dacă vrea să grupeze împrejurul lui pe toţi oamenii de bine şi să fie arbitrul situaţiei”[16] scria C.I.C.Brătianu, pentru ca în continuare să consemneze: „Lucrând în comun acord cu şefii partidelor politice, Conducătorul Statului poate avea o acţiune mult mai mare decât dacă s-ar izola, înconjurat de un număr de persoane de a căror dezinteresare personală şi devotament real nu-l poate cunoaşte, cât timp are puterea în mână /…/ Nu trebuie să micşoraţi autoritatea incontestabilă ce aţi obţinut, mai cu seamă în ultimul timp. Nu reînviaţi un partid care a devenit odios în ţară şi să reîncepeţi o experienţă care ar putea fi fatală”[19]. Nici peste două săptămâni, la 14 februarie, C.I.C.Brătianu a organizat apoi o consfătuire cu colaboratorii apropiaţi din partid pentru a examina „situaţia internaţională şi cea internă a ţării” [20].

Rezumând în ordine cronologică evenimentele derulate în perioada supusă analizei, cu impact direct asupra situaţiei internaţionale a ţării, în discursul său înaintat spre ştiinţă generalului Ion Antonescu, C.I.C.Brătianu enumera: denunţarea convenţiei cu Anglia, prin care se garanta integritatea teritorială a României, aderarea României la Axa Berlin-Roma; pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Cadrilaterului şi jumătate din Ardeal, în urma arbitrajului de la Viena; înscrierea Ungariei în Pactul Tripartit italo-germano-japonez, prin care fiecare ţară se obligă să ia apărarea celorlalte trei puteri din acest pact; înscrierea României în acest pact; încheierea Convenţiei comerciale cu Germania; ocuparea României de o puternică armată germană; ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare cu Anglia, care consideră că nu mai suntem o ţară liberă, ci sub ocupaţie germană, cu ameninţarea că Anglia nu se va opri aici, pentru ca apoi să se axeze mult mai în amănunţime pe prezentarea situaţiei economice şi politice interne a ţării.

Din punct de vedere economic, el concluziona: „În rezumat, situaţia economică este foarte îngrijorătoare şi nu s-ar putea repara decât printr-o puternică majorare a producţiei pe care, în situaţia actuală, nu o putem realiza. Scumpetea  nu se poate opri prin preţuri maximale, care fac să dispară marfa pusă la dispoziţia consumatorilor, ci numai prin abundenţa ei”[21].

Notă: Fragment din cap. III al tezei de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie în perioada guvernării Antonesciene (1940-1944)”, susţinută în anul 2010 la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Conducător de doctorat Prof. univ. dr. Ghe. Buzatu.

 

-----------------------------------------
[1] Vezi memorabila replică a lui Manfred von Killinger, noul reprezentant al Führer-ului la Bucureşti, sosit în capitala României întâmplător chiar în zilele rebeliunii: „mandatul meu este să te reconciliez cu Legiunea” adresată generalului Ion Antonescu la întâlnirea solicitată chiar din 24 ianuarie (A. Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.14).
[2] Ibidem, p.15.
[3] A.N.I.C., fond P.C.M. - Cabinetul Militar, pachetul nr.175, dosar nr.1243.
[4] Gl .mr. Mircea Agapie, cpt.RI dr.Jipa Rotaru, op.cit., p.44-45.
[5] Vezi: Depoziţia lui Iuliu Maniu din 11 mai 1946 la procesul intentat membrilor guvernului antonescian, în Marcel Ciucă, Procesul ..., vol.2, p.5-111.
[6] Vezi: Fragmente din „Jurnalul” lui Ion Antonescu, publicat de Gh.Buzatu în Hitler, Stalin, Antonescu, Editura Societăţii Culturale Ploieşti, Mileniul III, 2005 p.174.
[7] Marcel Dumitru Ciucă, vol.I, op.cit., p.195-196.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem, p.395.
[10] Vezi: A.Simion, op.cit., p.19.
[11] Ibidem, fond P.C.M. – C.M., dosar nr.59/1940, f.63, publicat şi de Gh.Buzatu în: Gh.Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Pace şi Război (1940-1944). Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008, p.453.
[12] Ioan Scurtu, Gh.Buzatu, op.cit., p.404-405; vezi şi Gh.Buzatu, România în războiul mondial din 1939-1945, p.19-20.
[13] A.N.I.C., fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri, pachetul nr.2, dosarul nr.369, Raportul Corpului Detectivilor.
[14] Stenogramele …, vol.II, p.92-93.
[15] „Universul” nr.52 din 25 februarie 1941.
[16] „Timpul” nr.1475, din 18 iunie 1941.
[17] A N.I.C., fond P.C.M., dosar nr.61/1970, f.41-42.
[18] Ibidem, f.42.
[19] Ibidem.
[20] Vezi discursul integral în ibidem, f.9-12.
[21] Ibidem, f.11.