În capitolul referitor la situaţia politică internă, C.I.C.Brătianu face o minuţioasă detaliere a bunei comunicări pe care a întreţinut-o cu Generalul şi sfaturile directe pe care i le-a dat în septembrie 1940, cât şi la ajutorul asigurat acestuia în opera de restabilire a ordinii şi reorganizării ţării. Este interesantă remarca cuprinsă în expozeu referitoare la penetrarea Mişcării Legionare de către comunişti. Spunea bătrânul liberal: „Apoi în rândurile legionare s-au înscris toate organizaţiile comuniste cu mentalitate şi proceduri bolşevice. Comuniştii au format majoritatea trupelor de asalt legionare conduşi (sic!) de şefii de cuiburi şi de conducătorii legionari”[22]. Cu referire la guvernul proaspăt instalat după rebeliunea din ianuarie, Brătianu spunea: „Astăzi avem un guvern de generali. Este cea mai bună soluţie ce se putea da crizei actuale. Soluţie care asigură ordinea în ţară, care poate prin armata care s-a arătat la înălţimea speranţelor noastre, să domine curentele anarhice şi sub direcţia Conducătorului Statului să rezolve  multe din grelele probleme ce sunt la ordinea zilei. Una din grijile românilor conştienţi este ca la terminarea războiului sau la plecarea armatei germane, ţara să nu cadă sub un regim comunist pe care Rusia îl aştepta pentru a bolşeviza Europa”[23].

Conţinând în continuare aprecieri, dacă nu măgulitoare, cel puţin mulţumitoare la adresa noului guvern, discursul liderului liberal conţine aprecieri într-adevăr măgulitoare la adresa Conducătorului Statului. „În capul statului este un om cinstit şi patriot cu dorinţa de a face bine. El este singurul care poate guverna ţara în condiţiile externe şi interne de azi. Îi datorăm tot concursul ce îi putem da, îndeplinindu-ne o datorie patriotică”[24]. Şi pentru a-l asigura de concursul promis, peste încă exact o săptămână, adică la 21 februarie 1941, C.I.C.Brătianu îi mai expediază Generalului o scrisoare[25] (anexa nr.17), de data aceasta cu referire strictă la politica extern a ţării. Sfaturile adresate prin această epistolă, întemeiate pe experienţa trecutului, mai ales a primului război mondial, avea să-l irite pe Ion Antonescu, socotindu-se mult mai bine informat, implicat direct fiind în evenimentele istorice subliniate. Drept urmare, într-un proiect de răspuns întocmit din ordinul lui Antonescu de generalul Şteflea, şeful Marelui Stat Major, împreună cu miniştrii de externe şi al economiei naţionale, din 23 februarie 1941[26], C.I.C.Brătianu este muştruluit, enumerându-i-se erorile din politica externă în perioada interbelică, când liberalii s-au aflat în nenumărate rânduri la guvernare şi fiindu-i ironizată „politica de basculă” între marile puteri, pe care acesta o propunea prin respectiva scrisoare: „Bună sau rea, o politică nu se poate judeca decât după rezultatele ei […] Este cred de prisos să mai adaug că politica externă trebuie în mod necesar să ţină seamă de forţele în prezenţă. Ori în sectorul Europei de sud-est, aceste forţe nu sunt actualmente decât două şi anume: Germania şi Rusia. Cred că sunteţi de acord că influenţa franco-engleză a fost eliminată din acest sector şi că în consecinţă nu se poate conta în acest moment câtuşi de puţin pe această influenţă. Aceasta este o constatare de fapt. În aceste condiţiuni, v-aş fi foarte obligat să-mi precizaţi dacă domnia voastră aţi prefera o politică alături de Rusia uneia alături de Germania […].  În ce mă priveşte, rămân convins că o politică alături de puterile Axei este mai propice a asigura drepturile şi interesele noastre, decât o politică alături de Rusia Sovietică”[27].

Faptul că Ion Antonescu nu a săvârşit nici  un gest din care să se poată întrezări o eventuală aprobare a activităţii partidelor politice, avea să provoace îngrijorare din partea liderilor naţional-democraţi, dar şi o atitudine mai hotărâtă, uneori chiar de respingere a unora dintre actele săvârşite de Conducătorul Statului. Semnificativ rămâne din acest punct de vedere, memoriul înaintat de Iuliu Maniu la 27 februarie 1941 (anexa nr.18), referitor la organizarea de către Ion Antonescu  a Adunării Obşteşti Plebiscitare pentru 2-5 martie 1941[28], căreia i-a cerut să aprobe sau să respingă prin vot deschis modul său de a guverna. În memoriul[29] respectiv se exprimă hotărârea P.N.Ţ. de a se abţine de la vot, explicându-se considerentele pentru care, de data aceasta, conducerea partidului nu mai poate fi alături de puterea politică, sens în care Iuliu Maniu scria: „Nu se poate ca faţă de multitudinea problemelor în discuţie şi faţă de complexitatea situaţiei politice actuale, opinia ţării să fie comprimată întru-un singur da sau nu[30] Este pentru prima dată, din septembrie 1940 şi până acum, când comunicarea opoziţiei democratică - putere, devine dură, regimul antonescian fiind aspru admonestat pentru măsurile politico-economice, adaptate. Nu putem însă să trecem sub tăcere faptul că acest regim nu a schiţat nici cel mai mic gest de apărare al hotarelor ţării, nu a reuşit să obţină nici o îmbunătăţire a soartei românilor daţi nadă celor mai înfricoşătoare lovituri şi prigoniri care s-au văzut până în prezent în istoria acestui neam. Nici nu a reuşit să facă posibilă o înălţare sufletească a românilor, în scopul de a recâştiga teritoriile pierdute”[31], era cea mai gravă învinuire pe care reprezentanţii partidelor istorice o aduceau lui Antonescu. Acestea şi încă multe alte învinuiri aduse personal Generalului, nu a împiedicat votul aproape unanim al românilor la consultarea plebiscitară.

Au votat 2.960.298 în favoarea politicii lui Ion Antonescu şi numai 2.996 voturi împotrivă[32]. Documentul adresat de liderul opoziţiei democratice reprezintă în esenţă, o sinteză mult mai mult decât elocventă asupra modului în care partidele democratice se raportau la politica dusă de generalul Antonescu din septembrie 1940 până atunci, iar neparticiparea la vot, adică abţinerea de a-şi exprima opţiunea prin cele două răspunsuri posibile Da sau Nu, se înscrie pe linia generală a opoziţiei, de a nu face greutăţi regimului în misiunea asumată şi după ianuarie 1941, de a pune ţara la adăpost de noi convulsii destabilizatoare, care ar fi creat pericolul unei intervenţii militare, fie din partea vecinilor, fie din partea Germaniei care, avea după cum se ştie la acel moment, o importantă forţă militară în România[33]. Acest aspect este destul de elocvent exprimat de însuşi generalul Ion Antonescu în Şedinţa Consiliului de Miniştri din 1 martie, în răspunsul dat generalului Em.Leoveanu, directorul general al Politicii şi Siguranţei Statului care îl asigura că partidele politice şi-au menţinut atitudinea binevoitoare faţă de opera constructivă a Conducătorului[34], dar că în privinţa plebiscitului naţional-ţărăniştii şi liberalii se vor abţine. Confirmând încă o dată comunicarea directă prin contacte personale cu liderii opoziţiei, Antonescu îi răspunde: „Nu eşti informat. Naţional-ţărăniştii, da, dar Dinu Brătianu a chemat aseară pe toţi partizanii şi le-a spus să meargă la vot”[35], pentru ca mai departe să precizeze: „Eu ştiu ce vorbesc naţional-ţărănişti. A fost aseară Mihalache la mine, când primise buletinul acela verde (credem că este vorba de buletinul informativ întocmit de S.S.I. - n.n.) imediat trimit şi-i spun: « Iată ce ai spus dumneata »[36]”. Aşadar, putem aprecia că Generalul era foarte bine informat despre toate „mişcările” partidelor politice, iar în ceea ce priveşte discuţiile (comunicarea) directă cu unii dintre liderii opoziţiei, aceasta a existat chiar în condiţiile regimului autoritar militar. După excelenta statistică întocmită de profesorul Gh. Buzatu[37] referitoare la personalităţile care s-au perindat în anii 1940-1944 prin cabinetul primului ministru, conform Jurnalului Mareşalului Ion Antonescu întocmit la Cabinetul Militar, pe lângă Mihai Antonescu, Veturia, Goga, regele Mihai I şi regina-mamă Elena, Manfred von Killinger, toţi membrii guvernului, delegaţi ai M.St.M., Eugen Cristescu, apar cu un număr mai mult sau mai puţin semnificativ de întrevederi, reprezentanţii de vârf ai opoziţiei democratice, după cum urmează: Dinu Brătianu (P.N.L.) cu 5 întrevederi; Iuliu Maniu (P.N.Ţ.) - 3, George Brătianu (P.N.Ţ.) - 7; Ion Mihalache (P.N.Ţ.) - 8; dr.N.Lupu (P.N.Ţ.) - 6 şi I.Hudiţă (P.N.Ţ.) - 3[38].

Revenind la comunicarea dintre Ion Antonescu şi opoziţia democrată în perioada de după rebeliune, semnalăm în continuare, ca un moment important, răspunsul generalului din martie 1941, la scrisorile lui C.I.C.Brătianu din 18 decembrie 1940, 14 februarie şi 21 februarie 1941[39]. Din capul locului, generalul confirmă comunicarea directă pe care a socotit-o ca o necesitate evidentă, cu liderul P.N.L. El scrie: „În repetate rânduri eu am definit categoric şi precis punctul meu de vedere în toate chestiunile esenţiale sesizate prin memoriile dumneavoastră; datorez acest nou răspuns grijii patriotice ce nutriţi pentru viitorul politic şi economic al ţării, numelui respectat ce purtaţi şi sentimentelor de încredere şi consideraţiune reciprocă de care suntem animaţi”[40]. Apoi, pe parcursul a câteva zeci de pagini însoţite de numeroase situaţii statistice, Ion Antonescu îşi justifică politica, promovată în domeniile extern, economic, financiar, comercial şi militar, concluzionând: „Fiind personal independent de orice influenţe şi interese particulariste, veghez în permanenţă, cel puţin atât cât oricare altul, pentru apărarea intereselor neamului. Am dat, cred, suficiente dovezi în această privinţă şi în trecutul meu şi în guvernarea mea: Istoria mă va judeca. Stau în faţa ei cu fruntea sus şi aştepte să mă judece şi pe mine, ca şi pe alţii. În concluzie, repet domnule Brătianu, că am făcut tot ce omeneşte a fost posibil, ca să salvez România şi pe plan politic şi pe plan economic. Am luat toate măsurile să-i întăresc forţele. Şi nu se poate înfăptui acest mare imperativ naţional, tot aşa scump mie ca şi dumneavoastră, decât prin acordurile economice cu Germania, acorduri pe care le-am găsit şi pe care am căutat să le îmbunătăţesc. Dacă vedeţi dumneavoastră sau altcineva o altă soluţie practică, imediată şi sigură în această privinţă, sunt gata să o accept”[41]. Pentru că în finalul documentului tranşant cum îl cunoaştem, Antonescu să se arate dispus a ceda răspunderile guvernării, dacă altcineva ar putea conduce mai bine ţara : „Dacă însă credeţi atât dumneavoastră, cât şi domnul Maniu că puteţi face mai mult, luaţi-vă, vă rog, răspunderile. Sunt gata să vi le trec”[42].

După cum se cunoaşte însă, liderii opoziţiei democratice nu s-au arătat dispuşi, nu numai acum, dar nici în împrejurările anterioare, să-şi asume răspunderea preluării puterii, dat fiind conjunctura internaţională (războiul mondial era în plină desfăşurare - n.n.) absolut improprie unei guvernări democratice. Punerea la dispoziţie de către conducerea politică a teritoriului României trupelor germane pentru declanşarea ofensivei împotriva Iugoslaviei, la începutul lunii aprilie 1941, avea să declanşeze îngrijorarea liderilor partidelor naţional-ţărănesc şi naţional-liberal, care se temeau ca ţara să nu fie angrenată în conflictul împotriva Iugoslaviei. La 4 aprilie 1941, Iuliu Maniu a adresat o scrisoare lui Ion Antonescu[43], în care avertiza că evenimentele din Iugoslavia pot avea repercusiuni grave pentru România şi îl concilia să refuze orice cerere a Germaniei privind angajarea armatei române împotriva poporului iugoslav, cu care poporul român a trăit în trecut într-o strânsă prietenie, a ceea ce ar avea consecinţe grave pentru revendicările noastre naţionale, în momentul încheierii păci generale. Şi numai câteva zile mai târziu, la 8 aprilie, s-a adresat generalului Ion Antonescu şi C.I.C.Brătianu, printr-o epistolă[44], exprimându-şi şi el îngrijorarea în legătură cu pericolul la adresa României, creat prin acţiunea Celui de-Al Treilea Reich în Balcani şi povăţuind pe general „să nu părăsească neutralitatea”, singurul război admisibil al României fiind acela pentru recucerirea teritoriilor pierdute.

Răspândite şi în public de data aceasta, scrisorile celor doi lideri aveau să-l indispună pe Antonescu, mai ales că el îi informase prin intermediul lui Gheorghe Brătianu că guvernul român se va abţine de la orice acţiune contra Iugoslaviei. Primul răspuns al generalului Ion Antonescu este adresat, cu o întârziere de câteva săptămâni, determinată de îmbolnăvirea acestuia, la 10 mai 1941[45]. Într-o notă mult mai gravă decât se obişnuise în corespondenţa de până acum, Antonescu scria: „Nici un fel de sugestii nu mă vor abate de la calea ce mi-o impun realităţile politice şi interesele permanente ale ţării. Am spus însă şi repet că, dacă dumneavoastră credeţi că în împrejurările actuale, se poate face o altă politică, care să asigure mai bine aceste interese. sunt gata să vă cedez locul: luaţi-vă răspunderile”[46]. Apoi Antonescu îl acuză direct pe Dinu Brătianu de „ipocrizie” „defetism”, „infeudare la păcatele trecutului” şi încă multe altele,  precizându-i că nu el şi conducătorii liberali reprezintă „ţara” şi în consecinţă nu are sens să-i facă sugestii asupra modului cum să conducă statul. „Vorbii de durere pentru unitatea noastră naţională şi vă întrebaţi cine a provocat-o? această durere o împărtăşesc şi eu pe deplin, împreună cu întreaga opinie publică românească. […] Sub uriaşul şi stăruitorul ei clocot se vor uni toate sufletele româneşti în vederea refacerii noastre naţionale. Fac abstracţie de toţi defetiştii şi infeudaţii păcatelor trecutului, pe care nici o durere din lume nu-i poate aduce la realitate. Aceştia - burghezie de cluburi şi cafenele în cea mai mare parte - nu formează însă ţara. Ţara cea adevărată este şi va fi cu umărul la muncă alături de mine. Ţara adevărată este cu mâinile pe coarnele plugului: în uzine sau cu arma la picior” [47], scria generalul în încheierea mesajului de răspuns.

Zece zile mai târziu, comunicarea dintre cei doi protagonişti continua cu replica lui Dinu Brătianu la răspunsul generalului Ion Antonescu din 20 mai 1941[48]. Cu toată indignarea provocată de învinuirile aduse bătrânul lider liberal găseşte tăria de a continua comunicarea cu Conducătorul Statului, afirmându-şi dreptul său de a formula critici şi a face recomandări, subliniind că opinia publică „nu poate să admită că un Brătianu se poate dezinteresa de soarta ţării” şi respinge, din nou, oferta lui Antonescu de a prelua conducerea satului, scriindu-i generalului: „Ştiţi foarte bine că o atare schimbare este imposibilă în situaţia de astăzi şi că de altminteri sunteţi singura persoană care inspiră încredere conducătorilor celor două dictaturi din Europa”[49]. Cu toate acestea şi această scrisoare cuprinde critici pertinente la adresa situaţiei economice şi financiare a ţării, determinată de „ocupaţia germană”. Întrezărind implicarea apropiată a României în război alături de Germania, în speranţa că aceasta ne va asigura reîntregirea provinciilor cotropite în vara anului 1940, Brătianu remarcă că „nu putem conta decât pe noi înşine” şi că nu trebuie să ne angajăm în acţiuni ale căror rezultate nu-l putem cunoaşte, aluzie evidentă la războiul împotriva U.R.S.S.

Continuând apoi o comunicare imaginară cu Ion Antonescu, liderul liberal se întreabă în scrisoare: „Ce purtare să avem de aici înainte?”. Şi tot el găseşte răspunsul pe care îl transmite generalului: „Recunosc tocmai pentru că sunt de bună credinţă, că nu ne putem opune astăzi politicii Germaniei, pentru că această ţară este stăpână azi în Orient. Dar să nu exagerăm şi să avem încredere limitată în făgăduielile ce ni se fac. Ca şi în trecut, să ne rezervăm, să profităm de ocazii favorabile ce se pot ivi (se referea la politica neutralităţii armate binevoitoare din anii 1914-1916 - n.n.) şi să avem o armată puternică şi în acelaşi timp o stare economică şi financiare bună. Până atunci, să nu ne mişcăm”[50]. Şi acest răspuns, ca şi celelalte de până acum, cu toată asprimea exprimărilor cuprinse denotă pe de o parte, hotărârea lui Ion Antonescu de a comunica în continuare cu reprezentanţii opoziţiei democratice, iar pe de altă parte, de a nu accepta sfaturile şi bunele intenţii ale acestora, care ar contraveni atitudinii şi năzuinţelor sale în aplicarea fără ezitare a principiilor conducerii autoritare ale statului.

Era ultima adresare a Conducătorului Statului opoziţiei în această etapă de pace relativă, întrucât norii negri ai războiului se apropiau de frontierele noastre naţionale. Încercând o concluzie generală la efectele comunicării dintre putere şi opoziţie în întreaga perioadă dintre ianuarie şi iunie 1941, vom reţine neapărat faptul că aceasta a fost destul de intensă, prin formele specifice enumerate: scrisori, memorii sau întrevederi directe. Opoziţia democrată, chiar dacă partidele au rămas scoase în afara legii, nu a pregetat să se adreseze, de multe ori, prin luări de poziţii critice în legătură cu măsurile adoptate de putere în cele mai importante momente, constantă rămânând atitudinea de sprijinire a guvernului autoritar antonescian, dar şi hotărârea fermă a Conducătorului Statului ca, chiar dacă acceptă unele dintre recomandările adresate, să nu renunţe la principiile sale ferme în dirijarea politicii interne şi externe a statului.

Notă: Fragment din cap. III al tezei de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie în perioada guvernării Antonesciene (1940-1944)”, susţinută în anul 2010 la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Conducător de doctorat Prof. univ. dr. Ghe. Buzatu.