Comunicarea putere - structurile radicale ale opoziţiei

Celelalte structuri ale opoziţiei, în speţă cea de extremă dreapta, legionară şi cea de extremă stânga, comunistă, Conducătorul Statului nu a acceptat după rebeliunea legionară nici un fel de dialog. Ba mai mult, prin măsurile întreprinse a urmărit lichidarea în întregime a Mişcării Legionare şi îngrădirea activităţii comuniştilor. După măsurile de arestare a tuturor legionarilor implicaţi în evenimentele din ianuarie, deja amintite, încă din 25 februarie, Antonescu intervenea pe lângă von Killinger pentru a solicita la Berlin a se aproba „internarea” unor conducători legionari în Germania. În scrisoarea adresată ministrului german la Bucureşti, Antonescu scria: „Pentru a evita o nouă înteţire a pasiunilor şi pentru a nu crea o situaţie dificilă printr-o condamnare publică a elementelor care au ocupat funcţii importante în stat, consider necesar să renunţ la o sentinţă oficială împotriva lor. În consecinţă, doresc să trimit în Germania câţiva instigatori ai rebeliunii din ianuarie şi în primul rând pe acei membrii ai guvernului care îi poartă răspunderea, fie prin participarea lor directă la pregătirea acestei acţiuni, fie pe căi indirecte, prin pasivitatea şi indulgenţa ce au manifestat faţă de urzelile elementelor anarhiste sperând, fără îndoială, că dacă conjuraţia reuşeşte, se vor putea număra printre cei ce vor beneficia de avantaje. Durata detenţiunii lor va fi de cinci ani şi anume: 3 ani în lagăre şi 2 în locurile de muncă. Ar fi indicat pe timpul deportării să fie ţinuţi sub cea mai strictă supraveghere a autorităţilor germane, astfel încât, să nu se poată părăsi locurile de internare, cheltuielile modestei lor întreţineri, urmând a fi acoperite de către guvernul român”[51].

Antonescu îi avea în vedere, în primul rând, pe Horia Sima, Traian Brăileanu, Vasile Iasinschi, Corneliu Georgescu şi Constantin Popovici. În felul acesta, Antonescu vroia să elimine cea mai virulentă componentă a opoziţiei - cea legionară - cu care nu avea nici cea mai mică şansă de a realiza un dialog. Răspunzând afirmativ, Germania a îndeplinit dorinţa guvernului, preluând şi internând în lagăre principalele căpetenii legionare. Pentru cei rămaşi în ţară, au fost continuate arestările, acţiunile în justiţie şi internarea în penitenciare, în raport de gravitatea faptelor fiecăruia, iar după 22 iunie 1941, prin trimiterea pe front, în linia întâi, cu consecinţele previzibile. Pentru a da satisfacţie Germaniei, care prin Secţia Externă N.S.D.A.P. ţinea legătura şi se interesa de soarta legionarilor, Antonescu a dat dovadă de clemenţă, graţiind printr-un decret special dat la 18 aprilie „executarea pedepselor pentru delicte, dacă aceste pedepse nu depăşesc cinci ani pronunţate de instanţele civile sau militare, prin hotărâri rămase definitive, pentru infracţiuni săvârşite în legătură cu rebeliunea de la 21-23 ianuarie 1941”[52].

Erau exceptaţi de la suspendarea acordată prin respectivul decret, cei condamnaţi pentru crimă, cei care în perioada detenţiei preventive sau în perioada executării pedepsei, avuseseră o conduită proastă şi cei care în trecut suferiseră condamnări la pedepse private de libertate pentru crimă sau delict. Pe baza acestui decret, până la jumătatea lunii mai 1941, au fost eliberaţi din închisori un număr de 1.079 legionari[53]. Cu toate acestea, cei mai fanatici dintre legionari au organizat „echipe ale morţii” menite să-l suprime pe Antonescu, iar în mai multe rânduri, precum la 10 mai 1941, la Facultatea de Drept din Bucureşti şi 1 iunie pe stadionul A.N.E.F., s-au manifestat public împotriva generalului şi a guvernului pe care-l patrona. Generalul Ion Antonescu era însă hotărât să nu mai treacă cu vederea nici cea mai  mică abatere de la legislaţia privind ordinea publică şi drept urmare, atât instigatorii de la Facultatea de Drept, cât şi cei de la A.N.E.F. au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de muncă silnică sau la închisoare, pe diferite termene[54]. Alţi legionari care se făceau vinovaţi de port ilegal de armă sau de încercare de asasinat, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi[55].

Atitudinea fermă a generalului şi hotărârea sa de a nu mai tolera nici un fel de colaborare cu Mişcarea sunt exprimate de Ion Antonescu cu ocazia răspunsului pe care i-l dă lui Horia Sima la o scrisoare din 22 martie 1941, prin care acesta făcea apel la”înţelepciunea şi patriotismul lui Ion Antonescu, cerându-i să găsească mijloacele şi înţelegerea pentru a readuce pacea în mijlocul poporului nostru atât de greu încercat”, prin  reluarea colaborării cu Garda. În termeni foarte duri, Antonescu îi califică pe legionari drept „duşmani ai neamului”, respingând orice propunere de conlucrare cu legiunea. „Pace – preciza el – am adus prin izgonirea tâlharilor de la conducerea şi administraţia ţării. Pacea între fraţi ar fi din nou greu compromisă, dacă aş aduce din nou în fruntea treburilor pe vinovaţi /…/ Ar însemna deci să nemulţumesc adânc şi masele poporului şi armata, dacă aş mai aduce din nou la conducere un guvern compus din legionari”[56].

Dând în ultimă instanţă ordine organelor de siguranţă şi poliţie de a urmări cu atenţie şi a semnala orice mişcare a „cămăşilor verzi” şi de a reprima fără cruţare pe cei ce încearcă să-şi reia activitatea, Ion Antonescu socotea încheiate conturile cu Mişcarea Legionară şi, în consecinţă, exclusă orice modalitate de comunicare cu aceasta. Concomitent cu reprimarea Mişcării Legionare, Ion Antonescu a extins măsurile represive şi asupra comuniştilor, o altă structură a opoziţiei reconciliabile, care trebuia anihilată urmărind îndeaproape, legislaţia excepţională adoptată în perioada analizată. Constatăm destul de uşor că la nivelul puterii politice, anticomunismul s-a manifestat ca o constantă a regimului autoritar antonescian, din capul locului fiind exclusă orice încercare de comunicare cu cei care în vara anului 1940 se manifestaseră plini de entuziasm cu prilejul gravelor ciuntiri teritoriale.

Încă din perioada coabitării la putere cu Mişcarea Legionară, Ion Antonescu bănuia aliatul de la guvernare de colaboraţionism cu comunismul, ceea ce însemna în concepţia sa, că legiunea s-ar fi situat din ce în ce mai mult pe poziţii antinaţionale şi antistatale. Cea mai mare greşeală a legiunii, aprecia el, a constat în admiterea în rândurile organizaţiilor sale, a elementelor comuniste. După rebeliune, fenomenul migraţionist s-a inversat dinspre Mişcarea Legionară spre organizaţiile clandestine ale partidului comunist. Este însă adevărat că proporţiile acestei migraţii nu pot fi evaluate. Cert este că mişcarea comunistă cunoaşte o oarecare revigorare, ceea ce permite afirmaţia că aceasta devine, încet, încet, o componentă importantă a opoziţiei. Şi chiar dacă comunicarea segmentului de stânga al opoziţiei, în fruntea căreia se va situa Partidul Comunist, nu se manifestă printr-un dialog cu puterea, aceasta se manifestă însă din ce în ce mai pregnant prin documentele-program elaborate la diferite etape, începând chiar din februarie 1941, cu broşura De la regimul legionar la dictatura militară[57].

Difuzat în mediile muncitoreşti, documentul se constituie într-un adevărat rechizitoriu la adresa regimului antonescian, subliniind că: „singura cale de urmat pentru poporul român era drumul luptei hotărâte pentru revendicările economice, politice şi naţionale. /…/ Drumul luptei hotărâte împotriva dictaturii teroriste militare în frunte cu generalul Antonescu /…/ drumul luptei hotărâte pentru un regim care serveşte intereselor maselor populare, care le asigură o viaţă îndestulată şi toate drepturile politice, care pune capăt oricărei asupriri naţionale, economice, politice şi culturale, care duce lupte pentru independenţa poporului român, contra tuturor loviturilor puterilor imperialiste, sprijinindu-se pe o politică de strânsă prietenie cu U.R.S.S. Acesta este drumul prin care poporul român îşi ia soarta în propria mână”[58].

Hotărât să înăbuşe în faşă orice acţiune opoziţionistă, guvernul antonescian a adoptat după 23 ianuarie 1941, o legislaţie excepţională şi s-a folosit de o justiţie extrem de aspră, mai ales împotriva legionarilor şi a comuniştilor. Fundamentul ei l-a constituit Decretul-lege pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existenţa şi interese statului[59], dat publicităţii la 6 februarie 1941, care introducea pedeapsa capitală pentru o întreagă categorie de infracţiuni, printre care posedarea şi purtarea de arme, muniţii şi explozibili fără autorizaţie; jefuirea în bandă a depozitelor publice de materiale, mărfuri, muniţii, armament, explozibil ori casele publice de bani sau valori; sustragerea de muniţii, arme de orice fel din cazărmi, depozite, fabrici aparţinând statului sau particularilor, sau din orice local al armatei ori autorităţilor care au sarcina menţinerii ordinii; instigarea prin viu grai sau prin orice alte mijloace la manifestaţii sau acţiuni cu caracter de uneltire împotriva ordinii politice sau sociale existente în stat; împărţirea sau distribuirea averii altora; scutirea de impozite ori lupta de clasă; executarea de focuri de armă asupra membrilor guvernului, organelor autorităţii publice sau armatei, indiferent de rezultatul obţinut; ocuparea fără drept legal a edificiilor publice; distrugerea instalaţiilor de utilitate publică; tipărirea, scrierea, desenarea ori multiplicarea în orice mod ori răspândirea de manuscrise, manifeste, schiţe, desene, ce ar conţine un îndemn la săvârşirea unui act sau manifestarea unei idei, care constituie o uneltire împotriva ordinei existente în stat.

În articolele următoare sunt prevăzute pedepse cu închisoare, de la muncă silnică pe viaţă până la 3 ani, pentru fapte dintre cele mai diverse. Semnificativ ni se pare articolul 12 care stabilea o pedeapsă de la 5 la 10 ani muncă silnică, pentru calomniere şi defăimare sau aducerea de injurii regelui, Conducătorului Statului sau membrilor guvernului. În lunile următoare, odată cu apropierea momentului intrării ţării în război, pedeapsa cu  moartea a fost extinsă împotriva unor noi categorii de infracţiuni. Astfel, un Decret-lege din 19 aprilie 1941 stabilea că „distrugerea în parte sau în întregime a fabricilor, întreprinderilor sau depozitelor /…/ săvârşită în scopul de a micşora sau înceta activitatea lor se pedepseşte cu moartea, iar complicitatea şi tentativa la această crimă cu muncă silnică de la 5 la 20 ani”[60]. A doua zi a intrat în vigoare un alt decret-lege care prevedea pedeapsa cu moartea pentru crimele de înaltă trădare şi spionaj[61]. Legislaţia represivă stabilită prin decrete-legi ale Conducătorului Statului era întregită prin ordonanţe, ordine, decizii şi comunicate ale autorităţilor locale, care hotărau, la rândul lor, un noian de interdicţii.

Cea mai răspândită dintre măsurile represive utilizate pentru menţinerea ordinii şi pedepsirea celor vinovaţi pentru fapte dintre care unele de-a dreptul bizare, începând cu februarie 1941, devine internarea în lagăr. În anii regimului antonescian, conform jurnalelor Consiliului de Miniştri publicate în Monitorul Oficial au fost internate în lagăre aproximativ 5.000 de persoane, majoritatea (50-65%) pe considerente de natură politică.

Majoritatea măsurilor represive au fost îndreptate după ianuarie 1941 împotriva legionarilor, dar mai ales a opoziţiei de stânga, în special a comuniştilor. Chiar din 5 februarie se prevedea, în mod expres, că în cazul când cei ce săvârşeau una dintre infracţiunile prevăzute erau membrii ai Partidului Comunist, atunci pedeapsa acordată se dubla, fără a depăşi bineînţeles cuantumul maxim.

Parcurgând listele celor internaţi se desprinde concluzia că spre luna aprilie 1941, depăşindu-se pericolul legionar, contradicţia ce domina raporturile dintre putere şi opoziţie, se manifesta în principal între Antonescu şi P.C.d.R. şi aceasta pentru că, aşa cum se ştie, comuniştii nu urmăreau numai venirea la putere, eventual alături de Antonescu, cum doreau legionarii. Ei negau legitimitatea însăşi a regimului antonescian şi urmăreau răsturnarea acestuia de la putere, aspect ce rezultă fără echivoc din platforma-program din februarie 1941 amintită. Reacţia puterii politice a fost fermă, organele de poliţie şi siguranţă au organizat o minuţioasă acţiune pentru a depista celulele de fabrică şi organizaţiile judeţene şi regionale ale Partidului Comunist. Un important număr de comunişti şi utecişti implicaţi în acţiuni de sabotaj, au fost executaţi, alţii condamnaţi la ani grei de închisoare iar cei mai mulţi internaţi în lagărul special amenajat de la Tg.Jiu. Sunt edificatoare în acest sens procesele judecate de instanţele militare din 16 ianuarie 1941 împotriva ceferiştilor din Capitală, 10 martie Timişoara, 20 martie împotriva comuniştilor de la Reşiţa, respectiv 22 aprilie din nou împotriva unui grup comunist din Bucureşti[62].

În luna mai 1941 Antonescu a ordonat arestarea şi internarea în lagăre a tuturor „capilor comuniştilor” şi a tuturor celorlalţi comunişti din Iaşi, Galaţi, Constanţa, Bucureşti, Giurgiu. În scurtă vreme închisorile şi lagărele Jilava, Văcăreşti, Caransebeş, Mislea, Alba Iulia, Galaţi, Tg.Ocna, Tg.Jiu, Târgovişte, Urziceni, Caracal, Videle, Călăraşi, Slatina, Oneşti, Turnu Severin, Teiuş ş.a., au fost suprapopulate cu comunişti. Unul dintre principalele mijloace de comunicare cu puterea, pe care Partidul Comunist a ştiut să-l conserve şi să-l folosească din plin, a fost presa proprie opusă celei oficiale a autorităţilor puterii. Este semnificativ că înfruntând riscurile unui regim de cenzură destul de aspru, P.C.D.R. a editat în întreaga perioadă analizată, peste 20 de ziare centrale şi regionale, România Liberă,  Scânteia, şi chiar Lupta de clasă, constituindu-se în avangarda acestora cu adresări ferme la adresa puterii, nu de puţine ori dintre cele mai curajoase. Felul în care a reacţionat puterea politică  la luările de poziţie ale stângii româneşti rămasă prizonieră încă Internaţionale a III-a Comuniste se desprinde cu precădere atât din unele stenograme ale şedinţelor Consiliului de Miniştri şi ale Consiliului de Cabinet sau din notele informative şi rapoartele organelor de siguranţă şi ordine publică.

Spre exemplu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 8 aprilie 1941 la semnalarea generalului C.Voiculescu, subsecretar de stat la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, precum că în fabrici a început o intensă activitate de reorganizare a Mişcării Legionare, Ion Antonescu preciza: „Aceasta nu este Mişcarea Legionară, ci este mişcarea comunistă, care a luat forma mişcării legionare. Să-i trimitem la Storojineţ, să vadă ce s-a petrecut acolo. Toţi cei care fac agitaţiile acestea sunt comunişti, nu sunt legionari. Aşa erau şi Groza şi Trifa, nu erau legionari, cum nu sunt eu catolic”[63].

Din documentele emanate de la organele de siguranţă ale puterii se desprinde concluzia că, în perioada supusă analizei, Partidul Comunist a întreprins o serie de acţiuni menite a constitui noi structuri organizatorice (celule) de a organiza unele acţiuni de protest faţă de putere şi de a-şi clarifica linia tactică şi poziţia obstrucţionistă la adresa puterii politice. În aceste condiţii, o comunicare directă cu puterea este imposibil de realizat. Dacă în ceea ce priveşte opoziţia democrată prin mijloacele deja analizate, s-a putut constata o comunicare activă, directă cu regimul antonescian în privinţa partidului comunist, acest lucru nu a fost posibil de realizat, dat fiind atitudinea reciprocă de respingere de pe poziţii ireconciliabile. Explicaţia faptului că prin luările sale de poziţie prin documentele elaborate, comuniştii se adresau mai mult opiniei publice decât puterii, că în anumite probleme fundamentale precum cea a unităţii naţionale şi reîntregirii teritoriului românesc grav ciuntit în vara anului 1940, rezidă în dependenţa absolută a partidului comunist, până în vara anului 1943 faţă de Internaţionala a III-a Comunistă[64].

Având la bază alianţa dintre U.R.S.S. şi Germania nazistă prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, în momentul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, Internaţionala a III-a Comunistă adoptă o poziţie total eronată faţă de problemele războiului şi mai ales faţă de pericolul fascismului în general, a pericolului agresiunii Germaniei în special. Abandonând concepţia Fronturilor populare antifasciste realizate de comunişti împreună cu toate celelalte forţe patriotice, conducerea Internaţionale de la Moscova cerea partidelor comuniste să renunţe la sarcina de a milita pentru unitatea naţională a tuturor forţelor de clasă, partid, religie, sex, vârstă, care trebuiau să alcătuiască un puternic front care să bareze calea agresiunii germane.

În ceea ce priveşte realizarea Frontului Unic Muncitoresc ca nucleu al Frontului Popular antifascist, aceasta să se realizeze doar „de jos” şi nu prin acorduri de colaborare la nivelul conducerilor partidelor comuniste şi a celor social-democrate. În plus, aprecierile eronate formulate de Comintern după izbucnirea războiului potrivit cărora „principalul pericol îl prezenta imperialismul anglo-francez şi nu hitlerismul” ca şi directivele elaborate pe această bază, au creat confuzie, dezorientare şi mari dificultăţi multor partide comuniste în lupta lor împotriva fascismului şi agresiunii Germaniei hitleriste.

În spiritul unor asemenea orientări, Comitetul Executiv al Internaţional a III-a a elaborat „Directiva pentru Partidul Comunist Român” din 8 mai 1940[65],care a stat la baza activităţii comuniştilor români până în 1943, când Internaţionala a III-a s-a autodizolvat. În document este criticată preocuparea cercurilor guvernante române pentru măsurile luate în vederea apărării teritoriului naţional de o intervenţie străină, pentru efortul de „apărare a graniţelor ţării” şi pentru faptul că se orientează „spre Anglia, Franţa şi S.U.A.”, precum şi pentru faptul că „toate măsurile privind mobilizarea întregii populaţii şi a tuturor bogăţiilor sunt legiferate”. Deformându-se adevăratul pericol pentru România ca venind chipurile din partea Angliei şi Franţei, Cominternul aprecia că „în faţa poporului din România stă sarcina de a nu admite atragerea României în război şi transformarea României într-un cap de pod al Angliei şi Franţei pentru un război împotriva Germaniei şi împotriva U.R.S.S.[66].

În această viziune de principiu, Cominternul cere Partidului Comunist Român să fie criticată lozinca „apărării graniţelor”, întrucât aceasta constituie „o continuare a politicii de apropiere de Anglia şi Franţa şi a războiului împotriva U.R.S.S.”. De asemenea, în lumina noilor orientări, Cominternul cerea Partidului Comunist Român să-şi revizuiască şi tactica în problema realizării frontului popular, care trebuia materializată numai „de jos” la nivelul maselor de membrii ai altor partide şi împotriva liderilor acestora, orientare total deformată şi cu grave consecinţe pentru antrenarea forţelor sociale şi politice ale naţiunii române care puteau, într-un mod sau altul, dintr-un motiv sau altul, să fie angrenate în lupta pentru apărarea împotriva primejdiei războiului şi apărarea intereselor naţionale. Mai grav a fost faptul că sub influenţa acestei directive, P.C.D.R. îşi reactualizează mai vechea strategie în problema naţională care relua ideea „dreptului naţionalităţilor de a dispune d ele însele până la despărţirea de statul român”. Asemenea ordine venite de la Moscova au avut drept consecinţă o îndepărtare a comuniştilor de interesele majore ale ţării, ceea ce a determinat puterea politică, mai ales după septembrie 1941 să adopte, aşa cum deja au anticipat, o poziţie categorică de sancţionare drastică a oricărei manifestări şi ieşiri la rampă ale comuniştilor, socotiţi fiind drept duşmani ai poporului.

O temă majoră a comunicării pe larg abordată de partidul comunist, a constituit-o, la sfârşitul anului 1940 şi începutul anului 1941, aducerea trupelor germane în ţară. Socotită drept ocupaţie militară, măsura a fost supusă unei ample dezbateri la nivelul conducerii partidului şi supusă atenţiei opiniei publice, puterea politică fiind amplu criticată pentru situaţia gravă provocată ţării. Spre pildă, în ianuarie 1941, prin documentele elaborate, partidul comunist arăta că „regimul de dictatură antonesciano-legionară a transformat ţara  într-un stat vasal al imperialismului german, vizând independenţa naţională a poporului român”[67], pentru ca după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, să caracterizeze noul guvern drept „un regim de dictatură militaro-fascistă care a prefăcut România într-o reţea de cazărmi, închisori şi lagăre de concentrare, a militarizat întreaga viaţă economică şi socială a ţării, intenţionând şi sperând că va putea înfrunta criza şi haosul economic prin baionete, mitraliere, tunuri, tancuri. Însă măsurile de represiune la care apelează puterea în toate ramurile vieţii economice şi sociale, au sporit şi mai mult haosul în industrie, agricultură, comerţ, transporturi”[68], iar imperialismul german, prin armatele germane care au ocupat ţara, au prefăcut-o într-un imens câmp de război. Asemenea grave aprecieri au avut darul de a aprofunda anticomunismul regimului antonescian, măsurile represive la adresa reprezentanţilor şi mai ales conducătorilor Partidului Comunist, intensificându-se pe măsura apropierii momentului intrării României în război.

Notă: Fragment din cap. III al tezei de doctorat „Comunicarea Putere-Opoziţie în perioada guvernării Antonesciene (1940-1944)”, susţinută în anul 2010 la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Conducător de doctorat Prof. univ. dr. Ghe. Buzatu.

-------------------------------------
[51] Apud, Mihai Fătu, op.cit., p.112.
[52] „Monitorul Oficial”, partea I, nr.94 din 19 aprilie 1941.
[53] Idem, nr.115 din 17 mai 1941.
[54] „Universul” nr.150 din 6 iunie şi nr.165 din 22 iunie 1941.
[55] Vezi „Universul” nr.122 din 9 mai 1941; „Timpul” nr.1517 din 30 iulie 1941.
[56] „Timpul” nr.1415 din 16 aprilie 1941.
[57] Vezi documentul integral în 23 august 1944. documente 1939-1943, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1984, documentul nr.153, p.201-207, în Ioan Scurtu, (coordonator ), Istoria României între anii 1918-1944, Culegere de documente, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1982, p.359-364.
[58] 23 august 1944. Documente …, p.206-207.
[59] „Monitorul Oficial”, partea I, nr.32 din 7 februarie 1941.
[60] „Monitorul Oficial”, partea I, nr.85 din 9 aprilie 1941, Înalt Decret nr.977 din 8 aprilie 1941.
[61] Idem, nr.86, din 10 aprilie 1941, Înalt Decret  nr.219 din 3 februarie 1941.
[62] A.Simion, op.cit., p.68-69.
[63] Stenogramele …, vol.III, p.126.
[64] Mihai Fătu, Alianţele politice ale Partidului Comunist Român. 1944-1947, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.67-69.
[65] Vezi ibidem, p.68
[66] Ibidem.
[67] Ibidem, p.73.
[68] Ibidem.