Comunicare Putere Opoziţie pe timpul participării Roniei la Campania din Est 1941-1944

Evenimentele de pe frontul european al celui de-al doilea război mondial din vara anului 1941, apropiau tot mai mult operaţiile militare de graniţele României, intrarea ţării în război devenind un subiect major al comunicării putere - opoziţie. Se contura tot mai insistent, iminenţa angajării armatei române în conflict, problema în discuţie rămânând doar când şi de partea cui va fi angajată ţara. Pe acest subiect opiniile erau împărţite. Cea mare parte a societăţii româneşti era conştientă că obiectivul reîntregirii naţionale nu poate fi atins, decât prin forţa armelor, convingere manifestată şi la nivelul puterii politice, dar şi la principalele forţe ale opoziţiei.

România în războiul din Est

Între timp, ofensiva germană din Balcani apropia tot mai mult războiul de fruntariile României. După cum se ştie, încă din decembrie 1940, Hitler, semnând Directiva nr.21 (Planul Barbarossa) hotărâse atacarea U.R.S.S., forţele germane de la flancul sudic al frontului urmând să declanşeze ofensiva de pe teritoriul românesc din Moldova. Directiva amintită lua în calcul şi o „participare activă a României la războiul contra Uniunii Sovietice”[1]. Nu face obiectul analizei noastre detalierea misiunilor şi a forţelor române ce urmau să fie angajate. Este interesant doar de semnalat, neîncrederea manifestată la nivelul conducerii militare supreme germane, în trupele române şi mai ales hotărârea Führer-ului de a amâna cât mai mult posibil înştiinţarea generalului Antonescu despre intenţia Germaniei de a ataca Uniunea Sovietică şi mai ales despre implicarea unor mari unităţi româneşti în conflict.

Este elocvent în acest sens ordinul dat de Hitler comandantului suprem al armatei de uscat germane din România, Ritter von Schobert de a evita un răspuns precis la vreo întrebare a Conducătorului Statului, dacă Germania se aşteaptă la un război sau dacă Germania va ataca Rusia, în caz că împrejurările o vor cere[2]. „Faţă de români - ordona Hitler înaltului său comandament militar, referindu-se la desfăşurarea în Moldova a Armatei a 11-a germană - prezenţa acesteia trebuie explicată ca o măsură sporită de securitate, având în vedere acţiunile ofensive pe care Reichul le intenţionează în vest şi din cauza puternicelor concentrări de trupe ruseşti la frontiera română”[3].

În lunile mai-iunie 1941 s-a încheiat deplasarea şi desfăşurarea Armatei 11 Germană în Moldova, pe de o parte şi de alta a Iaşului, concomitent cu o mobilizare parţială camuflată a armatei române, executată de Marele Stat Major român la sugestia Comandamentului suprem al trupelor armatei de uscat german din România, acţiuni motivate de generalul Ritter von Schobert ca având drept scop, asigurarea frontierei române „împotriva unui eventual atac al ruşilor”. În fapt, instrucţiunile secrete din mai 1941 îi încredinţau lui von Schobert responsabilitatea de a pregăti operaţii ofensive şi defensive conform Planului Barbarossa, de a apăra întreg „spaţiul românesc”, luând în subordine şi Misiunea Militară germană din România şi având dreptul de a purta tratative cu „şeful statului român în toate problemele care ating sarcinile sale”. Generalul Antonescu va fi informat despre o neîntârziată consfătuire cu Führerul, fără a i se oferi detalii despre Planul Barbarossa. Generalul Hansen, şeful Misiunii Militare, va face o nouă informare despre potenţialul armatei române. Nimic nu mai putea zdruncina convingerea Bucureştiului că Berlinul îi rezervase un rol de partener în războiul din Est.

Ultima convorbire Antonescu-Hitler dinaintea dezlănţuirii războiului în Est a avut loc la München, în ziua de 12 iunie 1941[4]. Cu acest prilej, Führerul l-a informat pe  Antonescu în legătură cu Planul Barbarossa şi rolul şi misiunile armatei române în războiul contra U.R.S.S. Acum, Conducătorul Statului român şi-a exprimat cererea ca România să participe la acţiunile miliare încă din prima zi a războiului. Pentru români, îşi argumenta Antonescu poziţia în faţa lui Hitler, lupta dusă în Est este o revanşă; războiul României este paralel cu războiul Reichului, însă armatele celor două state vor acţiona sub o comandă unitară. Pregătirea politico-diplomatică fiind încheiată, urma să se pună în mişcare instrumentul militar - armata. Până în aprilie 1941 s-a încheiat reorganizarea forţelor militare şi au fost puse în linie, cu sprijinul Misiunii Militare germane, 29 de divizii bine instruite şi bine comandate, pentru frontiera de Est fiind destinate 15 divizii.

Într-o atmosferă plină de încredere, la 21 iunie 1941, generalul Ion Antonescu semna Decretul de mobilizare a întregii naţiuni, în vederea intrării în luptă pentru eliberarea teritoriului naţional, mobilizare primită cu entuziasm şi încredere de către români. Au intrat pentru totdeauna în conştiinţa poporului român cuvintele de o profundă încărcătură patriotică, cu care generalul Ion Antonescu s-a adresat naţiunii, la 22 iunie 1941 din trenul „Patria” din gara Piatra Neamţ, prin Proclamaţia către ţară şi celebrul ordin către armată: Ostaşi! Vă ordon: treceţi Prutul[5].

Naţiunea română se angaja astfel, conştient într-un efort total pentru eliberarea teritoriilor răpite în vara anului 1940, ideal scump tuturor românilor. „Războiul României a început într-un moment în care entuziasmul poporului a fost general, cu nimic mai prejos decât cel manifestat în mai 1877 n(proclamarea independenţei naţionale) ori în august 1916 (intrarea ţării în primul război mondial pentru eliberarea Transilvaniei). Nu a fost deci straniu că n-au întârziat să se facă în iunie 1941 raportări la respectivele fapte memorabile în comparaţie cu care războiul lui Antonescu - proclamat în mod oficial sfânt - s-a impus decisiv prin anvergura operaţiilor şi justeţea ţelurilor propuse” (Gh.Buzatu)[6].

Pe ansamblul fronturilor celui de-Al Doilea Război Mondial, prezenţa României s-a extins pe durata a 1.421 zile (22 iunie 1941 - 12 mai 1945) şi a cunoscut mai multe faze distincte, în funcţie de zonele operaţiilor, natura obiectivelor strategice, calitatea aliaţilor şi inamicilor de fiecare moment, motivaţiile ţelurilor avansate etc. În lucrarea anterior citată, precum şi în Istoria românilor în secolul XX, prof.Gh.Buzatu distinge următoarele faze:

Campania din Est (22 iunie 1941 - 23 august 1944), în cursul căreia România, aliată cu Germania şi sateliţii săi, a acţionat iniţial pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei iar, în continuare, şi-a trimis forţele departe în interiorul U.R.S.S., fapt care a pus-o în stare de război cu toate puterile marcante ale Naţiunilor Unite.

Campania dintre 23 şi 31 august 1944, purtată exclusiv pe teritoriul naţional pentru lichidarea sau alungarea  trupelor germane devenite inamice în momentul răsturnării regimului antonescian şi a supralicitării armistiţiului cu Naţiunile Unite.

Campania din Vest (septembrie 1944 - 12 mai 1945), în cursul căreia România, acţionând de data aceasta în tabăra Naţiunilor Unite (dar fără a-i fi recunoscută calitatea de cobeligerantă, precum Italiei după 1943) s-a aflat în războiul declarat cu Germania şi ultimii săi aliaţi, iar trupele sale, combătând în cadrul şi sub comanda unui Înalt Comandament Zonal al U.R.S.S. au acţionat iniţial pentru alungarea trupelor germane şi ungare din nordul Transilvaniei, deci de pe teritoriul naţional răpit prin Dictatul de la Viena din 1940 (1septembrie - 25 octombrie 1944), după care s-a produs cea de a doua trecere a Nistrului, mai precis trimiterea forţelor române în vest în urmărirea unităţilor Wehrmachtului şi a celor aliate lui din Ungaria, Cehoslovacia şi Austria de Nord.

O etapizare de detaliu a angajamentului României pe Frontul de Est ne este prezentată în aceleaşi surse, după cum urmează:

Bătălia celor 33 de zile pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei (22 iunie - 26 iulie 1941) – Armatele 3 şi 4 române şi 11 germană.

Bătălia pentru Odessa (14 august - 16 octombrie 1941) - Armata 4 română.

Marşul trupelor germane - Armata 11 germană şi 3 română pe direcţiile Bug - Nistru - ţărmul Mării de Azov în zona Berdiansk - Mariupol supranumită şi Stepa Nogai (august - octombrie 1941).

Bătălia Crimeii, angajată din toamna anului 1941, când o parte din Armata 11 germană (Corpul de armată 54) şi Armata 3 română au abandonat marşul spre Marea de Azov, pentru a lichida în sud trupele sovietice rămase în peninsulă şi continuată în iarna şi la începutul verii anului 1942 de trupele Armatei 11 germană ţi unităţile române special destinate (Corpul de Vânători de Munte, sub comanda generalului Avramescu, o divizie de infanterie, divizioane de artilerie grea, o brigadă de cavaleri etc.), când a fost realizat asaltul Crimeii, ce a culminat cu cucerirea Sevastopolului, desăvârşită la 4 iulie 1942.

Epopeea Stalingradului cu mai multe faze distincte:

- marşul trupelor române (Armatele 3 şi 4) şi germane spre Stalingrad - 28 iunie - septembrie 1942;

- asaltul Stalingradului (septembrie-noiembrie 1942). Armatele 3 şi 4 române au acţionat în cadrul Grupului de Armate „B” (comandant, feldmareşalul Weichs) alături de Armatele 6 germană, 2 ungară, 8 italiană şi 4 blindate germane, stabilindu-se finalmente Armata 3 în zona denumită Cotul Donului. Armata 4 a ocupat zona cea mai avansată din dispozitivul de la Stalingrad, la sud-vest de oraş, în aşa numita Stepă Calmucă;

- defensiva în zona Stalingradului după declanşarea contraofensivei sovietice (19/20 noiembrie). Frontul Armatei 3 române a fost rupt în două sectoare, rămânând în încercuire diviziile 15 (general Mazarini), 6 (general Lascăr) şi mare parte a Diviziei 5 (general Sion) care, alcătuind ulterior Grupul general Lascăr, vor încerca zadarnic să iasă din încercuire spre vest. Concomitent, Divizia 1 cavalerie (general Brătescu) a fost împinsă de sovietici spre Est, în sectorul Armatei 6 germane şi ea încercuită. În sectorul Armatei 4 române, ofensiva Armatei Roşii, declanşată la 20 noiembrie 1942, s-a concretizat cu încercuirea Diviziei 20 (general Tătăranu) şi împingerea spre sud-vest a restului forţelor române.

În acest context a intervenit, în totală contradicţie cu decizia O.K.W.-ului impusă de Hitler, recomandarea din 26 noiembrie 1942 a Marelui Cartier General Român privind aducerea în ţară a Armatei 3 şi 4. Retragerea, înfăptuită în conformitate cu ordinul din 19 ianuarie  1943 al Marelui Stat Major român s-a realizat în lunile februarie-martie, astfel că până la 17 aprilie, toate forţele erau deja aduse în ţară şi demobilizate.

Operaţiile din Cuban (1 februarie - 9 octombrie 1943) reprezentând acţiunile de retragere ale Corpului de cavalerie român (Diviziile 6 şi 9 cavalerie, 1, 2 şi 3 munte, 10 şi 18 infanterie) incluşi în Grupul de Armate German „A” (feldMareşalul von Kleist) care fusese destinat asaltului Caucazului şi care, după eşecul de la Stalingrad a abandonat prin lupte poziţiile anterior câştigate şi s-a orientat spre Marea de Azov, pentru a fi evacuat în Crimeea.

Apărarea (octombrie 1943 - aprilie 1944) şi evacuarea Crimeii (14 aprilie - 12 mai 1944) executată sub presiunile dinspre nord şi nord-est ale Armatei Roşii şi soldate cu salvarea - pe căile maritime şi aeriană - a unor importante forţe germane (2 divizii) şi române (cele 7 divizii retrase din Cuban), reunite sub comanda generalului Jacnecke (Armata 17 germană).

Retragerea armatelor germane şi române în Basarabia şi Moldova s-a înfăptuit în iarna 1943-1944, sub presiunea continuă a forţelor sovietice pe direcţiile Doneţ-Nipru-Nistru-Bug-Prut. Au fost implicate esenţialmente trupele germane reorganizate în zonă, în noile condiţii, Grupul de Armate „Sud” şi îndeosebi Grupul de Armate „A”, care din aprilie 1944 şi-a schimbat denumirea în Grupul de Armate „Ucraina de Sud”. În perioada de referinţă au acţionat în zona dintre Bug şi Nistru doar 5 divizii române (5, 14, 15, 21 şi 24 infanterie) toate aflate în subordinea Corpului 3 armată şi destinate supravegherii căilor de comunicaţii şi modurilor de cale ferată.

La 3 şi 4 martie 1944 s-au declanşat ofensivele Fronturilor 1, 2 şi 3 ucrainiene sovietice, concretizate în atingerea Nistrului (18 martie), ocuparea Cernăuţilor (29 martie) şi forţarea Prutului (26 martie), în punctele Ripiceni, Stânca şi Şendreni. În asemenea condiţii, la 16 martie 1944 Directiva nr.45 a M.St.M. român a reintrodus Armata 4 în stare operativă. De asemenea, Armata 3 dispusă în dispozitiv pe litoralul Mării Negre între Bug şi Nistru s-a retras la vest de fluviu. Spre sfârşitul lunii martie şi în luna aprilie 1944, comandamentele german şi român au realizat o linie de rezistenţă în nord-estul României, pe traseul Kuty-Paşcani nord-Iaşi nord-Chişinău-Dubăsari-linia Nistrului, până la vărsarea în Marea Neagră, încredinţată Grupului de armate „Ucraina de Sud”.

Comandat la început de generalul von Schorner, iar după 24 iulie 1944, de generalul colonel Hans Friessner, grupul respectiv reunea iniţial Armata 17 germană (dispusă încă în Crimeea), Armata 3 română şi Armata 6 germană („Gruparea Dumitrescu”), Armata 4 română şi 8 germană („Gruparea Wöhler”) şi forţe adecvate de rezervă.

Bătălia Moldovei a fost angajată la 20 august 1944, în urma ofensivei dezlănţuite de fronturile 2 şi 3 ucrainiene de către forţele Grupului de armate „Ucraina de sud”. Dispozitivul româno-german, străpuns iniţial de inamic, nu a putut fi apărat până la capăt, iar puternicul aliniament Focşani-Nămoloasa-Galaţi, nici nu a fost cazul să mai fie pus la încercare în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, soldată cu doborârea regimului Mareşalului Antonescu, ruperea alianţei României cu Axa şi mai mult angajarea ei alături de Puterile Aliate, în războiul împotriva Germaniei.

Luptele pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei

Declanşate la 22 iunie 1941, operaţiile militare desfăşurate de Armata 3 română (comandant generalul Petre Dumitrescu), Armata 4 română (comandant generalul Nicolae Ciupercă) şi 11 germană (comandant Eugen von Schobert) reunite în Grupul de armate „General Antonescu[i] au vizat iniţial eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei. Până la 2 iulie 1941nu s-au desfăşurat acţiuni militare de anvergură. Luptele au avut caracter local, rezumându-se la realizarea unor capete de pod la est de Prut şi a unor mici incursiuni în dispozitivul inamic din nordul Bucovinei.

Trecerea la ofensiva propriu-zisă s-a declanşat la 2 iulie 1941, când condiţiile au devenit favorabile, prin victoriile obţinute de armatele feldMareşalului Gerd von Rundstedt  la nord de mlaştinile Pripetului şi retragerea forţelor sovietice  spre Main. Lovitura principală a fost executată de Armata 11 germană pe direcţia Iaşi-Moghilev. Armata 3 română a declanşat ofensiva la 3 iulie 1941, acţionând cu Brigăzile Corpului de munte spre capitala Bucovinei. Până în seara zilei a eliberat Storojineţul, apoi la 5 iulie Cernăuţiul. Fără răgaz înaintarea a continuat spre Hotin - eliberat la 8 iulie, după vcare a forţat Nistrul între 17 şi 19 iulie şi a străpuns linia fortificată „Stalin”,  îndepărtând astfel forţele inamice ale graniţelor ţării.

Armata 11 germană, în compunerea operativă a căreia acţionau şi cinci divizii române, au luptat în nordul şi centrul Basarabiei, pe direcţia Iaşi-Moghilev, iar Armata 4 română la sud de masivul Corneşti. Executând lovitura principală cu Corpul 3 armată, pe direcţia Albiţa-Chişinău-Dubăsari şi o acţiune de fixare cu Corpul 5 armată la est de Fălciu, în capetele de pod Ţiganca, Epureni, Cania, unde s-au desfăşurat cele mai grele lupte. În triunghiul Corneşti, Orhei, Chişinău - poziţie strategică remarcabilă - luptele au fost extrem de crâncene, trupele sovietice opunând o rezistenţă îndârjită. Masivul Corneşti nu a putut fi străpuns decât în urma unei ample manevre realizată de Corpul 54 armată german, în compunerea căruia luptau şi trei mari unităţi române, inclusiv Divizia 1 blindată şi Corpul 3 armată română. În urma unei ample manevre învăluitoare, la 16 iulie 1941 a fost eliberat Chişinăul - capitala Basarabiei. A urmat o viguroasă acţiune de urmărire spre Nistru, trupele sovietice fiind respinse pretutindeni, dincolo de fluviu. Eliberarea oraşului Cetatea Albă la 26 iulie 1941 încheia operaţia din Basarabia.

Printr-un comunicat al Marelui Cartier General român se anunţa întreaga ţară că: „Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la Marea Neagră suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune” [8]. Reîntregirea graniţei de est a ţării prin lupta a peste 400.000 militari români (morţi, răniţi, dispăruţi) a anulat pentru moment consecinţele brutalului ultimatum sovietic, redeşteptând românilor speranţa refacerii, dacă nu altfel, prin luptă a vechilor fruntarii ale României Mari. Documentele de arhivă şi mărturiile veteranilor de război elogiază fapte de eroism ale ostaşilor români de toate gradele. Eroii noştri au înroşit  cu sângele lor apele Prutului, Bâcului, Răutului şi Nistrului şi au albit cu oasele lor tărâmurile Basarabiei şi Bucovinei. La Cernăuţi şi Hotin, la Ţiganca şi Lăpuşna, la Chilia şi Cetatea Albă, soldatul român a luptat şi a căzut pentru familia, vatra şi ogorul său care-i fuseseră cotropite prin viclenie şi forţă.

Istorica poruncă „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” a fost receptată de întregul neam românesc şi armata sa, ca un act curajos de dreptate şi patriotism. Generalul Antonescu, care şi-a asumat responsabilitatea realizării prin luptă a năzuinţelor de restabilire a hotarelor fireşti ale României, contestat sau aprobat, atunci sau acum, rămâne în istoria ţării ca un militar de excepţie şi un mare patriot, de numele căruia se leagă pe veci reîntregirea teritoriilor româneşti din nord-est, ciuntite în vara anului 1940.

Istoria consemnează adevărul că participarea armatei române alături de cea germană la bătălia pentru eliberarea Basarabiei, a părţii de nord a Bucovinei şi Ţinutului Herţa, între 22 iunie şi 26 iulie 1941, a fost un act legitim şi de necontestat. Teritoriile străvechi româneşti din nordul şi răsăritul ţării, cu o suprafaţă de 50.762 km2 şi o populaţie de 3.776.000 locuitori, în majoritate români, răpite prin forţă şi dictat, cu un an în urmă, au fost readuse la Patria-mamă.

Dincolo de Nistru, eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei nu a însemnat sfârşitul participării armatei române la război. Motivând buna desfăşurare a operaţiilor militare la flancul sudic al frontului, Hitler a solicitat printr-o scrisoare generalului Antonescu, la 27 iunie 1940, continuarea de către armata  română a acţiunilor militare dincolo de Nistru. Răspunzând solicitării lui Hitler, Ion Antonescu îi transmitea: „Vă confirm şi acum că voi merge până la capăt în acţiunea ce am pornit la răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al ţării mele: bolşevismul rus. De aceea, nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu. [...] Voi îndeplini această acţiune din convingerea adâncă că slujesc nu numai Neamul Românesc şi populaţiile româneşti de peste Nistru, dar şi comandamentele civilizaţiei şi nevoia de a lupta conştient la întemeierea noii soarte în Europa”[9].

Acceptând necondiţionat cererea lui Hitler, Conducătorul Statului român a precizat că face acest lucru pentru a obţine sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării, răşluită de Ungaria în 1940, prin samavolnicul Dictat de la Viena. Decizia de trecere a Nistrului a fost unul din cele mai contestate hotărâri ale generalului Antonescu, atât în epocă, cât şi în istoriografia contemporană. De aceea, generalul a simţit nevoia să se justifice, prezentând acele argumente de ordin politic, militar şi moral, de acum în mare parte împărtăşite de majoritatea istoricilor, mai ales cei militari. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941, Antonescu afirma: „În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne puteam sprijini situaţia noastră? Pe germani. Ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. [...] Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii după ce au luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii?  Puteam să fi stat cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept să mi se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am fi pornit la luptă fără Germania nu am fi luat Basarabia şi Bucovina de la ruşi. [...] Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc  aici. [...] Ar însemna să dezonorez şi armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă duc până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!”[10].

De fapt, angajarea trupelor române la est de Nistru începuse înainte de amintitul schimb de scrisori Antonescu - Hitler. Armata 3 română, subordonată Armatei 11 germane, a participat la luptele pentru forţarea Nistrului şi străpungerea liniei fortificate „Stalin” între 17-20 iulie, iar de la începutul lunii august, a fost angajată pe malul stâng al Bugului. Concomitent au trecut Nistrul şi diviziile 6, 8, 13 şi 14 infanterie care acţionau în cadrul Grupului 30 armată german, urmate în noaptea de 5 spre 6 august, de Divizia 1 blindată şi apoi de marile unităţi ale Armatei 4, care au fost dirijate spre Odessa[11]. Urmărirea inamicului dincolo de Nistru s-a executat prin lupte frecvente cu ariergărzile acestuia, cele mai grele desfăşurându-se la Karpovo, Vierhovca, Konceba, Krivoe Ozero, Vradievka etc. Înfrânte şi în zona Ananiev de Armata 11 germană, forţele sovietice au fost obligate să se retragă spre sud-est către Nikolaev şi Voznesensk, pe Bug, unde Armata 3 a ajuns la 10 august 1944. Acţiunile ulterioare au fost determinate de o nouă cerere pe care Hitler a adresat-o generalului Antonescu la 14 august, după întâlnirea  lor de la Berdicev de la începutul lunii august, când au pus bazele viitoarei colaborări militare româno-germane, hotărând ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de Conducătorul Statului român, Armata 3 a reluat, la 20 august, înaintarea spre Nipru, unde a respins la nord de Berislav, între 1 şi 15 septembrie, încercările forţelor sovietice de a trece la est de fluviu în flancul şi spatele Armatei 11 germane. Cele mai grele lupte   s-au dat la Fisch şi Sablukovka (3-5 septembrie), Balka (5 septembrie), Leontievka (7 septembrie) şi Gavrilovka (9 septembrie)[12].[ii]

În timp ce Armata 3 română executa misiunea de acoperire pe Nipru, Armata 11 germană a forţat fluviul la Berislav la 30 august, îndreptându-se cu Corpurile 30 şi 49 armată spre aliniamentul întărit dintre Balki şi Melitopol, la sud de marele cot al Donului, în timp ce Corpul 54 armată înainta spre Crimeea. La 15 septembrie, Armata 3 română a trecut şi la Niprul deplasându-se spre est, până la 22 septembrie, când Corpul de munte a primit ordin să înlocuiască Corpul 49 armată german aflat în încleştare cu inamicul la sud de Balki, în vederea deplasării acestuia spre Perekop.

Corpul de cavalerie a primit noi misiuni de luptă la sud de  Veseloe, fiind intercalat între două divizii germane. Între timp, chiar în ziua în care Armata 11 germană declanşa ofensiva spre istmurile Crimeii, s-a produs un puternic contraatac cu tancuri şi infanterie pe întregul front dintre Balki şi Melitopol, cu scopul de a pătrunde în flancul stâng şi în spatele trupelor germane care înaintau spre Perekop. După luptele de la sfârşitul lunii septembrie, printr-o contraofensivă puternică, la începutul lunii octombrie, sprijinită şi de Grupul blindat „von Kleist” dinspre Zaporoje, armatele sovietice aflate la nord de Marea de Azov au fost înfrânte.

Bătălia Odessa[13]. În timp ce armatele  3 română şi 11 germană pătrundeau în Crimeea, Armata 4 română, comandată de generalul Nicolae Ciupercă a fost angajată în luptele pentru cucerirea Odessei, principala bază terestră şi aeronavală sovietică în bazinul Mării Negre. Situată la doar 15 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi 400 km de Bucureşti şi zona petroliferă a Văii Prahovei, Odessa reprezenta un real pericol pentru România[14]. A fost şi acesta un motiv pentru care generalul Ion Antonescu (de la 22 august 1941 - Mareşal) a cerut lui Hitler ca în operaţia Odessa să fie angajate în principal forţe române. Începută la 8 august, imediat după întâlnirea de la Berdicev dintre Hitler şi Antonescu, operaţia ofensivă a Armatei 4 română la fost finalizată la 16 octombrie 1941, după două luni de lupte extrem de grele, într-un teren bine fortificat şi apărat de trupe de elită ale Armatei de litoral sovietice.

În concepţia Marelui Stat Major român stabilite prin Directiva Operativă nr.31 se prevedea realizarea de către Armata 4 a unei manevre combinate - o lovitură frontală cu marile unităţi ale Corpului 3 şi alta de învăluire şi întoarcere cu forţele Corpului 5 armată[15]. Lupte grele cu pierderi incomensurabile de ambele părţi s-au desfăşurat succesiv de-a lungul lunilor august - octombrie, pentru străpungerea celor trei linii fortificate ale citadelei[16]. În după amiaza zilei de 16 octombrie 1941, trupele române au intra în Odessa, punând stăpânire pe oraş. A fost anihilat astfel, capul de pod sovietic din zonă, îndepărtându-se pericolul ce ameninţa continuu spatele grupării de forţe germano-române ce opera la flancul drept al frontului est-european. Victoria obţinută de armata română la Odessa a sporit securitatea obiectivelor de importanţă strategică de pe teritoriul României împotriva aviaţiei şi flotei sovietice. Imobilizarea unor importante forţe terestre inamice (peste 100.000 de oameni), de aviaţie precum şi a majorităţii flotei de război şi comerciale sovietice din Marea Neagră a creat mari posibilităţi de acţiune forţelor germane care au înaintat în acest timp circa 450 km spre est, până în apropierea Donului. De asemenea, au fost eliminate posibilităţile de acţiune ale inamicului în spatele flancului drept al trupelor române şi germane, care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeii.

Având o importanţă strategică incontestabilă în evoluţia viitoarei a operaţiilor militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a relevat pe lângă virtuţile ostăşeşti ale militarilor români şi multe neajunsuri din conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Pierderile nepermis de mari suferite de armata română la Odessa[17], l-au determinat pe Mareşal, în primul rând să-l destituie, chiar în timpul acţiunilor de luptă, pe comandantul Armatei 4, generalul Nicolae Ciupercă, înlocuindu-l cu generalul Iosif Iacobici, apoi după încheierea operaţiei să ordone M.St.M. efectuarea unei ample anchete a cauzelor neajunsurilor manifestate în timpul operaţiei. În documentul întocmit se evidenţia că pe lângă unele cauze specifice teatrului de operaţii (în special celor referitoare la situaţia terenului) au existat cauze profunde privind încadrarea, organizarea, instruirea şi dotarea, avându-şi sorgintea încă din perioada interbelică.

Documentul întocmit de experţii M.St.M. a fost amplu dezbătut cu toţi comandanţii de mari unităţi. O astfel de analiză întreprinsă personal de Mareşal la Şcoala Superioară de Război cu factorii de comandă până la nivelul comandanţilor de divizii, se constituie într-un adevărat rechizitoriu la adresa celor care nu au asigura în perioada interbelică, conducerea statului şi a armatei, condiţiile necesare pregătirii armatei. „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamente nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor. Nepregătirea acestora a dus la nepregătirea subofiţerilor şi soldaţilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Conducerea politică a statului şi, în consecinţă, cea militară nu putea duce decât la ceea ce a dus: la dezastru. Acum însă se pune întrebarea: Ce facem? Constatăm şi ne scobim în dinţi? Trebuie luat totul de la capăt şi lucrat serios” (Mareşal Ion Antonescu)[18].

După ce îşi prezintă punctul de vedere cu privire la măsurile grabnice de adoptat, Mareşalul continua: „Iată ce avem de spus pe marginea acestui rechizitoriul teribil, care nu poate lovi pe adevăraţii vinovaţi - oamenii politici şi regele Carol - care acum stau ascunşi, rod ce au furat, îşi freacă mâinile ca alţii să eşueze pentru ca să arate că ei nu sunt vinovaţi, ci poporul. Realitatea este că poporul este victima”[19]. Alături de înfruntările militare propriu-zise, specifice războiului clasic, acţiunile de la Odessa au relevat prezenţa în luptă a partizanilor şi a unei vaste reţele de catacombe pe întreaga suprafaţă a localităţii (75 km2), în care s-au refugiat după ocuparea oraşului partizani, agenţi N.K.V.D., comunişti fanatici şi alte elemente subversive care au organizat şi executat numeroase acţiuni teroriste asupra trupelor române. În acest context, atentatul executat asupra comandamentului Diviziei 1 infanterie, în după amiaza zilei de 22 octombrie, a fost cel mai sângeros, provocând pierderea a 135 de persoane, militari şi civili, între care chiar comandantul diviziei, generalul Ioan Glogojanu[20].

Impactul emoţional provocat a fost extrem de puternic. Sub impresia masacrului, considerând nu fără temei, că atentatul a fost provocat de comunişti, între care se aflau şi mulţi evrei. Mareşalul a dispus represalii împotriva acestei etnii şi a comuniştilor de orice etnie. Nu se cunosc nici până acum, consecinţele exacte ale ordinului de represalii, oricum acestea sunt realităţi tragice evidente, care nu trebuie ignorate, ci analizate cu obiectivitate, prin studierea şi coroborarea tuturor documentelor epocii. Odată cu încheierea operaţiei Odessa, a încetat în linii mari şi Campania anului 1941, companie în care atât în Basarabia, Bucovina şi Odessa, prin efortul său uman şi material, prin capacitatea sa combativă, armata română se înfăţişa deja ca a treia prezenţă militară pe frontul de est.

------------------------------------------
[1] A.Hillgruber, op.cit., p.165.
[2] Ibidem, p.168.
[3] A.Simion, op.cit., p.141.
[4] Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, op.cit., p.59.
[5] Ambele documente sunt publicate în „Monitorul Oficial” nr.145, partea I, din 23 iunie 1941.
[6] Gh.Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Iaşi, Centrul de Istorie  şi Civilizaţie Europeană, 1995, p.20.
[7] Grupul de Armate „General Antonescu” era compus din cele trei armate, având în subordine 10 comandamente de corp de armată (7 române şi 3 germane) cu 24 de divizii (16 române şi 8 germane), 3 brigăzi de munte române, 4 brigăzi de cavalerie române, 2 brigăzi de fortificaţii române şi alte unităţi de diferite arme. Acţiunile de luptă au fost sprijinite de Flota 4 aeriană germană şi de gruparea aeriană de luptă română care avea 3 flotile de aviaţie de vânătoare, 1 flotilă de hidroaviaţie, escadrile de recunoaştere, legătură, observaţie, artilerie, antiaeriană, era reprezentată în zona de operaţii prin grupuri cu un total de 12 divizioane. Marina Militară Română dispunea de 39 nave de luptă mai importante, din care 22 la Marea Neagră şi 19 la Dunăre. Efectivele totale ale armatei române angajate în luptă însumau 473.103 militari (armata de uscat – 402.747; aeronautica – 56.176, marina – 14.180) - cf.general de corp de armată (r) Vasile Bărboi, Eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, în Dosarele istoriei, an.IV, nr. 7(35), 1999, p.20.
[8] Alesandru Duţu, România în război, în Dosarele istoriei, An IV, nr.9(37), 1999, p.48.
[9] Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului. 1941, Editura Albatros, 1995, p.97-98.
[10] Stenogramele …, vol.IV, p.569.
[11] Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Vladimir Zodian, Leonida Moise, Mareşalul Antonescu la Odessa, Editura Paideea, Bucureşti, 1999, p.58 şi urm.
[12] Alesandru Duţu, De la Nistru spre Volga şi în Caucaz, în Dosarele Istoriei, An IV, nr.7(35), p.30.
[13] Ample detalii despre această operaţie executată aproape în exclusivitate de armata română, de văzut în Jipa Rotaru, Octavian Burcin, Zodian Vladimir, Leonida Moise, op.cit.
[14] Vezi detalii în Ibidem, p.52-53.
[15] Coordonatori Colonel dr.Alesandru Duţu, col.dr.Petre Otu, Pe ţărmul nord pontic (17 iulie 1941 – 4 iulie 1942), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p.92-93.
[16] Comandor Jipa Rotaru, lt.col. Octavian Burcin, mr.Vladimir Zodian, Mareşalul Ion Antonescu. Am făcut războiul sfânt împotriva bolşevismului, Editura Cogito, Oradea, 1994, p.162-178.
[17] Pierderile în oameni ai armatei române la Odessa s-au cifrat la 90.020 militari (morţi, răniţi, dispăruţi), astfel: ofiţeri – 3.435 (28,5%), din totalul celor angajaţi; 1.385 subofiţeri (14%); 85.200 trupă (26,7%); pierderi materiale – 58 avioane (9% din totalul angajat); 336 mitraliere, 49 de tunuri anticar; 19 care de luptă (11%); 102.050 arme infanterie; 956 puşti mitralieră; 115 aruncătoare uşoare de mine; 15 tunuri de câmp; 12 tunuri şi obuziere grele (A.M.R., fond Microfilme, rola P II, 5224, C.202).
[18] A.M.R., fond Microfilme, rola P II, 1.1004, C.328-329.
[19] Ibidem.
[20] Idem, J.O., Armata 4, partea a II-a, f.294.