Crimeea

Cucerirea de către trupele germano-române a Crimeii, în toamna – iarna 1941 a fost rezultatul unei schimbări inopinate dictate personal de Hitler în planul general de operaţie, care conform ordinelor iniţiale ale războiului fugar, aveau drept obiectiv strategic Moscova. Încă din august 1941, într-un ordin dat pe data de 21, Hitler preciza: „Cel mai important obiectiv care trebuie îndeplinit înainte de venirea iernii nu este capturarea Moscovei, ci cucerirea Crimeii şi regiunii industriale şi miniere a Doneţului, precum şi întreruperea aprovizionării ruşilor cu petrol din Caucaz /…/ cucerirea peninsulei Crimeea este de cea mai mare importanţă pentru asigurarea aprovizionării noastre cu petrol din România”[1]. Mai mult, peste numai două zile, atunci când generalul Heinz Guderian încerca printr-o ultimă intervenţie să-l determine pe Hitler să ordone reluarea înaintări trupelor  blindate spre Moscova, acesta i-a oferit aceleaşi argumente de ordin economic, subliniind că mai presus de orice, Crimeea trebuia cucerită pentru a elimina astfel „acest portavion sovietic susceptibil de a ataca puţurile petroliere din România”[2].

Ofensiva germană în Crimeea a fost declanşată la 24 septembrie, prin atacarea Istmului Perekop, fiind oprită de sovietici la 29 septembrie şi la 11 octombrie, după încheierea victorioasă a acţiunilor de la nord de Marea de Azov. Acum Corpul 54 armată german şi Detaşamentul colonel Radu Korne au înaintat spre Perekop, iar Corpul 30 german spre istmul Salkovo. După zece zile de lupte grele, diviziile germane au străpuns puternicele poziţii fortificate ale Armatei Roşii şi trecând la urmărire au cucerit Simferopolul, la 1 noiembrie trupele germano-române înaintând apoi spre Feodosia, Yalta şi Kerci.

Corpul de munte român care străpunsese poziţiile fortificate din istmul Genicesk au fost îndreptate spre sudul peninsulei, cu Brigada 1 munte la Aluşta şi Sudak şi Brigada 8 cavalerie spre Kerci. În condiţii deosebit de dure, de iarnă, trupele româno-germane au reuşit, până la 14 noiembrie, să cucerească portul Kerci, alungând trupele sovietice din peninsula cu acelaşi nume, concomitent încercuind Sevastopolul. Au urmat amplele acţiuni de desantare executate de trupele sovietice la Kerci şi Feodosia şi stoparea înaintării forţelor germano-române spre Sevastopol, capitala peninsulei Crimeea. Von Manstein, comandantul frontului, a ordonat în aceste condiţii, trimiterea în zonă a noi forţe, Brigăzile 8 cavalerie şi 4 munte române şi Detaşamentul român colonel Radu Korne.

S-au dat lupte crâncene, în urma cărora înaintarea sovietică la extremitatea estică a peninsulei Kerci a fost stopată până la 13 ianuarie 1941, permiţându-se astfel comandamentului german să introducă noi forţe în teatrul de operaţii: Diviziile 10 şi 18 infanterie române şi 132 şi 170 germane. La 15 ianuarie 1942, concomitent cu o nouă debarcare efectuată la Sudak, inamicul a reluat ofensiva, încercând să debuşeze în nord şi est pentru a întoarce frontul trupelor germano-române şi a face joncţiunea cu forţele de la Feodosia. Acţiunea ofensivă a Armatei Roşii a fost anihilată până la 28 ianuarie, prin intervenţia fermă a Detaşamentului colonel „Kukser”, constituit din trupe mixte germane şi române. Sovieticii au concentrat noi forţe în zonă, întărindu-şi frontul pe poziţiile de la Parpaci, de unde au declanşat o primă şi puternică ofensivă la 28 februarie 1942 cu efortul principal în zona de acţiune a Diviziei 18 infanterie, la Djantora şi parţial în zona de acţiune a Diviziei 46 germane, divizia român suferind o gravă înfrângere, ceea ce a provocat reacţia dură a Mareşalului, care apreciind că „vina o poartă numai comandanţii şi comandamentele”, a dispus măsuri dure, inclusiv destituirea comandantului Diviziei. Situaţia tensionată şi imprevizibilă din timpul iernii a fost aplanată de victoriile obţinute odată cu sosirea primăverii, iniţial pe frontul din peninsula Kerci, apoi, în înaintarea spre Sevastopol, obiectivul principal al ofensivei germano-române din Crimeea.

Comandamentul german a hotărât să elimine definitiv prezenţa forţelor sovietice din peninsula Kerci. În acest scop, Armata 11 germană, care avea în compunere şi Corpul 7 armată român, comandat de generalul Florea Mitrănescu, a declanşat la 8 mai 1942 o puternică ofensivă. Desfăşurată pe parcursul a 12 zile (8-20 mai), ofensiva germană a reprezentat un deplin succes, trupele sovietice fiind alungate definitiv din peninsula Kerci, armata germană deschizându-şi astfel drumul spre Sevastopol. În aprecierea generalului Platon Chirnoagă, şeful de stat major al Armatei 3 române[3], una dintre cele mai autorizate personalităţi ale armatei române, care a participat nemijlocit la evenimente, bătălia din peninsula Kerci a fost de concepţie „napoleoniană”. Victoria de la Kerci a creat condiţiile necesare declanşării asaltului final asupra fortăreţei Sevastopol care rezista în încercuirea de la 21 noiembrie 1941. În concepţia feldMareşalului von Manstein, având în vedere tăria obiectivului, pentru cucerirea Sevastopolului urma a se executa o puternică pregătire de artilerie şi puternice bombardamente de aviaţie, urmate de două lovituri convergente, executate de cele două corpuri de armată germane şi o acţiune de fixare a inamicului în zona centrală a frontului cu Corpul de munte român.

Asaltul a început la 7 iunie 1942, la orele 2.30, după o masivă şi îndelungată pregătire de foc care începuse încă din 2 iunie, în condiţiile în care, la rândul lor, trupele sovietice au executat intense trageri de artilerie asupra bazelor de plecare la atac germane. În pofida fortificaţiilor aproape inexpugnabile ale cetăţii şi a rezistenţei puternice opuse de inamic, Divizia 1 munte a cucerit înălţimile Fedjukini şi Gaytani, iar Divizia 4 munte, introdusă în luptă la 14 iunie în locul unei divizii germane grupul de cazemate situat la vest de înălţimile Bastion II Kegel etc. În faza finală a bătăliei în care deja forţele sovietice se retrăseseră din poziţiile fortificate între înălţimile Sapun şi Sevastopol, comandamentul german a scos cele două divizii germane de pe direcţia de efort spre oraş şi le-a deplasat spre flancul sudic, cu misiunea de a cuceri înălţimile situate la nord de Balaklava, pentru a înlesni înaintarea Corpului 30 armată german spre Herson, punctul cel mai întărit la sud de Sevastopol. Intenţiile germanilor de a înlătura participarea românilor la faza finală şi decisivă a asaltului a fost sesizat de comandantul Armatei 3 română, care a cerut imperativ ca trupele sale să nu fie desconsiderate şi marginalizate, după ce luaseră parte cu tot elanul şi vitejia lor la luptele victorioase de până acum în peninsulă. Aceasta a făcut ca Divizia 4 munte română ţinută până atunci în rezerva Corpului 54 armată german, să fie reintrodusă către 1 iulie în linia întâi, între Diviziile 20 şi 50 germane, participând astfel la asaltul final al Sevastopolului, care a căzut la 4 iulie 1942.

În semn de apreciere a contribuţiei substanţiale a armatei române la cucerirea Sevastopolului, generalul Hansen, şeful Misiunii Militare germane, a dispus ca tricolorul românesc să fie arborat pe cea mai înaltă clădire din Sevastopol, monumentul comemorativ al războiului din 1854-1855 (războiul Crimeii - n.n.). Deplin satisfăcut de victorie, Mareşalul Antonescu adresa în acele zile generalului Gh.Avramescu, comandantul Corpului de munte, o elogioasă telegramă în care scria: „Lupta pentru cucerirea Crimeii luând sfârşit după glorioase bătălii şi grele sacrificii, Patria, prin mine, vă exprimă gratitudinea şi recunoştinţa ei. [...] Arătaţi generalilor, ofiţerilor şi soldaţilor care au luptat la Feodosia, Eupatoria, Kerci şi Sevastopol toată admiraţia şi toată recunoştinţa mea. Ei au înscris în Crimeea una din cele mai glorioase pagini din istoria neamului nostru şi prin aceasta au binemeritat de la Patrie”[4].

La rândul său, Feldmareşalul von Manstein, comandantul trupelor româno-germane din Crimeea îi telegrafia Mareşalului Ion Antonescu: „Diviziile româneşti pe care am avut onoarea să le conduc aici, şi-au îndeplinit întreaga datorie şi prin cucerirea Balaklavei, au adăugat noi frunze de lauri la cununa gloriei. Au contribuit în mod esenţial la succes: cucerirea înălţimilor principale din jurul Bastionului II, atacat într-un extrem de greu teren păduros, precum şi asaltul asupra înălţimii Sapun efectuat de divizii româneşti. O altă divizie română a pătruns, împreună cu marile unităţi germane în Sevastopol. Mă gândesc cu profundă recunoştinţă la jertfele diviziilor din Corpul de munte român aduse pentru victoria comună din Crimea”[5]. Şi jertfele armatei române nu au fost puţine, pierderile armatei noastre la cucerirea Sevastopolului s-au cifrat la 260 ofiţeri şi 8.194 subofiţeri şi trupă.

Harkov - „Bătălia de iarnă”

Concomitent cu luptele din Crimeea, în prima jumătate a anului 1942, aprige încleştări s-au derulat şi la sud de Harkov, unde forţele sovietice pătrunseseră în decembrie 1941 după ruperea frontului la Izium, pe Doneţ, până pe aliniamentul Novo Komo-vest Lozovaia-Samoilovka-Braghimovka, realizând un  intrând cu o lăţime de 30-40 km est de Krasnograd, ameninţând serios cele două centre vitale de la vest de Doneţ: Harkovul şi Dniepetrovskul. Pentru a izola forţele sovietice în intrândul realizat, neavând suficiente forţe de rezervă în zonă, comandamentul german a făcut apel la generalul Petre Dumitrescu, comandantul tuturor forţelor aflate la est de Nistru, a căror misiune era paza litoralului Mării Negre şi a teritoriului dintre Nistru şi Nipru, precum şi legătura şi urmărirea operaţiilor unităţilor Corpului 6 român de la Harkov, ale Corpului de cavalerie în misiunea de siguranţă întins pe malurile Mării de Azov între Taganrok şi Genicesk şi al Corpului de munte în Crimeea[6].

Au fost trimise imediat Diviziile 1 şi 2 infanterie, ce alcătuiau Corpul 6  român sub comanda generalului Corneliu Dragalina, ce luaseră parte la ultimele lupte de la Odessa, iar la momentul respectiv se aflau în plin proces de refacere, nefiind pe deplin apte pentru misiuni operative şi Detaşamentul de schiori colonel Rotta. Ulterior, în lunile de primăvară au mai fost aduse două divizii române, 4 şi 20 infanterie. Marşul pentru ocuparea poziţiilor pe o distanţă de 450 km şi geruri de - 30⁰ şi luptele duse de ostaşii noştri s-au desfăşurat în condiţii deosebit de grele şi drept urmare cu pierderi mari. Cea mai grea luptă   s-a dat în 20 februarie, când la un vertiginos atac inamic cu infanterie blindată şi cavalerie, trupele române sau reuşit să oprească inamicul pe linia Vasilievka-Samoilovka, apoi printr-un atac vertiginos la 23 februarie, să pătrundă 12 km în dispozitivul inamic.

Acţiunile unităţilor române, alături de grosul celor germane în zona Harkov a permis Comandamentului Grupului de Armate „Sud” ca odată cu primirea unor importante întăriri, în special în blindate, să reia ofensiva din poziţiile avantajoase, în anul 1942. Prin confruntarea dintre marile unităţi de blindate de la Nepokitaia la nord de Harkov, bătălia Harkovului a intrat în istorie, ca una dintre cele mai mari bătălii de tancuri ale celui de-al doilea război mondial.

La sud de oraş, după o pătrundere temporară de 50 km în dispozitivul german, trupele sovietice au fost oprite la flancul stând al Corpului 6 armată român. La 17 mai Comandamentul german a iniţiat o contraofensivă de la sud spre nord, pe direcţia Slaviansk – Izium, pentru a ajunge în spatele forţelor sovietice aflate la sud-vest de Harkov, lucru definitivat până la 21 mai. Corpul 6 armată român a avut misiunea de a ataca la nord şi la sud de Lozovaia. Rezistenţa dârză opusă a făcut ca abia la 25 mai  obiectivul să fie atins de Divizia 1 infanterie română. Ofensiva forţelor române a continuat apoi spre nord, la Krasnapavlovka şi spre nord-est până pe valea Bereka, forţele sovietice fiind fracţionate până la 30 mai 1942. Făcând bilanţul marii victorii de la Harkov, Comandamentul german scria în Comunicatul din 30 mai: „Diviziile române, sub conducerea generalului Dragalina, au luptat umăr la umăr cu trupele germane şi au obţinut o nouă glorie pentru drapelele lor”, iar comandantul Corpului 11 armată releva că „toate trupele s-au bătut cu cea mai mare bravură”, iar participarea unităţilor armatei regale române şi anume a Corpului 6 armată, sub conducerea generalului Dragalina, a Diviziilor 1, 2, 4 şi 20 şi a unităţilor neindivizionate ale Corpului 6 la această victorie, va rămâne pentru totdeauna o pagină de glorie în istoria armatei române. Vitejia, puterea de rezistenţă şi disciplina lor le asigură un loc de onoare între naţiunile care apără cultura europeană împotriva acţiunii de nimicire a bolşevismului. La rândul său, Mareşalul Ion Antonescu aprecia că Diviziile 1, 2, 4, 20 infanterie şi Detaşamentul „Colonel Rotta” au participat la „una din cele mai mari bătălii din istorie”.

Stalingrad

Victoriile  obţinute de armatele germano-române la Harkov şi Sevastopol l-au determinat pe Hitler, ca în vara anului 1942, să ordone executarea unei ample ofensive spre câmpurile petroliere din Caucaz şi spre Stalingrad. Bătălia Stalingradului a avut o durată de 201 zile (de la 17 iulie 1942 la 2 februarie 1943) şi s-a desfăşurat în două perioade distincte: prima a reprezentat-o ofensiva armatei germane între 17 iulie şi 18 noiembrie 1942, iar cea de a doua între 19 noiembrie 1942 şi 2 februarie 1943, perioada contraofensivei sovietice[7]. Hotărârea de declanşate a ofensivei a fost adoptată prin Directiva nr.45 a Înaltului Comandament german, prin care se stabilea ca Stalingradul şi câmpurile petrolifere din Caucaz să fie cucerite simultan de grupurile de armate „B” – comandat de feldMareşalul Fedor von Bock, dirijat spre Stalingrad şi Grupul „A”, comandat de feldMareşalul Wilhelm von List, spre Caucaz. Cele două obiective importante se aflau pe direcţii divergente, ceea ce a dus la dispersarea forţelor şi la crearea unui spaţiu între cele două grupări de circa 500-600 km, supravegheat doar de o singură divizie motorizată. Ca atare, concepţia ofensivei germane a constituit o eroare de proporţii, care a avut consecinţe decisive asupra desfăşurării operaţiei strategice.

Afluirea spre Stalingrad

La ofensiva germană au participat şi forţe române solicitate de Hitler încă din iarna 1941-1942. Urmărind menţinerea colaborării cu cel de-al treilea Reich, în scopul sprijinului german pentru recuperarea nord-vestului Transilvaniei, Antonescu a acceptat fără rezerve cererea lui Hitler. Prima mare unitate română, care a intrat din mişcare în dispozitivul ofensiv a fost Corpul 6 armată al generalului Corneliu Dragalina, cu patru divizii de infanterie, cu misiunea de a urmări inamicul pe direcţia generală: Isium-Millerovo-Zimleanskaia. Intrând în subordinea Armatei 1 blindate germane până la 19 iulie, când a fost subordonat Armatei 4 blindate, Corpul 6 a atacat la 8 iulie în cooperare cu forţele de la flancul stâng al Corpului 44 german spre Karpovka, cu Divizia 4 infanterie şi spre Svatovo cu Diviziile 1 şi 20 infanterie. În condiţiile unei veri foarte călduroase, parcurgând zilnic 25-30 km, trupele generalului Dragalina au ajuns la Don la 27 iulie, unde au intervenit rapid în capul de pod de la Zimleanskaia, pe care l-a menţinut cu fermitate în pofida atacurilor repetate ale inamicului. Ofensiva a fost reluată la 31 iulie, diviziile române, în condiţiile unei călduri toride, într-un teren fără acoperire şi lipsit de surse de apă, a reuşit ca numai în 6 zile să înainteze peste 130 km. la 6 august au ajuns pe valea Aksai, unde au constituit capete de pod la Salivski, Doroteev, Şestakov şi Klikov, apoi pe valea Mişkova, unde la 12 august au întâlnit o rezistenţă deosebit de puternică la contactul cu poziţia de apărare a Stalingradului.

După lupte grele, cu pierderi importante de ambele tabere beligerante, la 30 august, Corpul 48 blindat, căruia i se subordona Corpul 6 român, a atins la nord localitatea Seti, de la extremitatea centurii interioare de apărare a Stalingradului. În cadrul acţiunii pentru cucerirea Stalingradului, Corpul 6 a primit misiunea de a pătrunde cu un grup de forţe în zona de sud-est a localităţii Krassnoarmeisk pentru a intercepta retragerea inamicului din marele oraş de pe Volga, apoi a preluat de la trupele germane sectorul cuprins între localităţile Mal Derebeţi, Dubovoi Ovrag, Andreevka, instalându-se în apărare cu toate diviziile în eşalonul întâi, pe un front de 100 km.

Între timp Comandamentul sovietic, urmărind manevrarea flancului stâng şi a spatelui Armatei 4 blindate, a acţionat ofensiv începând cu 29 septembrie,  inclusiv în sectoarele Diviziilor 1 şi 4 române. Iniţial, trupele române au rezistat atacurilor, însă prezenţa tancurilor, urmate de infanterie transportată a făcut ca ele să fie respinse. Situaţia avea să fie restabilită până la 1 octombrie, prin intervenţia în sprijin a Diviziei 14 blindate germane.

Conform aprobării Mareşalului Ion Antonescu, a doua mare unitate română folosită în atacul general asupra Stalingradului, a fost Armata 3 română. În luna august 1942, comandamentul Armatei 3 se afla în Caucaz, la Slavjanskaia, cu misiunea de a conduce acţiunile marilor unităţi în înaintare din zona Rostov, pe litoralul estic al Mării de Azov. La 31 august, generalul Petre Dumitrescu a primit misiunea de a se deplasa între Kletskaia şi Suhoi Doneţ, pentru a prelua de la trupele germane şi italiene, apărarea pe Donul mijlociu. Înfrângând ultimele rezistenţe sovietice până către 6 septembrie, cele 11 divizii ale Armatei 3, unele dintre ele angajând încă lupte grele la Taman şi Novorossijsk, altele afluind din ţară pe calea ferată, au debarcat în zona Stalino, Volnovarca, Mariupol, deplasându-se pe frontul din Cotul Donului. Afluirea trenurilor s-a desfăşurat între 8 august şi 2 octombrie. Au făcut deplasarea în condiţii deosebit de grele, patru comandamente de corp de armată (1, 2, 4 şi 5), opt divizii de infanterie (5, 6, 7, 9, 11, 13, 14, 15), două divizii de cavalerie (1 şi 7) şi Divizia 1 blindată. Ultimii 600 km până la front, trupele române i-au parcurs prin marşul pe jos. Înlocuirea trupelor germane şi italiene a durat 49 de zile, de la 12 septembrie la 1 noiembrie 1942, sub presiunea ordinelor exprese ale Comandamentului Grupului de armate „B” german care conducea operaţiile în zonă.

Graba în care s-a efectuat scoaterea din dispozitiv a trupelor germane şi înlocuirea lor, a făcut ca să nu poate fi respectate ordinele Marelui Cartier General român privind realizarea unui dispozitiv corespunzător pe două eşaloane cu rezervele aferente, cu efecte dezastruoase în faza următoare a luptelor. În plus, de la Morozovskaia, unde fusese instalat comandamentul Armatei 3 române, generalul Petre Dumitrescu,a  iniţiat nenumărate demersuri pe lângă generalul Wëichs, comandantul Grupului de armate „B”  pentru lichidarea celor două capete de pod sovietice de la Kletskaia şi Serafimovici, din sectorul Armatei 3, din care Armata Roşie putea declanşa operaţii ofensive de mare amploare. Demersurile au rămas fără nici un rezultat, comanda supremă militară germană apreciind că nu se putea asigura  sprijinul de aviaţie al unei asemenea operaţii, toate eforturile fiind îndreptate către Stalingrad. În aceste condiţii, apărarea Armatei 3 române se caracteriza printr-un dispozitiv liniar cu densitate mică şi fără adâncime, fără lucrări genistice dezvoltate. Armata nu avea suficiente mijloace blindate, de artilerie grea, antitanc şi antiaeriene. O problemă alarmantă era aceea că nu s-au putut asigura stocurile necesare de muniţii, carburanţi, prioritatea transporturilor aparţinând trupelor germane. Comunicaţiile din zonă era impracticabile pe timp de ploaie sau dezgheţ, cu poduri şi podeţe puţine şi acelea şubrede. În plus, trupele au ajuns în raion obosite din cauza marşurilor lungi, a frigului, datorită lipsei echipamentului de iarnă, care nu a putut fi transportat la timp şi o hrană insuficientă. Până la 1 noiembrie Armata 3 a încheiat înlocuirea trupelor germane şi italiene, cu misiunea de apărare, fără gând de retragere, a unei zone largi de circa 150 km, între Logovski (15 km nord-est de Kletskaia) şi Suhoi Doneţ în Cotul Donului[8].

A treia mare unitate română introdusă în frontul de la Stalingrad a fost Armata 4. Înapoiată în ţară pentru refacere în toamna anului 1941, după operaţia ofensivă de la Odessa, în toamna anului 1942, comandamentul Armate 4 a fost remobilizat la Tiraspol şi a început deplasarea pe calea ferată în zona Stalingrad. La 27 septembrie eşalonul întâi al comandamentului armatei s-a instalat la Kotelnikovo (150 km sud-vest de Stalingrad), iar eşalonul doi la Remontnaia (40 km sud-vest de Kotelnikovo). Iniţial, comandamentului Armatei 1-a i-a revenit sarcina de a rezolva problemele de asigurare materială pentru marile unităţi române, luând în subordine Corpul 6 armată, după ce acesta participase, în subordinea Armatei 4 tancuri germană, la ofensiva pentru cucerirea Stalingradului şi Corpul 7 venit din ţară, comandată de generalul Constantin Constantinescu Klaps. Armata 4 a primit către sfârşitul lunii octombrie misiunea ca în compunerea Armatei 4 tancuri germană să apere în Stepa Calmucă „fără gând de retragere”, o zonă largă de circa 230 km, între sud-est Kegulka şi Beketovka (sud Stalingrad), pe un aliniament situat la vest de lacurile Derbi, Barmanzok, Zaza şi Sarpa. În condiţii de efor, aproximativ asemănătoare cu cele de la Armata 3, Armata 4 a intrat în dispozitivul de apărare, la fel pe un singur eşalon, cu cele două corpuri de armată. De aici, consecinţele grave care vor urma.

Aranjament grafic - I.M.