Regina Maria, devenită conform spuselor lui Nicolae Iorga „cea mai frumoasă legendă" încă din timpul vieţii, s-a remarcat în special prin atitudinile sale categorice. Având un caracter hotărât, cu o viziune deschisă şi optimistă asupra evenimentelor, ea nu a acceptat niciodată rigidităţile şi normele impuse vieţii sale. Clemanceau, Churchill sau Hitler, i-au recunoscut fiecare, inteligenţa şi sufletul eroic. Maria s-a născut pentru a învinge, iar de acest fapt s-a convins cel mai bine soţul său, Ferdinand I. „A fi soţul unei regine de prestigiu, e un rol greu de jucat."- remarca scriitorul francez Guy de Cars, în cartea sa „Inimoasele Regine ale României" - „Ferdinand I a ştiut să joace acest rol timp de treizeci şi şase de ani şi a fost întotdeauna recunoscător faţă de cea care i-a lăsat lui umbra fiindcă ea era lumina." Cine a fost însă, „Tânăra femeie care prin frumuseţea ei încânta mulţimea"? Cea care avea să devină regina României întregite, Maria Alexandra Victoria, principesă de Edinburg Saxa de Cobourg-Gotha, s-a născut la 29 octombrie 1875 la Eastwell, Kent. Ea a fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi-a Irlandei şi nepoata ţarului Alexandru al II lea al Rusiei. Potrivit ramurilor ge-nealogice, Maria a fost verişoară primară cu ţarul Nicolae al II lea al Rusiei, cu regele George al V lea al Marii Britanii şi cu Wilhelm al II lea împăratul Germaniei, şi verişoară prin alianţă cu regele Charles Hacon al VII lea al Norvegiei şi cu infantele Spaniei Alfonso de Bourbon Orleans. La 21 mai 1892, principesa Maria Alexandra Victoria, s-a logodit cu prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitorul tronului României. Nunta a avut loc în luna decembrie a aceluiaşi an, iar în ianuarie 1893, tânăra pereche a sosit în România. „Aproape nu cunoşteam pe viitorul meu soţ şi nici pe nimeni dintre ai lui." A notat Maria în jurnalul său. Necunoscutul nu a speriat-o însă, iar felul ei deschis de a fi a cucerit imediat inimile românilor. Pentru că, ne spune Nicolae Iorga, Maria căuta „să facă pe toţi a înţelege că acesta este ea, [...] supt cel mai frumos zâmbet, care la dânsa era al ochilor de nesfârşiri marine şi de înşelătoare seninătăţi ale cerului..." La nici douăzeci de ani, Maria născută parcă să eclipseze pe toţi cei din jurul său, nu avea însă de unde să ştie ce rol avea să-i rezerve soarta. „Pe când eram tânără, foarte tânără – va scrie ea mai târziu în una din cărţile sale – mă fermeca un vis. Visam că voi sădi grădini pretutindeni unde voi trece, aşa încât flori să-mi semene drumul."

În anul 1913, România a fost nevoită să participe, formal, la cel de-al doilea Război balcanic. Intervenţia ţării noastre a avut ca scop să împiedice instalarea hegemoniei bulgare asupra vecinilor săi. Odată ce a trecut Dunărea, Armata română a fost nevoită însă, să înfrunte un inamic pentru care nu era pregătită: holera. Atunci, pentru prima dată, principesa Maria a dat dovadă de un curaj deosebit în faţa morţii, dublat de un spirit practic şi talent organizatoric. Beneficiind de consimţământul regelui Carol I, Maria a luat în îngrijire lagărul de holerici din Zimnicea. Bolnavilor le ducea lămâi sau bomboane acrişoare, iar celor ce se simţeau mai bine, vin. La toate acestea s-au adăugat florile, care au ocupat un loc aparte, după ne mărturiseşte chiar Maria în cartea scrisă de ea, „Povestea vieţii mele": „Era ceva ce te mişca până la suflet când vedeai ce bucurie făceam bolnavilor mei de câte ori le duceam flori. [...] Multe flori am pus pe mormintele celor ce nu putuseră fi salvaţi. Le aşezam acolo în numele mamelor, al soţiilor şi al surorilor lor." Anul 1914 a adus moartea regelui Carol I. Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a marcat pentru România perioada de neutralitate din timpul primului război mondial. Doi ani în care Maria a desfăşurat o muncă stăruitoare pentru a-l determina pe soţul său să urmeze drumul ales de ea: alăturarea ţării noastre Aliaţilor, împotriva Centralilor. Atitudinea reginei Maria faţă de intrarea în război alături de Antanta, precum şi acţiunile sale nu trebuie ignorate atunci când le comparăm cu cele ale personalităţilor politice sau militare din Primul Război Mondial. În sprijinul acestei idei contele de Saint-Aulaire, ministrul extraordinar şi plenipotenţiar al Franţei în România, spunea că regina Maria a îmbrăţişat războiul aşa după cum alţii ar putea îmbrăţişa religia. Originalitatea şi imaginaţia ei a atras nu o dată atenţia contemporanilor, o dovadă în acest sens fiind şi modul în care a ştiut să-şi încurajeze poporul în momentele sale cele mai grele. De exemplu, atrăgându-i-se atenţia în timpul perioadei în care România îşi declarase neutralitatea - 1914 - 1916, că prea are o atitudine deschisă faţă de cauza Aliaţilor, fapt ce ar putea dăuna politicii ţării, regina a promis că nu va mai scoate nici un cuvânt în acest sens. Şi aşa a şi făcut ! Astfel, la prima recepţie organizată, la care desigur nu puteau lipsi ataşaţii diplomatici sau militari, Maria a ales să poarte o rochie deosebit de elegantă şi cu un amestec de culori foarte vii. Complimentată de Contele Charles de Saint-Aulaire (ambasadorul Franţei la Bucureşti) răspunsul reginei Maria a demonstrat încă o dată că şi fără cuvinte, putea exprima clar ceea ce vrea: „Ce să fac, se ştie că mie nu-mi plac culorile neutre". Atitudinea ei a smuls multe zâmbete, dar în acelaşi timp a fost şi un „duş rece" pentru politicienii români.

La 15 august 1916, România a intrat în război alături de forţele aliate. Dând dovadă de îndrăzneală şi o energie ieşită din comun, regina Maria s-a înrolat în corpul surorilor de caritate. După ocuparea capitalei de către germani, în decembrie 1916, Armata română, familia regală şi guvernul, au luat calea exilului la Iaşi. De aici, Maria a participat la toate durerile poporului român. La fel ca în anul 1913, ea a fost gata de ajutor oricând şi oriunde, cu riscul sănătăţii şi al vieţii. Vizita răniţii şi bolnavii de pe front, prezenţa ei mărind curajul şi siguranţa soldaţilor. Toate acestea i-au adus denumirea de „mama răniţilor", şi au reuşit în mică măsură să-i uşureze greaua suferinţă la care a fost supusă ea însăşi, în acele momente. Cel mai mic dintre copiii săi, Mircea (în vârstă de numai trei ani), murise de febră tifoidă, cu o lună înainte de părăsirea Bucureştiului. A fost perioada când, în jurnalul său, Maria şi-a notat: „Sunt regină ! Aparţin poporului meu, trebuie să trăiesc pentru el şi teama nu are ce căuta în sufletul meu..." Războiul a început aşadar printr-o înfrângere, iar dezastrul şi durerea acelor clipe a fost aşternut pe hârtie cu sensibilitate de regină, în pagini rămase inedite până astăzi: „Retragerea este un recul tumultuos şi totuşi prea lent, prin obscuritatea unei lumi necunoscute. Este mizeria ce precede şi frica ce-i urmează. Este o cursă fără oprire, fără o privire înapoi spre cei ce cad: şi poate că zăpăda nici nu va avea timp să acopere, înainte de sosirea duşmanului, faţa celui iubit... O ! câtă tristeţe pe drumurile retragerii !" Anii războiului au demonstrat tuturor, dar mai ales românilor, că regina lor - „Una dintre cele mai frumoase prinţese şi poate una dintre cele mai frumoase femei ale timpului din Europa."[1] - s-a identificat total cu ţara sa adoptivă. În ciuda tuturor greutăţilor, imediat ce colonelul Ernest Balif (aghiotantul reginei) a reuşit să găsească o casă corespunzătoare, ea şi-a început periplul prin spitalele din Iaşi, pe care le-a găsit dezorganizate, soldaţii murind nu din cauza rănilor ci din cauza pneumoniei pe care o contactau în frigul încăperilor neîncălzite. Epidemia de tifos exantematic începuse să decimeze rândurile soldaţilor, deoarece în spitalele neîncălzite şi supra aglomerate răniţii erau aşezaţi câte trei într-un pat, indiferent de boala pe care o aveau. În aceste condiţii regina Maria şi-a intensificat activitate organizatorică de încurajare a bolnavilor şi a răniţilor din spitale. Astfel ea a făcut ordine în triajul din gara Iaşului, unde erau un fel de barăci de adăpost, în care se aduceau răniţii, până li se făcea loc în câte un spital. Îmbrăcată în uniforma albă a maicilor infirmiere, trecea printre rândurile soldaţilor răniţi, oprindu-se la fiecare pentru a oferi un pachet de ţigări, o carte de rugăciuni sau o bucată de pâine, pe care o tăia ea însăşi. Cu prilejul acestor vizite, prin spitalele pline de bolnavi de tifos, doctorii au încercat să o convingă să poarte mănuşi de cauciuc pentru a putea fi protejată, însă regina Maria a refuzat afirmând: „Cum aş putea să le cer să sărute cauciuc din India? Eu nu am timp să fiu bolnavă şi atâta timp cât are România nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că ţara are nevoie de mine."

În aceste condiţii, neobosita activitate de infirmieră a reginei Maria i-a impresionat pe francezi, care i-au oferit în toamna anului 1917 (prin intermediul ministrului Franţei în România – contele de Saint-Aulaire), „La medaille des epidemie" (Medalia epidemiilor), bătută în aur, special pentru regina Maria, cu numele său gravat pe verso, iar mai târziu au ales-o membră corespondentă a Academiei Franceze de Arte frumoase. Era pentru prima dată de la înfiinţarea institutului Franţei când o femeie a fost onorată cu această distincţie. Activitatea reginei nu s-a rezumat însă doar la îngrijirea soldaţilor. Cu o voinţă nemaipomenită, ea a susţinut ideea rezistenţei Armatei române în „triunghiul morţii", petecul de pământ ce mai rămăsese liber din România. După ce noul guvern român a semnat pacea separată cu Germania, regina, indignată de trădarea Rusiei, nu s-a dat în lături să intre în concurenţă cu agitatorii bolşevici. Astfel, ea le vorbea pe front soldaţilor ruşi, despre libertate, democraţie şi reformă. Reprezentantul francez, contele Saint-Aulaire, care a însoţit-o adesea pe front şi i-a urmărit activitatea îndeaproape, avea să-i spună atunci Mariei: „Dacă am avea şi noi o împărăteasă ca tine, am păzi-o şi am muri pentru ea !" Alături de efortul de pe front, corespondenţa dusă cu verii ei, a atras şi ea atenţia presei internaţionale a vremii, pentru că odată cu plecarea misiunilor aliate şi preluarea de către inamic a mijloacelor de comunicaţie (prin telefon şi telegraf), suveranilor Ferdinand şi Maria li s-a impus izolarea. Într-un gest de sfidare, regina a trimis trei cablograme: una regelui George al V lea al Marii Britanii, a doua preşedintelui Crucii Roşii americane şi a treia unui american ce vizitase România în vara precedentă. Ea îi ruga să nu uite familia ei şi mai ales România, „chiar dacă o tăcere, îngrozitoare, de moarte ne va izola de acum înainte de cei vii. Nu este pacea, este ocupaţia străină, este o moarte vie, este strangulare." Astfel, Regina Maria s-a dovedit a fi eroina perfectă de propagandă. În revista americană „Little target" a fost publicat un articol despre martiriul României, intitulat „Maria, regina României cucerite îl înfruntă pe Kaiser". Declarând că mai degrabă ar abdica decât să domnească pentru o ţară sub dominaţie germană - se spunea în articol - Maria, regina României a refuzat să recunoască Tratatul de pace dintre mica ei ţară şi Germania.

Primul război mondial s-a încheiat la 11 noiembrie 1918. Imediat după semnarea armistiţiului, regele şi regina şi-au făcut intrarea triumfală în Bucureşti. Reîntoarcerea a fost descrisă emoţionant de Maria, în însemnările sale: „Transilvania, Bucovina, până şi Basarabia ! România Mare! Parcă îmi vine ameţeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei." Atmosfera a fost într-adevăr, incendiară: „Aveam senzaţia că până şi casele şi pietrele din caldarâm strigau, ovaţionau, se bucurau împreună cu mulţimea." Seara, la Palatul Cotroceni, a avut loc marele dineu, la care au participat aproximativ 120 de persoane. „M-am îmbrăcat cât am putut de elegant, dar neavând nici un fel de bijuterie, nu mi-am putut face acele ultime retuşuri de strălucire, ceea ce desigur, completează ţinuta unei regine. Toate bijuteriile mele sunt sau nu mai sunt la Moscova; s-ar putea să nu le mai văd niciodată." Deloc lipsită de modestie, fapt pe care l-a recunoscut ori de câte ori a avut ocazia, Maria a notat la sfârşitul anului 1918, că mulţi au fost cei care „au trebuit să recunoască faptul că eu câştigasem". Euforia nu a ţinut însă prea mult, fiindcă în decembrie 1918, cea care părea să fie imună la bolile mizeriei, cea care ieşise victorioasă din lupta cu holera şi tifosul exantematic, avea să cadă brusc la pat. „Pe toată lumea a indispus îmbolnăvirea mea. [...] Mă ţinusem atât de bine în vremuri de restrişte, de pericole, de infecţii, de mizerie.[...] ...bucuria a însemnat prea mult pentru mine şi se vede treaba că n-am putu să fac faţă pe picioare." Regina Maria nu s-a lăsat însă învinsă nici acum, şi după 20 de zile de chin, a ieşit din nou biruitoare. Încercând să facă cumva haz de necaz, ea avea să afirme că, deşi mulţi au tremurat pentru viaţa sa, nu era cazul să fie îngrijoraţi, fiindcă „eu am o constituţie robustă şi o inimă care stârneşte bucuria şi uimirea doctorilor. O adevărată inimă de regină." Iar acest fapt, îl va demonstra din plin, la Conferinţa de Pace de la Paris, care şi-a deschis lucrările în anul 1919. Aici, nimeni nu avea o inimă mare şi nimeni era dispus să recunoască fidelitatea absolută, de care dăduse dovadă statul român, la cauza Aliaţilor. Viitorul României Mari nu apărea prea sigur în conversaţiile oamenilor politici şi diplomaţilor străini. Era momentul ca regina să intre în scenă. Ea s-a deplasat în capitala Franţei, cu trenul, unde a ajuns după cinci zile. Primirea ce i s-a făcut a fost una oficială, deşi misiunea sa era neoficială. Şi asta pentru că regina Maria venea cu un palmares al rezistenţei în faţa Puterilor Centrale. Era socotită o eroină, o persoană cu o vastă cultură. Dar, pe lângă toate acestea era o femeie agreabilă, foarte frumoasă, lucru de care era conştientă. „Toată onoarea ce mi s-a acordat este adresată ţării mele, iată de ce sunt încântată să văd că Parisul îşi pierde puţin capul după mine." - scrie Maria la 7 martie 1919. Se spune că întrebată de Clemanceau - Pentru ce a venit în capitala Franţei ? – Maria a răspuns: „Ca România să aibă o faţă frumoasă la Paris !" Iar cel care era cunoscut pentru duritatea sa, fiind poreclit „tigrul", a zâmbit şi nu numai că a primit-o în audienţă, dar a şi condus-o apoi personal la plecare, până la maşină.

La 15 octombrie 1922, după şapte ani de domnie, Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi oficial la Alba Iulia. Aflată în Transilvania Maria a vizitat o serie de sate şi oraşe, fiind încântată de frumuseţea peisajului şi de originalitatea ţăranilor români: „Îmi plac toate obiceiurile lor vechi de când lumea şi sper să nu le abandoneze niciodată". Nu împărtăşea însă aceeaşi părere şi despre politicieni. Ziua de 20 noiembrie 1919, când Parlamentul şi-a început oficial lucrările după terminarea războiului, a făcut-o pe regină să exclame: „A fost un moment solemn, dar inima mă durea, românii noştri nu erau uniţi aşa cum ar fi trebuit să fie [...] Aceasta m-a făcut tristă în această zi care ar fi trebuit să fie una de glorie şi de satisfacţii."

Întreaga viaţă a reginei Maria, „cea mai frumoasă regină din Europa", cum o numeşte Nicolai Morozov în cartea sa „Monarhii Europei. Destinele dinastiilor", a fost un superb gest sfidător la adresa apropiatei epoci „pragmatice". Acest fapt i-a adus Mariei şi numele de „ultima romantică". Maria a avut întotdeauna un comportament nonconformist. Nu ignora plăcerile vieţii, dar ştia să o facă cu discreţie şi distincţie. Ea a fost prima regină din Europa care şi-a tuns părul scurt şi şi-a aprins ţigara în public. Iar hainele, felul în care se îmbrăca, a reprezentat o adevărată pasiune a vieţii sale. „Prezenţa mamei radia viaţă şi lumină. – avea să scrie mai târziu una din fiicele sale, principesa Ileana - Toată lumea o iubea. Toate erau mai frumoase atunci când era ea acolo..." Regina Maria a fost preocupată în permanenţă de vestimentaţie, în dorinţa ei de a fi cât mai plăcută şi de a-şi impresiona supuşii. În ciuda tuturor criticilor, în anii tinereţii sale, ea a continuat să găsească o deosebită plăcere în alegerea toaletelor care îi dădeau o înfăţişare deosebită, faţă de a altor prinţese. De exemplu, la încoronarea ţarului Rusiei Nicolae al II lea a purtat o rochie şi o manta regală cu trenă, amândouă cusute cu ramuri de măceş şi mii de petale de trandafir răspândite. La încoronarea regelui Angliei, la care a participat împreună cu regele Ferdinand, a purtat o rochie lungă, albă, dintr-o mătase ce curgea în falduri şi care se sfârşea printr-o trenă bogată, în timp ce în cap avea o coroană de diamant, iar la sărbătorirea zilei de naştere a Kaiserului Wilhelm al II lea, a purtat o rochie cu fluturi de argint, rochie ce a atras acestuia, care a întrebat-o dacă îşi închipuia că este Loengrin sau Lorelai.

Asfinţitul „reginei-soare", după afirmaţia aceluiaşi Nicolai Morozov, a început în anii '30, odată cu întoarcerea pe tronul ţării a fiului său Carol al II lea. În urma deselor conflicte, Maria a cedat şi s-a retras la Balcic. Odată cu anul 1936, încep să circule tot mai multe zvonuri despre boala misterioasă a Mariei. S-a vorbit despre cancer al esofagului, ciroză hepatică şi chiar alcoolism. Diagnosticul i-a fost însă pus în urma investigaţiilor pe care regina le-a făcut la un sanatoriu din Dresda, iar acesta a fost: varice de esofag ca urmare a cirozei ficatului. Urmărind neputincioşi evoluţia rapidă a bolii, doctorii nu mai puteau interveni cu nimic pentru a-i ameliora starea. Tot mai slăbită şi dorind să se întoarcă în ţară, regina a cerut fiului său, Carol al II lea, să-i trimită un avion. Motivând că România nu putea face faţă unor astfel de cheltuieli, Carol a refuzat cererea mamei sale. În aceste condiţii, Adolf Hitler a oferit Mariei un avion sanitar. Regina prea mândră, nu a acceptat însă oferta. Cu toate că acelaşi Hitler a fost cât se poate de curtenitor cu Maria, ordonând ca apartamentele ei să fie mereu împodobite cu flori proaspete. A dorit oare Hitler să ofere astfel un ultim omagiu adversarului pe care-l respecta, ori a vrut să-i dea o lecţie lui Carol al II lea? Cine poate şti? Ceea ce ştim este că, obligată să se întoarcă în ţară cu trenul, Maria a fost supusă pe drum unui adevărat calvar. Din cauza deselor hemoragii, trenul a oprit mereu, iar soarele ardea insuportabil, încingând tabla vagonului. Cei care i-au venit în ajutor au fost ţăranii ei dragi, pe care i-a iubit atât. Aceştia, aflând traseul pe care urma să sosească „regina inimilor" lor, au venit înspre trenul regal pentru a-l acoperi cu ramuri de copaci şi pentru a-l stropi cu apă. Din gara Sinaia, regina Maria, vizibil slăbită a fost transportată cu salvarea la Pelişor. Regina Maria s-a stins din viaţă în ziua de 18 iulie 1938, în jurul orei 1738 (la Pelişor), la vârsta de 62 de ani. Dar ea nu-şi spusese încă ultimul cuvânt şi astfel, din nou originalitatea şi imaginaţia celei ce-a fost regina Maria a României a atras atenţia contemporanilor, prin felul în care şi-a conceput singură înmormântarea. O înmormântare în care Maria a respectat miturile şi tradiţiile medievale, mai precis „Mitul celtic". Acesta, întâlnit la anglo-saxoni, conţinea ideea harului tainic regal prin care regele sau regina puteau aduce prosperitatea sau propăşirea poporului lor veghind asupra acestuia şi după moarte. Ritul respectat în Anglia tot Evul Mediu, consta în privilegiul ca părţi din trupul regelui sau reginei să fie îngropate în diferite locuri din ţară, pentru ca astfel ocrotirea după moarte să se reverse asupra tuturor supuşilor. Preluând această tradiţie, Regina Maria a României a cerut ca inima sa să fie îngropată separat de trup, la Balcic, în Capela Stella Maris, pe care a construit-o în acest scop: „Atâţia au venit la inima mea, încât moartă chiar, aş mai dori să vină la ea." Un alt mit medieval respectat la înmormântarea reginei Maria a României, a fost cel prin care conform credinţei vechi nordice între cal şi stăpânul său se păstrează o legătură şi după moarte, calul fiind cel care poartă sufletul celui decedat spre veşnicie. Astfel, imediat după sicriul Reginei Maria a păşit calul ei, însoţit de un ofiţer din Regimentul 4 Roşiori (regiment ce îi purta numele şi al cărei „comandant" era). Sicriul Mariei a fost acoperit de drapelul României şi a fost deasemenea înfăşurat în pânză de culoare mov închis, la fel cum de altfel era îmbrăcată şi şaua calului. Aceasta pentru că Maria a ales culoarea mov drept culoarea sa de doliu. Movul, conform tradiţiei medievale este culoarea sacră de doliu destinată bisericii şi regalităţii, după cum albul este culoarea de doliu a reginelor văduve, tot ca un privilegiu regal transmis de-a lungul anilor.

Adevărata poveste a vieţii reginei Maria a României, a impresionat de-a lungul timpului pe multă lume. Frumuseţea ei făcea senzaţie, iar silueta sa înaltă şi maiestoasă era imposibil să nu fie remarcată. Ministrul plenipotenţial al Franţei în România, contele Saint-Aulaire afirma despre Maria că era „o unică îmbinare a perfecţiunii anglo-saxone cu seducţia slavă, într-o armonie de o frumuseţe deosebită". Iar dacă la unele recepţii auzeai adesea invitaţii că întreabă: „Unde este regele ?" sau „Unde este regina ?", la Curtea regală a României nimeni nu a pus asemenea întrebări. Pe regina Maria o recunoşteau toţi, chiar dacă o vedeau pentru prima oară. Era suficient să-i vezi mersul şi privirea. O privire ca un magnet, cu nişte ochi albaştri deosebit de frumoşi. Scriind despre dispariţia reginei Maria, Petru Manoliu a notat într-un articol al său: „Oricât de mult am şti şi ne-am convinge că regii nu mor, totuşi crinii Reginei Maria ne spun că Doamna lor nu mai este." Şi totuşi... dacă cumva, treceţi pe la Pelişor, Palatul Cotroceni sau Balcic şi simţiţi a adiere de parfum de crini, gândiţi-vă că nu demult, pe acolo au trecut paşii reginei Maria. Şi sigur vor mai reveni. Pentru că ea, regina, a mărturisit demult, într-o discuţie cu I. G. Duca: „Eu de ţara asta nu mă despart. Înţeleg aspiraţiile ei şi le îmbrăţişez. Dealtminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drep-turile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am !"

[1] Conform descrierii făcute de o altă frumuseţe a vremii, Martha Bibescu