„Sentimental naţional este acela care asigură existenţa popoarelor” (Nicolae Titulescu)

„Medierea” Poloniei 

Nicolae Iorga a publicat, în mai 1938, în „Timpul”, un memorabil eseu despre avatarurile politicii internaționale din acei ani. Istoricul, dascălul neamului dovedea, din nou, dacă mai era cazul, cât de adevărată şi de profundă era predicția de excepție a gândirii sale. N-a fost de duzină nici titlul cutremurător dat de marele publicist articolului: „Fereşte-te popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc”. Zicerea s-a constituit într-un avertisment grav. Pe măsură ce timpul a trecut, butada de mai sus s-a transformat într-un strigăt, care se cuvenea să fie auzit nu numai în plan românesc, ci mult mai larg, european dacă nu universal. Pericolul se dovedea a fi iminent. Praga ar fi trebuit să fie prima care să îl audă; aliata noastră la Mica Înțelegere,  cea care intrase tot mai puternic în vizorul amenințător germano-polon era condamnată cu desființarea.  

Austria - punct de plecare

Avertismentul de mai sus aparţinea nu numai unui istoric de talie universală; el venea de la o personalitate care trăise la cea mai înaltă tensiune primul război mondial și evenimentele care i-au urmat[1]. Judecata emisă de marele istoric pleca, totodată, de la un bărbat de stat care trecuse prin funcţia de prim-ministru al guvernului român, în timpul marii crize din anii ’30, şi - care cunoştea lumea largă pe toate fetele, cu zeci de mii de întâlniri cu contemporani de seamă de pe toate meridianele, care an de an ținea cursuri la Sorbona[2]. Când scria rândurile de mai sus, Iorga era - prin ziarul său – „Neamul Românesc” - cel mai avizat formator de opinie, cu toate că, în fapt, el gira şi funcţia de consilier regal, demnitate în care s-a dovedit a fi, cu experiența avută în multe domenii, nu un sfetnic de duzină, cum se întâmplă în zilele noastre cu sute de asemenea specimene, ci savantul care cântărea totul în dimensiune istorică și în devenire.

Ce constata cărturarul român, cu doctorate susținute în tinerețe nu numai în Franța dar şi în Germania? Nimic altceva decât că prin alipirea Austriei la Reich-ul german lucrurile nu se vor opri aici şi că Anschluss-urile se vor ţine lanţ în Europa Centrală.

Remarca, totodată, Nicolae Iorga, că omenirea este martoră la declanșarea unuia dintre cele mai periculoase demersuri ale vremurilor sale, pentru că „Austria - menţiona istoricul în eseu - nu este un adaos oarecare la complexul de vechi state germanice, din care s-a alcătuit Imperiul în cele trei forme ale sale; Austria nu este un hotar, cum nici nu poate admite doctrina nazistă, care leagă drepturile statului german, în orice ţară, de prezenţa acolo a unei populaţii germanice, numeroasă, sau foarte puţin numeroasă, întinzând astfel o linie de coloare neagră până peste România la ţărmul Euxinului şi pe deasupra Euxinului până în regiunea Caucazului. Austria este un popas (s.n.N.M.) pe o linie de înaintare pregătită cu cea mai mare grijă şi pentru care poporul german, entuziasmat de noua doctrină, este capabil să aducă şi cele mai mari sacrificii; Austria este un punct de plecare”[3].

Chiar mai mult, conchidea istoricul savant. Cele petrecute cu Austria devin o „continuare a unor sforţări care au trecut pe rând prin deosebite forme şi care nu reprezintă altceva decât afluxul puternicei vitalităţi a unei rase, care se crede chemată a stăpâni lumea”[4]. Găsim cu greu în alte capitale de pe mapamond reacții  similare atât de pertinent exprimate. Mai târziu, pentru descrierea și caracterizarea lor, a apărut butada de agonie a păcii pe care am întâlnit-o postbelic la istoricul polonez Henryk Batowski, balcanolog, pe care l-am întâlnit la sfârșitul anilor 1970 la Cracovia.

Atitudinea de neutralitate a României

Bucureştii constatau cu mare stupoare în 1938 că revizionismul german, italian şi maghiar disloca sistemul versaillez şi principiile de securitate colectivă, iar liderii marilor puteri europene se prefăceau că nu văd toate acestea, ei fiind peste măsură de mulţumiţi că „salvau pacea!”.

Mai trebuie spus că, în fapt, trista agonia a păcii de pe continent, a fost declanşată la 7 martie 1936, prin remilitarizarea Renaniei. Se intrase, cum bine a subliniat profesorul Constantin Vlad, într-o lucrare de referință a zilelor noastre, în „dinamica cedărilor”[5]. Acţiunea respectivă, lipsită până şi de cea mai mică ripostă din partea marilor puteri de atunci, a fost urmată, la foarte scurt timp, de ocuparea Austriei, continuând fără oprelești, până la semnarea Acordului de tristă amintire din 29-30 septembrie 1938, de la München.

Atunci, şi acolo, principalii lideri europeni Chamberlain, Daladier şi Mussolini s-au dovedit peste măsură de concilianți faţă de pretenţiile ridicate de Hitler, satisfăcându-i dictatorului în plină ascensiune aspiraţia lui de a cuceri regiunea sudetă, din vestul Cehoslovaciei pe care a alipit-o Germaniei. Un nou anschluss!

Pentru a mai linişti cumva spiritele, chiar şi pe plan intern, Carol al II-lea convoacă şi participă în ziua de 26 septembrie 1938, la Sinaia, la o şedinţă restrânsă a Consiliului de Miniştri şi care, în faţa politicii de conciliere dusă de guvernele britanic şi francez, hotărăşte ca România să adopte, cel puţin în perioada imediat următoare, o atitudine de neutralitate, pentru a nu fi antrenată nepregătită într-un conflict. A fost o hotărâre din toate punctele de vedere salutară, în ciuda faptului că doar peste trei zile la München, Chamberlain, Daladier şi Mussolini deschid drumul lui Hitler spre Sud-Estul Europei, reazemul nostru, Mica Înţelegere fiind sugrumată, iar țările membre n-au dat nici o declarație în acest sens[6]. 

Ministrul de externe polonez, Beck - în rolul de conciliator sau mediator - între Ungaria şi România

S-a implicat sau nu Varşovia în favoarea curentului revizionist în plină ascensiune pentru sprijinirea Ungariei în mutaţiile care au avut loc? Aceasta este departe de a fi o întrebare retorică sau lipsită de sens în încercarea pe care o vom face de a analiza sine ira et studio raporturile româno-polone în pragul izbucnirii celui de al doilea război mondial.

Pentru a urmării îndeaproape desfăşurarea evenimentelor, nu se poate să nu punem în ecuaţie rezultatele vizitei din 3-9 februarie 1938 în Republica Polonă a regentului Horthy, prilej de a observa că România avea locul ei în preocuparea şi acţiunea poloneză. Dovadă materialul apărut în Curentul din 10 februarie 1938, prin care ziarul îşi informa cititorii despre unele „Mediaţiuni polone între România şi Ungaria”.

Este citată şi opinia ziarului „Observer”, care releva că vizita în Polonia a demnitarului maghiar are o strânsă legătură cu concilierea pe care Polonia prin colonelul Beck o încearcă de mai mult timp între Ungaria şi România, precizând că ministrul de externe al Poloniei a oferit Budapestei de multă vreme oficiile de mijlocitor între Ungaria şi România.

S-ar mai putea spune că ministrul Poloniei la Budapesta (L. Orlowski) a făcut tatonări repetate în cercurile româneşti diplomatice, pentru a convinge partea română să uşureze medierea polonă.

Cel din urmă însă, în contactele avute cu omologul său la Budapesta, Raoul Bossy, diplomat de mare cultură și finețe, aproape că îl obliga să îi dea lecţii usturătoare cu privire la posibila modalitate de abordare a chestiunii respective, în spiritul și cu respectarea dreptului internaţional, cursuri totalmente străine polonezului.

„Prezentul” din 11 februarie 1938 reaminteşte zvonul vechi, lansat încă din timpul vizitei ministrului Victor Antonescu la Varşovia, din noiembrie 1936, privind așa zisa disponibilitate a Poloniei de a acţiona pentru o apropiere româno-maghiară devenit actual. Documentele diplomatice româneşti nu infirmă această direcţie, realităţile au fost însă cu mult mai nuanţate în desfășurarea lor, demnitarul român având în suita sa pe generalul Florea Țenescu și de Al. Crețeanu, secretar general în Ministerul Afacerilor Străine[7]. 

Vizita lui Horthy în Polonia - prima încercare de „dislocare a Micii Înţelegeri”.

Comentatorul acestui ziar subliniază însă că n-au fost decât de domeniul fanteziei cele discutate de Beck şi Horthy, totul fiind pus pe seama neastâmpăratului misionarism pacific al părţii polone. N-a fost ea /Polonia/, în 1932, ”mediatoare” dintre România şi Soviete? - se întreabă ironic comentatorul gazetei pentru a sublinia, dacă mai era cazul, rolul nefast jucat atunci de aliatul României din 3 martie 1921. Despre modul de acţiune al lui Beck ştim foarte bine din declaraţiile sau consemnările lui Titulescu[8] şi din „Memoriile” lui Iorga[9]. Elocvente au fost și rapoartele diplomatului Constantin Vişoianu trimise la Palatul Strudza în perioada misiunii sale: 1935-1936[10].

Concluzia pertinentă trasă de data aceasta de ziarul „Prezentul” era că între Bucureşti şi Budapesta, o Polonie care încă n-a ratificat Tratatul de la Trianon (!), ar fi cel mai puţin indicată să medieze. Se aprecia că scopul principal al vizitei regentului Horthy în Polonia a fost „dislocarea Micii Înţelegeri”, acţiune dragă inimii lui Beck, aversiunea poloneză faţă de Mica Înţelegere fiind bine cunoscută. Nimeni altul decât Constantin Vişoianu subliniase, încă din mai 1936, că pentru Polonia, Mica Înţelegere era o structură incomodă pentru planurile cu iz revizionist promovate de Varşovia şi Budapesta.

La 18 iunie 1938, „imparţialul” colonel Beck cerea oficial, prin proaspătul ambasador R. al Regatului României, Richard Franasovici, „să fim mai culanţi în convorbirile cu Ungaria” [11].

Raoul Bossy, a adus în atenţia factorilor politici din România o altă nuanţă a raporturilor polono-ungare, desfăşurate în septembrie 1938. El a arătat următoarele: „Conversaţiile Kánya -Beck dau opiniei publice maghiare impresiunea că a mai câştigat un eventual „protector” în dezbaterea marilor probleme internaţionale, chiar dacă această protecţie nu ar consta decât în eventuale oficii de intermediere”[12].

Bossy – un diplomat cu mare experiență, nu numai rafinat dar şi foarte măsurat şi drept în analizele sale - a atras atenţia Bucureştilor, în acele momente, că „Polonia împinge Ungaria să ceară Rusia Subcarpatică” Cehoslovaciei. Totul se petrecea înaintea jocului polono-maghiar de care aminteam mai sus. Subliniem, şi cu acest prilej, constatările transmise de la Varşovia de ambasadorul Franasovici, înregistrate la numai două săptămâni de la depunerea scrisorilor de acreditare (la 31 mai 1938), prin care remarcă faptul că Beck avea faţă de Cehoslovacia o atitudine extrem de critică[13].           

Şeful externelor de la Varşovia îi spunea ambasadorului român R. Franasovici că Cehoslovacia nu-şi va putea menţine „statu quo ante”. Colonelul vedea că singura soluţie posibilă a vecinului din sud al Poloniei ar fi o republică federală, dacă nu chiar mai mult, făcând aluzie, aşadar, la o dezmembrare a statului cehoslovac, învinuind Cehoslovacia de tergiversări continue, „probabil sub influenţa Rusiei”.

În septembrie 1938, armata polonă era cu arma la picior contra Cehoslovaciei

În privinţa tratativelor României cu Ungaria, ţară cu care Beck dorea să îi vadă pe români  cât mai curând înţeleşi cu ungurii, aceasta prin manifestarea unor îngăduințe maxim, năștea întrebarea: de ce n-a cerut Beck Ungariei belicoase de atunci mai multă prudenţă şi înţelepciune?

Ne este dat să cunoaştem întreg dramatismul situaţiei din acele zile şi săptămâni, cât şi zarva deosebită pe care o producea Germania în legătură cu intenţiile de acaparare a Sudeţilor, printre altele şi din presa ori memorialistica vremii[14].

Raoul Bossy menţionează, cu lux de amănunte, în rapoartele şi în amintirile sale diplomatice, aroganţa şi vulgaritatea discursului rostit în acele zile de Hitler, care „nu s-ar spune a fi al unui şef de stat care vorbeşte cu un alt şef de stat, ci al unui zidar înjurându-l pe altul”.

Se ştie că la 24 septembrie 1938, Guvernul cehoslovac a dat o proclamaţie dramatică, citită la radio de ministrul Vavrecka (fost ministru al Cehoslovaciei la Viena în 1931-1932), prin care spunea că: precum Hristos s-a jertfit pentru omenire, la fel se sacrifică şi Cehoslovacia pentru pace... mai spunea acesta că spunderea va cădea pe ţările care au părăsit-o. Nu le-a numit, dar istoria le-a judecat în curând foarte aspru. Acest lucru a fost intuit corect de sensibilul ministru de formaţie istoric. Știut este că guvernul Hodža a demisionat. Generalul Syrový, inspectorul general al armatei, a fost numit preşedinte al Consiliului, Krofta a deţinut, în continuare, portofoliul externelor.

Înaintea semnării acordului de la München, Chamberlain a plecat la Godesberg cu avionul şi s-a întors la Londra după două zile, de unde i-a scris lui Hitler mai mult decât îi vorbise. Tot atunci, Beneš a fost tratat de Hitler,  la Nürnberg, drept „mincinos”.  În dimineaţa aceleiaşi zile, Franţa a decis mobilizarea parţială, iar Anglia a chemat sub drapel pe rezerviştii marinei. La Padova, Mussolini a ţinut o cuvântare apreciată de comentatorii vremii drept „isterică”,  în care a atacat vehement pe „duşmanii de peste Alpi” de parcă ar fi declarat război Franţei. Toată omenirea trebuie să piară pentru ca doi paranoici să-şi poată descărca nervii! - considera Bossy.

Polonia își dă pe față arama trecând de partea forțelor revizioniste: Italia, Germania şi Ungaria. Era vizibilă situația că, o dată cu Germania, vor dezlănţui o agresiune contra Cehoslovaciei atât Polonia cât şi Ungaria. La 15 martie 1938, Nicolae Iorga notează: „Polonia, după vizita lui Beck la Roma, pare hotărâtă să atace Lituania, aceasta în fața crescândei amenințări germane”[15] Istoricul neamului nu era străini de toate mașinațiunile pe plan internațional. A consemnat la 23 octombrie 1938: „Comnen[16] îmi arată acte pentru acțiunea sa în criza cehoslovacă. A intervenit energic pentru ca să se ia măsuri în Cehoslovacia, și i s-a recunoscut deplin. Lui Franasovici i s-a adresat amical ca alianța cu Polonia trebuie menținută, dar cu ochii deschiși”[17]. 

Stefan Csaky, directorul politic în ministerul de externe maghiar, viitor ministru de externe, i-a declarat lui Bossy, în termeni categorici, că în ziua în care trupele germane vor înainta pe teritoriul cehoslovac, armata polonă va începe ofensiva contra Cehoslovaciei. Ştia acest lucru cu certitudine, el fiind în contact permanent cu ministrul polonez la Budapesta, Leon Orlowski. Pentru a-şi asigura credibilitatea, Csaky îi precizează lui Bossy că: „chiar în acele momente” reprezentantul Varşoviei se afla în biroul de alături, unde a fost pus în legătură cu directorul economic, căci îi ceruse detalii pe care nu le cunoştea.

Budapesta gata să pună chestiunea dezmembrării Cehoslovaciei

Despre o neutralitate a Ungariei, într-un eventual conflict, nu putea fi vorba. La Budapesta se considera că în eventualitatea în care germanii şi polonezii intervin spre a-şi asigura luarea în stăpânire a teritoriilor locuite de conaţionalii lor, guvernul ungar va fi, de bună seamă, silit să procedeze la fel în momentul în care se va pune chestiunea dezmembrării Cehoslovaciei.

La ministerul ungar de externe se nutrea convingerea că, în caz de război, „Cehoslovacia nu va reînvia, căci nu vor mai fi cehi. Germanii îi vor extermina. Nu va rămâne acolo decât piatră peste piatră”[18].

În acelaşi timp, ministrul polonez Orlowski, acreditat la Budapesta, într-o continuă agitaţie pentru cauza maghiară, îl informează pe Raoul Bossy, la 25 septembrie 1938, că ungurii vor cere un plebiscit în Slovacia, iar Varşovia va acţiona pentru obţinerea regiunii Teschen, ceea ce se va şi întâmpla în următoarele zile.

România era îndemnată de polonezi „să cumpere Ungaria pe cheltuiala Cehoslovaciei” - acceptând a le fi oferită ungurilor Ucraina Subcarpatică

România, îl sfătuieşte Orlowski pe Bossy, „ar trebui să cumpere Ungaria pe cheltuiala Cehoslovaciei”!!, urmând a se învoi ca Rusia Subcarpatică să fie cedată Ungariei spre a se ajunge la o frontieră comună polono-ungară! (Teza respectivă o va susţine cu lux de amănunte şi Józef Beck, la 18 octombrie, la Galaţi, în convorbirea avută cu Carol la II-lea şi Nicolae Petrescu-Comnen, idee asupra căreia vom reveni). Părerea diplomatului polonez era că „nu trebuie ajutaţi cei slabi, ci cei puternici şi viabili”, şi că, prin urmare „România ar trebui să sprijine Ungaria, ţară de viitor şi popor puternic, care va uita desigur visurile ei trecute”[19]. Mai mult, Orlowski considera că Cehoslovacia ar trebui redusă la proporţii cât mai mici, deoarece ar fi neviabilă, iar în viitor ar putea deveni „un bastion al Prusiei împotriva României”!! Atrăgându-i-se atenţia că, deocamdată, guvernul ungar nu revendică ţinutul rutenilor, ministrul Orlowski i-a răspuns lui Bossy că „guvernul - nu, dar statul major, cercurile economice şi o mare parte a opiniei publice - da”. Ceea ce nu spunea diplomatul polonez era că Varşovia lucra intens în direcţia respectivă, cu mobilizări corespunzătoare, despre care Franasovici nu informa nimic în țară. 

Oameni războinici - diplomaţii polonezi

Aşadar, diplomaţia poloneză din străinătate considera că sunt preferabile soluţiile de forţă cu Cehoslovacia, iar ungurii ar fi nebuni dacă n-ar intra în război. Diplomatul polonez sublinia că s-a creat „un prilej unic pentru unguri. Fără război, Ungaria capătă cel mult teritoriile din sudul Slovaciei, cu război li se va da şi Rusia Subcarpatică”.  Diplomatului Bossy nu-i rămânea decât să constate că: „Războinic om - colegul Orlowski!” Am adăuga: la fel ca şi şeful său - Beck.

Ministrul Angliei la Budapesta avea şi el impresia că Polonia îndeamnă Ungaria să intre în acţiune precum Germania. În ultima decadă a lunii septembrie 1938, evenimentele au căpătat cea mai belicoasă turnură de până atunci din întreaga perioadă interbelică.

De la 22 septembrie, Ministerul Român al Afacerilor Străine era în posesia documentului prin care se certifica faptul că Polonia a denunţat convenţia polono-cehoslovacă, semnată la Varşovia, la 3 aprilie 1925, pe motiv că în Cehoslovacia ar fi discriminată comunitatea poloneză de pe teritoriul ei; acţiuni similare au fost întreprinse de Ministerul Afacerilor Externe polonez pe lângă guvernele de la Londra, Paris şi Berlin. Urmare a acţiunii de mai sus, întreprinsă de Ministerul Afacerilor Externe de la Varşovia, Franasovici raportează că Anglia ar fi favorabilă cu această măsură, iar Franţa păstrează rezervă.

Hitler însă - ca şi Mussolini - cere soluţionarea întregii probleme a minorităţilor din Cehoslovacia. Ungaria manevrează ca, pe lângă teritoriile locuite de unguri, să obţină alipirea întregii Slovacii, promiţându-i acesteia o autonomie completă în cadrul statului ungar şi supralicitează cu promisiunile ei guvernul cehoslovac. Ambasada României la Varşovia confirmă autorităţilor româneşti că în Polonia se trimit trupe spre frontiera cehoslovacă şi că au loc conferinţe ale şefilor militari poloni interminabile[20].

Nedumerirea României faţă de acţiunile comune polono-maghiare 

De reţinut faptul că, numai cu trei zile înainte de semnarea acordului de la München, ministrul român al afacerilor străine, Nicolae Petrescu- Comnen, a exprimat ambasadorului polonez la Bucureşti, Roger Raczyński, nedumerirea sa faţă de acţiunea comună întreprinsă de Beck cu Ungaria, menţionându-i acestuia că cele două ţări plănuiesc extinderea teritorială a statului ungar, prin anexarea Slovaciei şi Rusiei Subcarpatine. Şeful diplomaţiei româneşti i-a mai atras atenţia ambasadorului polonez că raptul respectiv nu putea lăsa indiferentă România[21].

Bucureştii considerau că „strămutarea unei populaţiuni alogene sub stăpânirea Ungariei, este departe de a contribui la pacificarea Europei Centrale, riscă să provoace noui complicaţiuni în această regiune atât de încercată”[22].

Neliniştile şi incertitudinile lui Petrescu-Comnen, aşadar ale guvernului român, pe care le-ar fi dorit elucidate de şeful misiunii de la Varşovia, plecau de la faptul că Polonia uitase că are angajamente asumate printr-un tratat de alianţă cu România şi făcea aceste demersuri fără ştirea ei, iar tot ce întreprindea avea consecinţe grave pentru securitatea fruntariilor româneşti[23].

Intervenţia a fost zadarnică, deoarece - după cum rezultă din rapoartele diplomatice transmise de la Varşovia -, imediat după acordurile de la München, la care ce-i drept Polonia n-a fost invitată, orgoliul şefului diplomaţiei poloneze fiind puternic rănit -, neparticiparea sa l-a determinat pe Beck să îşi continue planurile prin care incita tot mai vehement Ungaria să treacă la raptul plănuit, după scenariile amintite mai sus.

Beck a acţionat în 1938 ca Ungaria să dobândească teritorii străine

La începutul lui octombrie vom fi martorii alipirii la Polonia a unor părţi din teritoriul cehoslovac şi - ulterior - Beck acţionează în favoarea Ungariei pentru ca aceasta să intre în posesia Sudului Slovaciei şi al Ucrainei Subcarpatice[24].

Demn de subliniat e faptul că la 28 septembrie 1938, Budapesta considera că - sub presiune germană -, Cehoslovacia - în descompunere - crează Ungariei condiţiile propice de a ocupa teritoriile din sudul Slovaciei, locuite în majoritate de unguri. Krofta (Kamil, fost ambasador în mai multe capitale europene şi ministru de externe al Cehoslovaciei în anii 1936-1938 - n.n.N..M.) - declara ministrul polonez la Budapesta - că a comis o eroare „neoferindu-i” imediat ţinutul revendicat de Ungaria din Cehoslovacia, deoarece ar fi avut asigurată neutralitatea maghiară!

Iugoslavia îndemna și ea Praga - potrivit aceluiaşi diplomat - la această jertfă. Nu și România. Orlowski i-a mai destăinuit lui Bossy că preşedintele Mościcki i-a cerut lui Beneš să cedeze Poloniei întregul fost ducat Teschen, inclusiv regiunea locuită de slovaci! „Dar asupra acestui ultim punct s-ar putea negocia”! Dacă se cedează acest ţinut, Polonia ar trece de partea Germaniei. „Apoi îmi telefonează - scrie Bossy - că, deşi optimist până acum, este în momentul de faţă «îngrozit de dezlănţuirea evenimentelor»”. Avea loc vestea senzaţională a zilei: Hitler, după îndemnul Londrei, a invitat pentru a doua zi la München pe Chamberlain, Daladier şi Mussolini, spre a conferi asupra situaţiei.

Lumea avea să afle că în urma stăruinţelor „Ducelui”, Führer-ul a acceptat să amâne cu 24 de ore mobilizarea generală. Hitler va fi fost impresionat, de bună seamă, şi de mesajul lui Roosevelt, care-l face răspunzător de întreruperea negocierilor şi de un eventual recurs la arme cu urmări incalculabile (poate intervenţia Statelor Unite!) Se pare că, la Camera Comunelor, a fost un adevărat delir când, după un lung discurs învinovăţind pe Hitler, Chamberlain a anunţat vestea – pe care o primise când vorbea - despre Conferinţa de la München. „Un sentiment de uşurare vremelnică, căruia îi va urma probabil o dureroasă dezamăgire viitoare”. -  conchide Bossy[25].
- Va urma -