Despre acţiunile concertate polono-germano-maghiare contra Cehoslovaciei

Ne putem închipui cât de surprins a fost Ministerul Afacerilor Străine al României, când a aflat că în Polonia au loc manifestaţii în favoarea unei frontiere polono-maghiare. Cine a inspirat aceste acţiuni nu se menţionează, iar ambasadorul Franasovici află de la Bucureşti, de la ministrul Petrescu- Comnen, despre manifestaţiile respective, reconfirmându-i-le la 28 septembrie[26].

Încărcată de evenimente va fi, aşadar, ziua de 28 septembrie în care Beck îl invită la ministerul de externe polonez pe ambasadorul Franasovici pentru a-i răspunde la demersurile colegului său de la Bucureşti. Şi iată, abia acum îi confirmă că, dacă răspunsul pe care îl va da ministrul de externe ceh, Krofta, ministrului polonez la Praga va fi tot „dilatoriu”, guvernul polonez „va fi silit la o acţiune concertată cu Germania şi Ungaria” împotriva Cehoslovaciei.

La cererea insistentă a părţii române de a fi consultată, în demersurile de politică externă majore pe care Varşovia le întreprinde, potrivit angajamentelor asumate în tratatele de asistenţă mutuală reciproce în vigoare, răspunsul lui Beck a fost că n-a informat partea română, deoarece a dorit să menajeze „situaţia gingaşă” a României, aflată în postura de a fi aliată cu Cehoslovacia.

Face totuşi promisiuni că „se va concerta” cu Ministerul Afacerilor Străine român în viitor. Promisiuni pe care colonelul nu le va respecta. Şi nu era pentru prima dată când nu îşi păstra cuvântul dat. Această manifestare se va repeta, cum o confirmă documentele, în continuare, până la debarcarea lui.

Beck n-a putut să nu-i infirme cele de mai sus lui Franasovici, deseori diplomatul român fiind  îmbrobodit în mod rușinos de acesta cât şi de colaboratorii săi, cum a făcut-o şi cu prilejul respectiv (vorbindu-i că ar fi fost doar „anumite paralelisme” între acţiunile germano-ungaro-cehoslovace), când acestea se dovedeau a fi veritabile măsuri conjugate, mai ales cu Ungaria. Bineînţeles că, Beck i-a infirmat că ar exista un acord „între cele trei puteri”. Realitate ce nu putea fi infirmată; de aici şi reacţia promptă a ministrului român de externe. Franasovici este asigurat de Jozef Beck, conştient de obligaţiile contractuale cu România printr-un tratat de alianţă în vigoare, că „pretenţiunile ungare nu s-ar întinde decât asupra teritoriilor cu majorităţi maghiare, iar Slovacia şi Rusia Subcarpatină ar urma să hotărască ele însele destinele lor viitoare”. Că nu va fi aşa, urmează să ne convingem în următoarele zile. În schimb, nimic nu aflăm de la Beck despre presiunile pe care le făcea „conjugate cu cele ale Budapestei” în direcţia respectivă şi nici despre acţiunile destabilizatoare polono-ungare etc.[27].

Şi, pentru a dovedi până la capăt că nu se putea conta pe spusele ministrului de externe polonez, mărturie stă declaraţia că ar fi ”mai optimist asupra situaţiei internaţionale în legătură cu Conferinţa de la München.”. În ce consta optimismul său nici un cuvânt. Conta, Beck, probabil, pe participarea lui la ciopârţirea Cehoslovaciei, țară promisă ferm Poloniei de Italia. N-a fost să-i fie împărtăşit lui Franasovici optimismul de a fi alături de cei patru la München. Rănit în orgoliu, ministrul polonez de externe acţionează pe cont propriu şi astfel face totul pentru a lichida de unul singur Mica Înţelegere[28]. 

„The big four” - deschid drum Poloniei pentru revizuirea frontierelor cu Cehoslovacia

La 30 septembrie, după ce la München zarurile au fost aruncate; hotărârile luate de cele patru puteri au fost privite cu mult interes la Varşovia. Unele persoane influente le-au considerat drept un mijloc de destindere europeană. S-au exprimat totuşi și nemulţumiri în diferite medii în privința faptului că chestiunea cehoslovacă nu a fost rezolvată până la capăt. Presa a anunţat că trupele polone se află în drum spre frontieră şi că vor intra a doua zi în Teschen /Cieszyn/, pentru a rezolva pretenţiile Poloniei[29].

De la Budapesta, Raoul Bossy menţiona cu o zi mai înainte că membrii „the big four” în culmea euforiei au semnat acordul privind dezmembrarea Cehoslovaciei, încât Poloniei îi era de acum mai uşor, urmare a precedentului creat, să îşi înfăptuiască planurile belicoase, urzite de mult vreme. Germania s-a legat să nu ocupe decât treptat zone mai puţin întinse decât acelea pe care le ceruse, prin ultimatum. S-a înfiinţat şi o comisie mixtă franco-italo-germano-cehoslovacă pentru a supraveghea transmiterea teritoriilor, consultarea populaţiilor şi trasarea frontierei pe teren. Mai mult, Germania şi Italia s-au angajat să garanteze, o dată cu Franţa şi Anglia, noile frontiere cehoslovace, dar după ce se vor fi rezolvat revendicările minoritare polono şi ungare!

Naivul Chamberlain, aclamat la întoarcerea sa la Londra, cu lăudăroșenie a vestit urbi et orbi: „pacea pentru timpurile noastre e realizată!”. Cinism cât cuprinde și tot atâta minciună!

La Budapesta, pe un ton agresiv, ministrul de externe ungar, Kánya, îi cere imperativ ministrului român intrarea în vigoare a Acordului de la Bled din 23 august 1938, menţionându-i că Iugoslavia prin Stoiadinovici ar fi acceptat acest lucru cu condiţia ca Ungaria să facă un demers similar la Bucureşti şi să aibă acordul României. Ar fi spus Argetoianu: „cutră şi Iugoslavia aceasta”.

Mândră, Varșovia credea că prin acţiunile pe care Beck le va întreprinde imediat, s-a dorit să le arate „celor patru” că Polonia există, şi că intră serios în joc. Numai că Germania va începe să nu mai ţină seamă de poziţia Poloniei. Nici o misiune diplomatică românească nu informase Bucureştii că în ziua de 30 septembrie 1938, la ora 6.15, şeful legaţiei germane la Praga i-a înmânat ministrului afacerilor externe cehoslovac, dr. M. Krofta, hotărârea luată la München. Câteva ore mai târziu procedează în mod identic reprezentanţii Franţei, Angliei şi Italiei, care vor încerca, la rândul lor, să afle care este hotărârea guvernului cehoslovac. Krofta le-ar fi spus că Cehoslovacia se va subordona hotărârilor luate de cei patru - adăugând cu amărăciune: „fără noi şi împotriva noastră!”. De profesie istoric, acesta ar fi subliniat: „Nu ştiu dacă hotărârea de la München va fi în avantajul ţărilor dv., în orice caz, noi nu suntem ultimii. După noi o soartă similară o va îndura şi alţii”. A fost un crez care i s-a îndeplinit!

Paşii făcuţi de Varşovia pentru „ciopârţirea” Cehoslovaciei; România le cere autorităţilor de la Praga să evite o recrudescenţă a crizei

La 1 octombrie, Ministerul Regal al Afacerilor Străine este informat, prin ambasadorul polonez, Roger Raczyński, că guvernul polonez a dat Cehoslovaciei un ultimatum prin care cere ca până la 2 octombrie, orele 12.00, să evacueze districtele Cieszyn şi Fristad. În legătură cu cele de mai sus, Nicolae Petrescu-Comnen, va solicita Legaţiei române de la Praga să intervină pe lângă guvernul cehoslovac în vederea evitării unei recrudescenţe a crizei europene. La 9 octombrie, pentru merite în această „operă” Beck primeşte din partea şefului statului cea mai înaltă distincţie poloneză: ordinul „Vulturul alb”.

Ministrului român nu i-a rămas decât să îl roage călduros pe ambasadorul Poloniei ca guvernul său să evite orice ar putea agrava din nou situaţia, făcând apel la sentimentele de amiciţie ale guvernului polonez pentru ţara noastră, precizându-i că România ar dori să vadă cât de curând lichidându-se această gravă chestiune (s.n.M.N.). Comnen a insistat pe dimensiunea posibilităţilor de viitor ce se deschid pentru ambele popoare surori: Polonia şi Cehoslovacia[30].

În aceiaşi zi, Franasovici comunică la Palatul Sturdza, dintr-o sursă confidenţială, că - dacă în timpul ocupării Teschenului armata poloneză va întâmpina rezistenţă - aceasta nu se va mărgini la această regiune, ci va merge mai departe în Rusia Subcarpatică şi Slovacia. Polonezii erau convinşi că Hitler şi Mussolini n-ar fi manifestat nemulţumirea la o astfel de întorsătură a lucrurilor. Italia era favorabilă unei frontiere polono-ungare. Mobilizarea, deşi nu decretată, s-a concretizat printr-o eventuală antrenare a 700 de mii de oameni[31]. Încă o mărturie a felului defectuos cum funcţiona comunicarea oficială dintre Varşovia şi Bucureşti.

Seara, târziu, Franasovici a fost chemat de Beck, care l-a informat de hotărârea luată de către Consiliul de Miniştri al Poloniei privind remiterea unei note ce va fi trimisă prin avion pentru a fi înmânată la Praga, la orele 12.00 noaptea. Prin nota respectivă se cerea predarea imediată a districtelor Teschen şi Fristadt şi în primul rând a oraşului Teschen. Răspunsul trebuie dat până în ziua de 2 octombrie la ora 12.00. Acesta avea numai variantele: acceptare sau refuz[32].

În caz de refuz, situaţia devenea foarte gravă

Beck i-a explicat lui Franasovici că Polonia prevedea ocuparea districtelor revendicate şi nu avea intenţia de a merge mai departe. Pentru restul teritoriilor revendicate ministrul polonez de externe admite plebiscitul. Se dovedea a fi mai culantă în ceea ce priveşte modalităţile executorii. Pentru a menaja susceptibilitatea cehoslovacă, Beck a precizat că nu va da caracter public notei respective, pe care - în caz de acceptare -, o va considera ca simplă sugestie şi numai în caz de refuz, nota devenea ultimatum.

În acelaşi timp, ministrul de externe polonez i-a cerut lui Franasovici, deci României, să păstreze discreţie asupra conţinutului comunicării, precizându-i că asemenea comunicări au fost făcute şi ambasadorilor Franţei, Angliei, Germaniei, Statelor Unite şi Italiei. Cererea nu era întâmplătoare, ea dovedea faptul că ministrul polonez constatase, şi va mai constata, că România acţiona în direcţia ameliorării raporturile polono-cehoslovace, inclusiv prin internaţionalizarea evenimentului. Bucureştii păstrau totuşi echidistanţa de rigoare, ambele ţări fiindu-i aliate. 

Şeful diplomaţiei poloneze i-a ascuns în mod vădit ambasadorului Franasovici preocuparea adevărată a instituţiei pe care o conducea, şi nu i-a amintit că în Convenţia de la München cei patru şefi de state conveniseră că în decurs de trei luni să reglementeze problema în cauză, respectiv a minorităţilor poloneze şi maghiare de pe teritoriul cehoslovac, în eventualitatea că aceasta n-ar fi soluţionată de cele două guverne interesate.  În mod evident Varşovia nu mai avea răbdare cu rezolvarea ei. Era stabilit, aşadar, un fel de „directoriat” al celor patru mari puteri pentru Europa Centrală şi de Sud în problemele contenciosului maghiar şi polonez cu Cehoslovacia.

Polonia hotărăşte să „bată fierul cât e cald” pentru a-şi soluţiona pretenţiile ei mai vechi faţă de Cehoslovacia. De aici şi graba polonezilor de a reglementa această chestiune, mai ales că amorul propriu al lui Beck, după cum am mai subliniat, a fost puternic afectat prin faptul că nu a fost invitat de cei patru la împărţirea coordonată a prăzii, efectuată la München.

La îndemnurile Poloniei, Ungaria - la rându-i - doreşte să prăduiască Cehoslovacia

Pentru moment, factorii polonezi remarcau că Ungaria nu avea curajul necesar să treacă la ocuparea de teritorii străine, conştientă de puterea militară a Cehoslovaciei, cu mult superioară celei ungureşti. Abia pe 3 octombrie 1938, cu siguranță, încurajată şi de demersurile poloneze, Budapesta adresează la rându-i, pretenţiile sale faţă de Cehoslovacia, contrar prevederilor acordului de la München, care preconizau - cum arătam mai sus - un termen de trei luni pentru soluţionare. În plus, presa maghiară cerea tot mai insistent graniţă comună cu Polonia. Pentru adoptarea unei asemenea soluţii au existat publicişti polonezi entuziaşti, care au subliniat similitudini istorice ale aspiraţiilor comune ale Budapestei şi Varşoviei.

În mod concret, aici găsim începuturile din ce în ce mai hotărâte ale guvernului polonez de a se erija în veritabil apărător al intereselor Budapestei, aceasta dovedindu-se în viziunea Varşoviei „indecisă şi nesigură”. Ungaria este îndemnată să ocupe Ucraina Subcarpatică, pentru a-şi stabili astfel o graniţă comună cu Polonia.

A trecut ceva timp până ce istoricii contemporani polonezi au ajuns la concluzia că paşii făcuţi de Polonia în zilele de 1 şi 2 octombrie au fost lipsiţi de răspundere. Demersurile respective aveau ca scop dezmembrarea totală a Cehoslovaciei, considerată de cercurile guvernamentale poloneze drept „o făcătură artificială a Tratatului de la Versailles”. Potrivit aceloraşi istorici, Polonia a fost primul stat care s-a pronunţat împotriva „principiului” etnografic, deoarece cerea să fie alipit Ungariei un teritoriu locuit în majoritate de alte naţiuni, nu doar de cea ungară[33].

Polonia și Ungaria nu intuiau că pregătind astfel de măsuri vor da un bun prilej armatei hitleriste de a acționa, la rându-i, pentru finalizarea planurilor inițiale. Ministrul afacerilor externe polonez părea a fi orbit de problema ucrainiană, susținând că aceasta devenise cel mai mare pericol pentru Polonia. Istoricul englez contemporan, ridicat în slăvi de istoriografia poloneză, Normand Davies, a relevat - printre acțiunile cele mai dezonorante ale colonelului Beck -, ultimatumul dat în martie 1938 Lituaniei și ocuparea Zaolziei din octombrie[34]. Acesta subliniază că:„... autoritățile poloneze au profitat de nenorocirile vecinilor săi pentru a rezolva dispute vechi și pentru a se gratula pe sine, însă principala preocupare a guvernului era ca Polonia să nu fie încercuită de Germania  pe flancurile de sud și de nord”[35].

Despre atmosfera de la București, ambasadorul iugoslav, J. Ducic, informa autoritățile, la 3 octombrie 1938 /manu sua/ că: ”Regele român și guvernul său, simțind starea de spirit a poporului și temându-se de asemenea de noi surprize, au adoptat încă de pe acum o linie despre care credeau a fi salvatoare: înarmarea, pregătirea pentru orice eventualitate și deplina emancipare de străinătate în privința înarmării etc[36].

În același timp, ministrul polonez la Budapesta, Leon Orlowski, încerca să îl convingă pe Bossy /3 octombrie 1938/, despre necesitatea constituirii unui bloc Varşovia-Budapesta-Bucureşti pentru a se stăvili penetraţia germană. În acest scop, Ungaria trebuie să devină cât mai tare şi să aibă, aşadar, o frontieră comună cu Polonia. Credea, diplomatul polonez, că România ar trebui să promită Ungariei sprijinul ei pentru dobândirea Rusiei Subcarpatice, contra unui angajament - garantat de Varşovia - de a renunţa la revizionism înspre România! „Uiţi de alianţa noastră cu Cehoslovacia” - l-a întrerupt Bossy. „O, nu face nimic, trebuie să ai vederi largi!!!” - i-a răspuns ministrul polonez la Budapesta, Orlowski, istoricului și diplomatului român.

Ideea unei graniţe comune polono-maghiare era vânturată şi în alte capitale de diplomaţii celor două ţări. Astfel, la Roma, ambasadorul polonez Wieniawa-Długoszewski, cândva aghiotant al lui Piłsudski, ulterior ataşat militar la Bucureşti, cu harta în mână îi arăta ministrului Duiliu Zamfirescu (la rându-i venit ca diplomat în Cetatea Eternă exact de la Varşovia), cum ar trebui să arate frontiera comună dintre Polonia şi Ungaria, rezultată prin ocuparea Rusiei Transcarpatice de unguri.

Răspunsul ferm al României la soluţii bastarde puse în circulaţie de Varşovia

Bucureştii n-au întârziat să răspundă la pozițiile „vânturate”, e drept  sub formă de tatonări  confidenţiale prin diferite cancelarii - unele răspândite și ca sondaje semioficiale - promovate insistent de presa poloneză, maghiară etc. Mass-media din cele două țări cerea în mod imperativ frontieră comună polono-maghiară. În situaţia dată, ministrul Comnen solicită Ambasadei Regatului României la Varşovia, în ziua de 4 octombrie, să exprime guvernului polonez îngrijorarea României în legătură cu soluţia bastardă de a integra Ungariei câteva milioane de slavi, precizând că Anglia, Franţa, Iugoslavia şi, poate, chiar Germania sunt ostile unei astfel de soluţii, care ar crea un nou focar sau incendiu în centrul Europei. Istoricului neamului, Nicolae Iorga, căruia nu-i scăpa nimic din manifesările colective românești și internaționale, remarcă, la rându-i, cum militarii polonezi prezenți la unele manifestări organizate în țară au fost primiți, cu „răciala pe care o merită” [37].

„O politică prevăzătoare - considera Comnen - ar dicta Poloniei de acum înainte cel puţin o apropiere neîntârziată de Cehoslovacia, care ar trebui să fie păstrată cât mai puternică în vederea creării unui grup de puteri mijlocii şi mici, care să se garanteze mutual în vederea primejdiilor viitoare, mai apropiate chiar decât pare a crede Varşovia”[38].

Că instalarea poloneză în districtele ocupate din Cehoslovacia mergea nu pe linia măsurilor convenite de părţi, o dovedeşte solicitarea adresată la 4 octombrie de preşedintele Cehoslovaciei, Beneš, regelui României, Carol al II-lea. Astfel, monarhul a fost rugat să intervină prin reprezentanţii guvernului român pe lângă guvernul polonez, încât Polonia să nu facă un plebiscit, în regiunea Frydek-Fridland, deoarece acesta ar fi inutil:  90% din locuitorii din zonă fiind cehi.

Cunoscător al filosofiei şi al încercărilor poloneze privind „medierea” româno-maghiară, Raoul Bossy informează din nou, la aceeaşi dată (4 octombrie), că Polonia continuă a împinge Ungaria să ceară Rusia Subcarpatină. Sunt reamintite şi încercările poloneze legate de formarea unui bloc puternic Varşovia-Budapesta-Bucureşti, care să reprezinte un zăgaz contra pretenţiilor Germaniei[39]. 

România sensibilizează guvernele străine în legătură cu gravitatea propunerilor maghiare

Drept reacţie la ceea ce se petrecea în jurul României, ministrul Petrescu-Comnen trimite o circulară misiunilor diplomatice ale ţării la Londra, Paris, Roma, Berlin, Belgrad şi Ambasadei din Varşovia, subliniind intenţia Ungariei de a ocupa oraşe cehoslovace, cât şi a Rusiei Subcarpatice, relevându-se gravitatea acţiunii respective asupra României. Se preciza faptul că ministrul Cehoslovaciei s-a prezentat la ministerul român de externe, unde a comunicat că guvernul unguresc a remis la Praga o notă cerând, între altele, ca Cehoslovacia să cedeze cu titlu simbolic imediat un oraş din grupul unguresc etnic apusean (slovac) şi un oraş din grupul etnic răsăritean (Rusia Subcarpatină)

Printre oraşele apusene ungurii au cerut Komaron (Komarno) sau Parkany (Parkan) ori Ipolysag (Sahy). În Rusia Subcarpatină au cerut Satoralya-Ujhely (Novo Mesto) sau Csap (Csop) ori Beregszaz (Berehovo). Se sublinia în circularea ministrului român al afacerilor străine că: „Cehoslovacii par dispuşi a face acest gest simbolic cu unul sau două oraşe din primul grup. Ei se opun însă în mod absolut la orice cesiune actuală sau mai târzie în Rusia Subcarpatină, declarând că au ajuns la marginea sacrificiilor şi că sunt hotărâţi a se opune ungurilor chiar cu armele în această regiune. Ei (Cehoslovacii) recunosc existenţa unor minorităţi ungureşti şi în acea regiune, însă oferă un schimb de populaţie, având şi ei o puternică populaţie slovacă în Ungaria. Cehoslovacia afirmă că cedarea porţiunii ungureşti din Rusia Subcarpatină Ungariei ar însemna sugrumarea ei economică definitivă, fiind în viitor lipsită de o frontieră comună cu România, căreia îi ceruse tocmai crearea unui port franc pe teritoriul românesc. Dacă pentru Cehoslovacia această chestiune era vitală şi îndreptăţea hotărârea ei de a-şi apăra punctul de vedere chiar cu armele, pentru noi (România) avea un interes excepţional, pe aici trecând calea ferată şi unica şosea directă ce ne leagă cu Cehoslovacia, Bucureştii excluzând ca aceasta să intre în stăpânirea ungurilor”[40].

Din examinarea unei hărţi se va putea vedea imposibilitatea de a se crea alte mijloace de comunicaţii între noi şi Cehoslovacia din cauza munţilor. Pierderea liniei de drum de fier ce ne leagă de Praga ar fi pentru noi catastrofală, deoarece nu ne-am mai putea procura materialul de război pe care Cehoslovacia urmează a ni-l livra încă timp de patru ani, fiind puşi în imposibilitate de a mai avea schimburi normale directe cu vecina noastră”. (frază subliniată de Comnen – n.n. N.M.)

„Dacă teza ungurească ar triumfa s-ar crea un nou izvor de dezechilibru economic în bazinul dunărean.

Aşa fiind, vă rog să binevoiţi a interveni pe lângă guvernul pe lângă care sunteţi acreditat, atrăgând atenţia asupra gravitaţiei chestiunei, cerând a interveni la Budapesta pentru a sfătui să se mulţumească cu una-două comune (bunăoară Komarno şi Parkany) din Slovacia, rămânând ca chestiunea ungurilor din Rusia Subcarpatină să fie negociată de comisia mixtă şi eventual tranşată de cele patru mari puteri. Altfel sunt riscuri serioase (subliniere Comnen – N.M.) să intrăm într-o nouă criză cu urmări neprevăzute”[41].
- Va urma –