Bucureştii cer Belgradului să se solidarizeze cu demersurile româneşti

Autorizat fiind în mod special de rege, ministrul Comnen cere şefului misiunii diplomatice de la Belgrad să se prezinte de urgenţă şefului guvernului iugoslav, Stoiadinovici să îl roage în mod insistent, în calitate de aliat, să dea dovadă de solidaritate cu România, sprijinind demersul de mai sus, transmis şi la Paris, Londra, Roma, Berlin şi Varşovia şi, dacă crede de cuviinţă, date fiind bunele sale raporturi cu Budapesta, să intervină personal pe lângă domnul Kánya, pentru a se mulţumi pentru moment cu oraşele din zona occidentală, rămânând a negocia asupra zonei orientale. I se cere ministrului român la Belgrad să insiste asupra faptului:

- că Cehoslovacia este hotărâtă să se bată pentru această chestiune, ceea ce riscă să ne antreneze şi pe noi;

- că, chiar dacă s-ar evita războiul, pierderea liniei ferate ce ne leagă cu Praga ar avea efecte dezastruoase nu numai pentru România dar şi pentru Iugoslavia, care nu şi-ar mai putea nici procura arme, nici schimba mărfuri cu Cehoslovacia decât prin bunăvoinţa Ungariei”[42]. În acelaşi timp, Praga era rugată să se înţeleagă fără întârziere cu slovacii şi rutenii[43]. 

Varşovia sugerează pe faţă României să ocupe Ucraina Subcarpatică 

Încă nu s-a încheiat ziua de 5 octombrie, că - Franasovici îl anunţă pe Petrescu-Comnen -, având drept „sursă” pe prietenii săi: /Arciszewski sau Kobylański - n.n. N. M.), ambii din conducerea Ministerului de Externe polonez, că Varşovia s o n d a, deja și în alte capitale, nu doar prin Orlowski: care ar fi poziţia României, dacă se „proclamă independenţa Slovaciei şi drept consecinţă ar fi ocupată Rusia Subcarpatină de armata ungară, peste câteva zile”. Într-advăr, Beck era pus pe fapte mari, în ciuda declarațiilor publice că ar fi bolnav!

Prietenul lui Franasovici i-a declarat ambasadorului român că, Polonia nu are nici o revendicare asupra acestei provincii, şi - dacă nu ar ocupa-o ungurii - nu ar vedea cu ochi răi o ocupaţie românească[44].

Prin acest nou sondaj, se întindea o nouă cursă Bucureştilor, cu siguranţă, de Beck personal. Faptul că însuşi şeful externelor era arhitectul planului respectiv, românii îl vor constata nu peste mult timp. Colonelul, cu viziuni revizioniste în sânge, nădăjduia că românii, convinşi de el în persoană, data aceasta se vor lăsa prinşi în mrejele modificărilor de frontieră. Îi va fi dat să se convingă, cu amărăciune, că planurile îi vor fi categoric respinse.

Se pare că noua filosofie privind „utilitatea” schimbării graniţelor, promovată şi de alţi diplomaţi polonezi (cazul lui Orlowski la Budapesta și Wieniawa la Roma), venea chiar de la Beck. Belicosul colonelul nu concepea că ar putea fi refuzat de Carol al II-lea, monarhul cu care în 1937 stabilise o relaţie extrem de apropiată, în timpul vizitei făcute de monarh în Polonia însoțindu-l pas cu pas, rezolvându-i pozitiv solicitarea de a vizita castelul Wawel, în ciuda opoziției cardinalului de Cracovia, Sapieha. El găsiseră soluția ca sacerdotul de renume să lipsească o zi din oraș, înlocuit fiind de nunțiul apostolic în Polonia. Iar, cu un an mai devreme, în august 1936, Carol al II-lea a mers pe mână diplomaților polonezi până în a-l debarca pe Titulescu.

Vom constata cum „mediatorul”, sub paravanul ”bunelor oficii” în slujba celor două ţări, venea mai degrabă în întâmpinarea cererilor revizioniste maghiare.

Kánya, ministrul ungar al afacerilor externe, căută sprijin din partea lui Mussolini şi Ciano

Se ştie că, în prima parte a lunii octombrie s-au desfăşurat la Komarno tratative între partea cehoslovacă şi maghiară în cadrul cărora ungurii cereau 13.000 kmp din teritoriul cehoslovac, zonă locuită de o populaţie de 1 milion de locuitori. Cehii au acceptat să le cedeze 1,8 kmp şi 105.000 de locuitori. Noul ministru de externe, Chvalkovsky, omul Berlinului, a căutat şi a găsit sprijinul german, introdus fiind conceptul de „Karpatho-Ukraine”, cu un vădit caracter antipolonez. 

În situaţia dată, ministrul ungar al afacerilor externe, Kánya va căuta sprijin pe lângă Mussolini şi Ciano. De partea ungurilor va acţiona şi ambasadorul polonez în Italia, gen. Wieniawa-Długoszowski. Aşa s-a născut în mintea lui Beck ideea de a atrage de partea sa, personal, pe regele Carol al II-lea, el fiind profund deziluzionat de atitudinea omologului său Comnen, un diplomat cu o experiență de largă anvergură pe arena internațională, dacă ar fi să o comparăm cu cea a lui Beck[45].

Cât de belicoşi deveniseră ungurii, este suficient să amintim că în timp ce telegramele circulau intens prin telegraf morse, undele hertziene nu ştim dacă - la vremea respectivă - erau angajate în slujba oficiilor diplomatice în comunicarea cu centralele lor (iar diplomaţii dezbăteau asupra unor eventuale „înţelegeri”), pentru că au intervenit „paşnicii” grăniceri maghiari într-o încercare de a pătrunde cu forța cât mai adânc pe teritoriul cehoslovac. Totodată, din Cetatea Eternă, de la Roma, Bucureştii aflau că Ungaria ar pretinde ocuparea imediată a câtorva oraşe din zona limitrofă, acestea urmând să îi fie cedate, din motive de „prestigiu” şi cu „caracter simbolic”[46].

Varşovia era conştientă că şi-a pus împotrivă întreaga Europă

În situaţia creată, versatilul Beck, dorea ca blamul dat planurilor sale să se reverse şi asupra României, nu doar asupra unui colonel, mult depășit de situație. Printre informaţiile mai verosimile pe care Richard Franasovici le-a primit de la „prietenii” săi, retribuiţi mănos de acesta, fostul ministru de interne redactează un raport pe care îl trimite direct regelui (cunoscute fiind relaţiile excelente întreţinute de el  cu camarila regală), dar şi ministrului Petrescu-Comnen. În raportul menţionat, Franasovici confirmă lucruri cunoscute deja la Palatul Sturdza, multe intuite de politicienii români, aşa cum rezultă azi și din memoriile acestora, în sensul că erau destul de bine informați în problematica externă, în orice caz mult mai bine decât își închipuia începătorul ambasador român în Polonia. Spicuim din raportul lui dactilografiat /nu manu sua - ca la Djocovici/, câteva elementele de interes[47]:

- „Politica de mână tare (forte), culminând cu ultimatumul adresat Cehoslovaciei, este opera aproape exclusivă a colonelului Beck, susţinut numai de un alt fost ofiţer, directorul politic Kobylański” (fost consilier diplomatic la București în anii 30, pe care l-a cunoscut și Iorga - n.n.N.M.). Pentru biografii colonelului radiografia făcută de Franasovici este ditirambică, dacă ne-am raporta, de pildă, la portretul făcut, de pildă, Gafencu peste un an: „Curajos, cu un amor propriu nemăsurat, având orgoliul naţiunei sale, vindicativ, conştient că nu se poate menţine în postul său de răspundere decât prin continue succese, ministrul afacerilor străine a jucat partida şi a câştigat-o”. Se va dovedi în curând cât de efemer a fost câştigată!.

- Apropiatul şi „prietenul” său, subsecretarul de stat, M. Arciszewski (cel pe care Argetoianu îl gratulase încă din 1936 cu epitetul de „cutră”), nu crede că în ceea ce priveşte situaţia personală, Beck a ieşit consolidat. Colonelul ne este înfăţişat - sugestiv - de  Franasovici  - ca fiind liderul aşezat pe un piedestal înălţat prin succese, ceea ce nu i-ar asigura un echilibru stabil. E drept: s-a mai balansat destul de puternic numai un an.

- „Chestiunea ultimatumului adresat Cehoslovaciei şi - datorată în mare parte orgoliului polon jignit de a nu fi fost convocat la München şi de a fi văzut propunerile Poloniei amânate, alături de acelea ale micii Ungarii -, a fost discutată de domnul Beck atât în Consiliul de Miniştri, cât şi cu colaboratorii săi apropiaţi. Ea a întâlnit atât opunerea mareşalului Śmigły-Rydz şi a vicepreşedintelui Consiliului, Kwiatkowski, cât şi a domnului Arciszewski şi a contelui Lubieński mai moderaţi. Beck a triumfat în cele din urmă, mulţumită aprobării preşedintelui Ignacy Mościcki. Şi, printr-o ironie a sorţii, dar poate şi dintr-un interes bineînţeles al consolidării statului, beneficiarii acestei acţiuni îndrăzneţe vor fi mareşalului Śmigły-Rydz, dar într-o măsură şi mai mare Kwiatkowski din (Lagărul - a se citi tabără) a Partidul Uniunii Naţionale”.

- Se nădăjduieşte astfel că viitoarele alegeri, de la care opoziţia se abţine în mare parte, vor fi - graţie succesului extern - o victorie a organizaţiei politice guvernamentale condusă de generalul Skwarczyński. Cel preconizat ajunge, împreună cu Beck și tot guvernul în stațiunea Slănic-Moldova, exact peste un an.

- Subsecretarul de Stat din ministerul afacerilor externe, fost ministru la Bucureşti pe vremea ministeriatului lui Titulescu /M. Arciszewski/ crede că succesul lui Beck ar fi real, „numai să nu-l plătim (Polonia) prea scump, căci am pus împotriva noastră întreaga Europă”. Aici, pot spune că gura păcătosului, adevăr a grăit!

- Faţă de ignorarea Poloniei la München, Beck nu s-a mulţumit cu acţiunea de a-şi lua revanşa pentru lovitura primită în amorul propriu şi s-a năpustit asupra Cehoslovaciei printr-o acţiune în forţă dusă în ciuda întregii Europe; ne putem aştepta - credea Arciszewski - la noi înţepături destinate domnilor Chamberlain şi Mussolini, pe care colonelul din fruntea externelor de pe Wierzbicka îi acuză de a-l fi părăsit la München.

- Acordul Chamberlain-Hitler e socotit ca foarte însemnat, putând avea urmări. Nu crede că va avea drept consecinţă separarea Angliei de Franţa cu toate că apăruse o fisură în axa Roma-Berlin.

- Acţiunea paralelă întreprinsă de Polonia împotriva Cehoslovaciei a fost în mâna lui Hitler; dictatorul german însă nu putea, în etapa dată, îndrăzni să provoace un război general.

- Că Franasovici era în naivitatea lui diplomatică dezinformat de „prieteni”, rezultă din afirmaţia privind cordialitatea legăturilor dintre poporul polonez şi german, cât şi despre hotărârea Poloniei de a „acorda Germaniei o autostradă largă de 30 de metri, ce va lega Reich-ul cu Prusia Orientală şi care se va bucura de extrateritorialitate”. În realitate totul s-a desfăşurat exact invers.

- Faţă de Cehoslovacia, Polonia ar avea intenţia să inaugureze o politică de bună vecinătate, căutând a canaliza tranzitul republicii vecine prin portul Gdynia.

- Faţă de Franţa (după ce aceasta a părăsit Cehoslovacia), domnul Beck nu mai are decât sentimente de desconsiderare. (Oare întâmplător hexagonul a fost cel care l-a debarcat la prima ocazie?), amintind atitudinea șefului externelor faţă de domnul Nöel (ambasadorul francez la Varşovia, cel care va contribui din plin, în septembrie 1939, la debarcarea lui Beck din funcţia de ministru!) „o atitudine din cele mai necruţătoare, convocând chiar pe colaboratorii săi apropiaţi în camera vecină pentru a asista la această dureroasă explicaţie. Domnia Sa a arătat ambasadorului Franţei că felul cum s-au purtat cu cehii îl face să socotească că alianţa sa cu Franţa este o simplă ficţiune pe care nu se mai poate bizui”.

- „În ce priveşte Ungaria - se afirmă în raportul lui Franasovici - aceasta (Budapesta) a propus în ultimul timp o alianţă politică şi militară Poloniei. Domnul Beck nu a respins această propunere de plano; când însă Ungaria a precizat vederile sale, planul propus a părut destul de neserios atât d-lui Beck, cât şi cercurilor militare, încât s-a refuzat luarea lui în considerare”.

- În cursul ultimei crize, atitudinea Ungariei a apărut la Varşovia slabă şi lipsită de vlagă. În loc de a întreprinde o acţiune curajoasă ca şi Polonia, Ungaria a şovăit. Domnul Beck, care a obţinut, bazându-se numai pe forţele poloneze, teritoriile revendicate nu ar fi dispus a-i susţine în chestiunea slovacă. „Transmit această afirmaţiune, sub beneficiu de inventar, afirmă Franasovici, căci campaniile de presă au existat în trecut şi există şi astăzi foarte vii, chiar în presa guvernamentală, în favoarea unei frontiere comune polono-maghiare prin alipirea Slovaciei sau Rusiei Subcarpatice la Ungaria”.

Se mai precizează că: „guvernul polonez este informat de consulii săi că mişcarea autonomistă slovacă continuă a fi foarte însufleţită, alimentată atât de agenţii unguri, cât şi de cei polonezi, care continuă propaganda lor în urma instrucţiunilor recente ale guvernului din Varşovia şi a vechiului cuvânt de ordine ce li s-a dat”[48].

Cu acest raport, Franasovici şi-a mai spălat din păcatele cuprinse în informările ce le făcuse până atunci, depeșe care dovedeau că se transformase sărmanul într-un curier al gândirii şi aspiraţiilor poloneze, cu un cerc de relaţii foarte înguste, care pe banii statului român îl manipula. Nu ştim în ce măsură șeful misiunii conducea autoritar activitatea Ambasadei, dar nu se poate trece peste extrem de slaba, dacă nu inexistenta contribuţie a colaboratorilor săi la munca de informare, inclusiv pe alte paliere ale oficiului diplomatic Varşovia. Se pare că numai ataşatul militar ieşise din calapodul impus de Franasovici. 

Duplicitatea lui Beck în relaţiile cu România se va menţine

La 6 octombrie, Petrescu-Comnen a infirmat corectitudinea informaţiilor transmise de Beck prin ambasadorul român la Varşovia, Franasovici, ca „necorespunzând realității”. Şeful român al externelor precizează că, atât de la Roma cât şi de la Berlin, România ar avea asigurări oficiale pozitive (în sensul) că: „Guvernele respective nu sprijinesc revendicările ungureşti decât numai în regiunile locuite de majorităţi maghiare. Nici Germania nici Italia nu sprijineau dorinţele ungare de a anexa Slovacia şi Rusia Subcarpatină”[49]. Nu se cunoaște modul în care Fransasovici l-a informat pe Beck despre aceste aspecte. De atunci între cei doi s-a creat o prăpastie, care n-a mai putut fi trecută, demonstrându-i-se în față a fi mincinos.

Mai ales că în acele zile, Beck ascundea în mod evident ambasadorului român faptul că el, personal, era partizanul şi arhitectul de drept al alipirii de către Ungaria a Ucrainei Subcarpatice; şeful diplomaţiei poloneze se menținea, în continuare, în duplicitatea-i  caracteristică faţă de România crezând că îi poate înșela pe liderii de la Bucureşti, în timp ce aceștia descifrase adevărul din telegramele primite de la Londra, Roma sau Budapesta, care erau repartizate Regelui, Guvernului etc. Chipul și sforțările revizioniste ale Budapestei era umărite cu mult profesionalism de cel mai bun ambasador al României din perioada interbelică: Raoul Bossy. Și acesta se lovea de gândirea găunoasă a omologului polonez, Leon Orlowski, pe care „îl cita”, în însemnările sale demonstrându-i inconsecvența, lipsa de logică și de profesionalism. De la Varşovia lipsea informarea care se impunea în condițiile date: rezultatele vizitei ministrului Csaky în Polonia, efectuată în acele zile.

Impresia ambasadorului Franasovici, cum că Ungaria, în schimbul limitării pretenţiilor sale asupra Slovaciei, ar fi obţinut promisiunea Poloniei de a-i susţine revendicările privitoare la Ucraina Subcarpatică, nu avea logică și argumente solide. A fost meritul oficiului din Budapesta, care a adus decidenţilor români precizările de rigoare, respectiv că Csaky i-a cerut lui Beck ca  să nu dea garanţii Cehoslovaciei, pe motiv că acestea ar leza interesele Ungariei în chestiunea Slovaciei şi Transcarpatiei. S-a produs o anumită înăsprire a dialogului, atunci când guvernul ungar a aflat de declaraţia lui Beck, făcută după restituirea Teschenului, respectiv că Polonia nu mai are motive de fricţiune cu cehii. Ministrul afacerilor externe al Poloniei ar fi asigurat pe Csaky de ajutorul său diplomatic, fără a lua însă angajamente precise pentru aducerea la îndeplinire a aspiraţiilor ungare[50].

Nu rezultă din nici un document dacă noua nuanţă din poziţia poloneză s-ar datora demersurilor lui Comnen, pe care Beck îl dezavua, cum dealtfel a şi scris, în singura sa lucrare: Ultimul raport, culmea redactată în România, o mărturie a ranchiunului sau pizmei intelectuale, din care rezultă unele accente pătimașe la adresa omologuluui român, ca şi împotriva lui Titulescu, pe care colonelul, de asemenea, nu l-a avut la inimă. La București au ajuns semnale că Berlinul şi Londra aveau poziţii opuse planurilor poloneze şi maghiare. De la Londra, Vasile Grigorcea a comunicat decidenților, la 8 octombrie, că mai înainte cu o zi „între Berlin şi Varşovia a intervenit «ceva» ce a făcut ca planurile concertate polono-ungare să fie subit şi complet părăsite… „Se pare că Germania, nevoind să fie pusă în faţa faptului împlinit, a făcut ieri la Varşovia un demers drastic, opunând un veto cât se poate de categoric, în faţa căruia Polonia s-a închinat”[51].

Direct, de la Varşovia, cunoaştem din surse indirecte că, Polonia ar fi refuzat să acorde ajutor în continuare Ungariei, şi i-ar fi promis numai un sprijin moral, precizându-i că în nici un caz Polonia nu va face război pentru pretenţiile maghiare.

În timpul vizitei demnitarului ungur la Varşovia, urmare aşadar a poziţiei germane şi engleze, i s-a sugerat lui Csaky să-şi realizeze dezideratele prin propriile puteri ale Ungariei. Nu excludem că sfatul respectiv să îl fi condus pe acesta la dinamizarea acţiunilor proprii[52]. 

Părerile altor diplomaţi români despre problemele în cauză

Cunoscut a devenit faptul că Londra, potrivit celor transmise de şeful misiunii, Vasile Grigorcea la Palatul Sturdza se arăta că: Foreign Office-ul ar fi dat instrucţiuni Legaţiei Angliei din Budapesta să intervină pe lângă guvernul ungar - în mod energic - pentru a modera pretenţiile şi a nu tulbura pacea. Iar ambasada Germaniei din capitala Marii Britanii ar fi ţinut „un limbaj categoric opus planurilor ungaro-polone asupra Rusiei Subcarpatice”[53].

Dar, Franasovici informează de la Varşovia despre poziţia aprobatoare a Germaniei cu privire la sprijinul moral şi diplomatic polonez pentru Ungaria, considerând că Rusia Subcarpatină va cădea ca un „fruct copt” în mâna Ungariei. Greu de înțeles ce rol aveau asemenea informaţii neverificate care se transmiteau la Bucureşti prin ambasadorul român.

Contradicţiile dintre informaţiile lui Franasovici şi cele primite de Comnen de la Grigorcea, Bossy, Zamfirescu etc. l-au determinat pe şeful externelor să îl invite de două ori în decurs de trei zile pe Fabricius pentru unele explicaţii privind poziţia Germanei în problema Ucrainei Subcarpatice, fapt elucidat în întrevederea din 9 octombrie, şi - din care rezultă - că România dorea şi insista asupra explorării intereselor comune germano-române privind Rusia Subcarpatică, respectiv de a păstra o posibilitate de comunicaţie și transport directe cu Reich-ul prin Cehoslovacia.

Pe lângă celelalte considerații, Comnen (cum spuneam, fost ministru al României la Berlin, amintea diplomatului german că printr-o graniţă comună maghiaro-poloneză se creează un dig artificial soldat cu efecte nefaste asupra relaţiilor viitoare dintre România şi Germania.

În acelaşi timp, la 10 octombrie, Comnen îi cere şi ministrului român la Berlin de a-l întâlni urgent pe von Ribbentrop şi, eventual, pe mareşalul Göring, pentru a le da explicaţiile etnice, politice şi comerciale cunoscute, eventual cu harta în mână. Îi precizează că înglobarea slovacilor din Rusia Subcarpatică în hotarele Ungariei nu intră în acordul prevederilor de la München. Îi mai comunică că Guvernul (român) aşteaptă efecte pozitive în urma demersurile active şi insistente pe care diplomatul Bucureştilor le va face[54].

La 10 octombrie, ministrului Nicolae Petrescu-Comnen îl primește în audiență pe ministrul german la Bucureşti, Fabricius, pentru a primi explicaţiile solicitate cu patru zile în urmă în legătură cu poziţia Germaniei faţă de intenţiile Ungariei privind frontiera comună cu Polonia. de reținut că acesta îi confirmă că: „guvernul german nu are niciun angajament faţă de Ungaria decât de a sprijini moralmente revendicările sale, care tind în mod exclusiv la recunoașterea regiunilor cehoslovace locuite în majoritate de unguri”. Totodată. Fabricius reafirmă că Guvernul german nu este deloc de acord ca regiuni slave să fie reunite la Ungaria[56].

În timpul primirii, ministrul Comnen îi atrage atenţia diplomatului german că „dacă planul unguresc s-ar realiza (în direcţia respectivă), nu numai că s-ar crea noi posibilităţi de iridente slave în hotarul Ungariei, dar s-ar părea că se tinde la crearea unui dig între Germania şi România. Aşa fiind, se socoteşte că în cazul când Germania doreşte să aibă asigurate mai multe posibilităţi de comunicaţie cu România s-ar cuveni ca să se declare în mod categoric, atât la Budapesta, cât şi la Varşovia, că n-ar fi partizană pentru realizarea intenţiilor respective”[57].

La rândul lui, Bossy a informat, la 9 octombrie, ministerul român al afacerilor străine, despre câteva aspecte punctuale, şi  - în primul rând - că: „Guvernul ungar ar fi fost îngrijorat de declaraţia domnului Beck că, în urma restituirii Teschenului, Polonia nu mai are motive de fricţiune cu Cehoslovacia. Ministrul afacerilor străine al Poloniei ar fi asigurat pe domnul Csaky de ajutorul său diplomatic, fără a lua însă angajamente precise pentru aducerea la îndeplinire a aspiraţiilor ungare”[58]. Așadar, încă o dovadă că ideea cu „fructul copt” transmisă de Franasovici de la Varşovia nu avea încă nici un sâmbure de adevăr.

Ministrul Orlowski vine cu o nouă stratagemă. Încearcă să îi demonstreze lui Bossy „că ar fi momentul psihologic - «momentul unic» - pentru o reconciliere definitivă între România şi Ungaria… Ar trebui - argumenta şeful misiunii poloneze în Ungaria - să vă folosiţi de situaţia critică în care se află guvernul de la Budapesta care, fără asentimentul României, nu se poate decât cu greu mişca, spre a-i smulge o renunţare definitivă şi solemnă la pretenţiile sale. Pentru a obţine o asemenea renunţare, nu este nevoie să vă părăsiţi aliata (Cehoslovacia); ar fi suficient, v-o afirm, să nu vă opuneţi la consultarea prin plebiscit a voinţei populare din Rusia Subcarpatică...

Colegul meu polon m-a asigurat - menţionează Bossy - că, „în conjunctura prezentă, guvernul ungar ar accepta un aranjament cu România pe baza statu quo-ului. Am observat atunci colegului meu polon că bine a făcut să întrebuinţeze termenul de „smulgere”, căci în acest caz ar fi o renunţare „smulsă” de noi ungurilor în momente critice, pe care ei n-ar mai respecta-o după rezolvarea crizei, dată fiind mai ales sporirea forţelor de stat...”[59]. Cu siguranţă, scenariul propus de Orlowski era un plan de acţiune pus de acord între ministerele de externe maghiar şi polonez.

Se știe că proiectul a fost susţinut fără nici cel mai mic succes, peste zece zile, la Galaţi, în discuţiile avute de Józef Beck, cu regele Carol al II-lea şi cu Nicolae Petrescu-Comnen. Răspunsul pe care îl va primi şeful diplomaţiei poloneze va merge pe raţionamentul lui Bossy, argumentaţia prezentată de liderii români devenind şi mai solidă, conţinând elemente concrete de strategie şi de politică internă, în interdependenţa lor.

Presiunea propagandei iredentiste maghiare de după Anschluss în favoarea Europei 

Primirea, la Galați, la 20 octombrie 1938, a „vizionarului” ministru de externe polonez, Józef Beck, cel care l-a urmat cu fidelitate pe Hitler din 1934, de la semnarea Tratatului de neagresiune germano-polon, în demersurile lui până la începutul lunii aprilie 1939, a propus,  părții române, monarhului și ministrului de externe, Nicolae Petrescu-Comnen, ca România să devină părtașă la dezmembrarea Cehoslovaciei. Încercarea lui s-a soldat cu un fiasco total. Poziția regelui Carol al II-lea se află consemnată în scrierile sale:

„După München situaţia devine şi mai acută, prestigiul german ajunsese la punctul său culminant. Beck, dorind a profita de planurile viitoare ale agresorilor, întăreşte prietenia cu Ungaria şi spre a se răzbuna pe cehi participă la vivisecţia ţării lor. Are îndrăzneala de a veni să îmi propună ca România împreună cu Polonia să participe la această urâtă faptă. Refuzându-l, cu indignare, i-am răspuns că dacă acelaşi lucru se va întâmpla ţării lui, a mea nu va fi între acelea care să ajute la dezmembrarea cadavrului unui prieten”[60].

Din pură curtoazie, pentru că de la Beck nimeni în România nu se mai aștepta la acțiuni credibile proromânești i s-a agreat ideea acestuia de a se pune p e r s o n a l în slujba medierii  unor raporturi cât mai bune maghiaro-române. N-au trecut însă nici două săptămâni de la „angajamentul” luat de colonel, că ambasadorul român la Varșovia, Richard Franasovici, a și comunicat  la Palatul Sturdza:  „propagandiști în solda Poloniei au trecut deja în Rusia Subcarpatică”[61].

Astfel, la 2 noiembrie 1938, printr-un arbitraj germano-italian, înfăptuit la Viena, s-au smuls, după raptul hitlerist din toamna acelui an, și alte zone din Cehoslovacia de sud şi partea sudică a Ucrainei Transcarpatice (Rutenia Carpatică), teritorii care le-au fost oferite Ungariei. Dictatul respectiv, ca și cel românesc din 1940, vor fi declarate nule de Tratatul de pace de la Paris din 1947..

Italia a jucat un rol de primă vioară la Viena

iar Ministerul Afacerilor Străine al României, care cunoştea de la Berlin, încă de la data de 28 octombrie că: „guvernul german nu este favorabil anexării Rusiei Subcarpatice la Ungaria”, avea să afle cu tristeţe că faptele au fost altele.

Autorii dictatului, șefii german şi italian ai externelor au cedat în faţa cererilor de recunoştinţă ale Ungariei, urmare a ataşamentului manifestat de Budapesta faţă de axa Roma- Berlin. Aderarea respectivă a fost preţul plătit de guvernul ungar Italiei şi Germaniei. Cât de mare a fost acel preţ era greu de evaluat în acele momente la Bucureşti.

Dezamăgirea noului acord semnat la Viena a fost destul de mare şi la Varşovia. Aici, conducerea ministerului afacerilor externe își manifesta nemulțumirea față de atitudinea Germaniei în materie, mai ales în ceea ce privea expulzarea evreilor polonezi. Pentru a-şi menţine neatins prestigiul autoproclamat de mare putere, Varșovia hotărăşte să răspundă imediat şi dârz la orice acţiune neprietenească din partea Berlinului.

Declanșarea pretențiilor germane față de Polonia

Nimeni din exterior, şi nici la Bucureşti, nu se aflase de pretenţiile teritoriale ridicate deja de ministrul german, von Ribbentrop, ambasadorului polonez la Berlin, Józef Lipski, la 24 octombrie 1938, deci la șase zile de la vizita efectuată de Beck la Galați,   pretenţii care vor înăspri pe zi ce trece. Data menționată mai sus va duce în mod ireversibil la înrăutățirea raporturilor polono-germane, disputele ireconciliabile trecând pe prim-planul politicii externe poloneze.

La Bucureşti, ziarul „Timpul” din 4 noiembrie 1938 consemna, din surse pragheze, că: „Cercurile oficiale cehoslovace, împreună cu întreaga presă şi opinia publică, au luat cunoştinţă cu cele mai adânci sentimente de recunoştinţă faţă de atitudinea guvernului regal român în timpul ultimelor tratative internaţionale privitoare la problemele generale din Europa centrală şi, mai ales, în faţa problemelor cehoslovace şi subcarpato-ruse. În aceste clipe grele, politica României a dovedit calităţi cu adevărat cavalerești. Numai la nevoie se cunosc prietenii adevăraţi; şi poporul ceh, împreună cu cel slovac, au avut, în nenorocirea lor, mângâierea de a putea constata lealitatea desăvârșită a României şi nobilului ei rege, căruia acum doi ani i-au făcut în împrejurări mult mai senine o primire plină de entuziasm. Cehoslovacii nu vor uita niciodată dovezile de cinste şi credinţă pe care i le-au dat poporul român şi nobilul sau rege”[62].

Beck simte pe propria piele că nu poate aduce Ungaria la simţul realităţilor

La 9 noiembrie, urmare a relatărilor făcute de Bossy despre  atmosfera incendiară de la Budapesta în relaţiile cu România, cât şi a intensificării unei propagande iredentiste antiromâneşti de nedescris, partea română având la dispoziție o colecţie enormă de material găsit asupra călătorilor veniţi din Ungaria, Franasovici primeşte misiunea de a-l întreba pe Beck, - cum concepe el posibilitatea unei amiciţii cu Ungaria, țară „care persistă în atitudinea ei vrăjmăşească împotriva noastră”.

În instrucțiunile date de ministrul Petrescu-Comnen ambasadorului Franasovici acesta i-a indicat diplomatului român să-i reamintească lui Beck faptul că a fost rugat în două rânduri, ca - potrivit propriei sale propuneri -, să intervină cu toată influenţa pe lângă factorii budapestani: „pentru a se pune un termen agitaţiunilor maghiare”.

Ungaria departe de simțul realităților

Șeful român al externelor preciza că, România este şi azi ca şi altădată, dispusă să se înțeleagă cu ungurii. „Ne temem însă, ca purtarea acestora faţă de noi să nu facă orice înțelegere imposibilă. Opiniunea noastră publică este extrem de excitată şi Budapesta ar trebui să înţeleagă că toate răbdările au o limită”[63].

Nădăjduia Nicolae Petrescu-Comnen că: „o intervenţiune mai energică din partea domnului Beck la Budapesta ar putea aduce Ungaria la simţul realităţilor, făcând astfel cu putinţă reluarea conversaţiunilor”.

Abia acum, după intervențiile poloneze la Budapesta, Beck „împărtăşeşte în (întru) totul modul românesc de a vedea”. Îi spune lui Franasovici, la 12 noiembrie: „că /Polonia/ a atras în mod serios atenţiunea Guvernului ungar asupra imposibilităţei de a ajunge la o destindere între România şi Ungaria, destindere atât de dorită şi de Polonia, dacă această atmosferă şi aceste manifestaţiuni revizioniste nu încetează”.

Nu se debarasează însă ministrul polonez până la capăt de spiritul său ungarofil, apreciind că nu guvernul ungar (sublinierea mea: N.M.) ar fi autorul actelor respective ci „opiniunea publică îmbătată de succesul obţinut până acum”[64]. Crede, totuşi, că guvernul are datoria de a le împiedica. Era exact ceea ce România a sperat dintotdeauna,
- Va urma -