„[Românii sunt] un popor fără istorie... destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale... [ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice... Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte". (Marx şi Engels)[1], articolul „Lupta maghiarilor", 1849, menţionat de Larry Watts, în recenta sa carte „Oaia albă în turma neagră. Politica de securitate a Romaniei in perioada Razboiului Rece".

România a devenit o ţintă a revoluţionarilor bolşevici încă de dinaintea loviturii de stat a lui Lenin, revoluţia roşie din 1917. Printre principalii conducători bolşevici, România era cotată, teoretic, foarte sus pe lista ţărilor coapte pentru revoluţia comunistă din 1917, din mai multe motive. În primul rând, compoziţia socială şi socio-economică a României şi a Rusiei era asemănătoare, sugerând că aceleaşi tipuri de nemulţumiri existau în grade similare, făcând terenul apt pentru revoluţie. În al doilea rând, peste un milion de soldaţi ruşi, supuşi unui proces de bolşevizare rapidă, erau prezenţi pe teritoriul României, iar teoretic, conducerea potrivită i-ar fi putut exploata în scopuri revoluţionare - de altfel, de aceea a fost trimis în România comisarul bolşevic Semion Roshal, care a reuşit parţial să preia câteva mari unităţi ale armatei ruseşti înainte să fie arestat. Şi, după părerea mea, România a fost considerată o ţintă probabilă deoarece Lenin a crezut în estimările optimiste ale acestei posibilităţi oferite de unul dintre cei mai militarişti revoluţionari, Cristian Rakovsky, care a deţinut cetăţenia română la un moment dat şi era responsabil de Ucraina.

Dintre motivele pentru care acest lucru nu s-a întâmplat, două sunt deosebit de importante. În primul rând, deoarece bolşevismul şi comunismul au fost privite ca ideologii ruseşti, ceea ce le dis¬credita de la bun început în ochii româ¬nilor în general şi a celor simpli, în special, adică exact a grupurilor socio-economice pe care revoluţionarii s-ar fi bazat în mod normal. Motivul a fost cel mai bine exprimat de Robert W. Seton-Watson, şeful de atunci al Biroului de Informaţii Britanic: "... vechea neîncredere şi nemulţumire a României faţă de Rusia este atât de accentuată, în primul rând de trădarea guvernului ţarist faţă de România, care, în mod corect sau în mod greşit, este adânc încredinţată în fiecare român şi, în al doilea rând, de abandonarea de către Rusia revoluţionară a sprijinului militar promis României. Indisciplina trupelor ruseşti din Româ¬nia, care provoacă indignarea, se dovedesc ca o contrapondere la oricare dintre avansurile guvernului bolşevic. Simplul fapt că bolşevismul este de origine rusă militează împotriva succesului său în România astăzi (7 februarie 1918).

Cel de-al doilea motiv care se remarcă a fost operaţiunea de a dezarma şi de a elimina un număr copleşitor de trupe ruseşti. Cele mai periculoase trupe ruseşti bolşevizate din Iaşi şi din jurul Iaşilor, cele mai periculoase pentru Regele şi guvernul român, au fost dezarmate fără vărsare de sânge într-o operaţiune planificată de duo-ul Prezan şi Antonescu şi efectuată chiar înainte de autorizarea oficială, la primele ore ale lui 22 decembrie 1917. În următoarele săptămâni au existat vărsări de sânge, comise în timpul opoziţiei unor forţe ruseşti - la Galaţi, Focşani, Roman, Suceava, Botoşani, Bacău etc. - dar mult mai puţine decât s-a anticipat. Iar într-o perioadă extraordinar de scurtă, din noiembrie 1917 până la sfârşitul lunii ianuarie 1918, Forţele Armate Române au redus prezenţa militară a bolşevicilor ruşi de la peste 1.000.000 de militari la mai puţin de 50.000.

Într-adevăr, inteligenţa britanică a prezis un astfel de rezultat. După cum s-a raportat în februarie 1917: „Cel mai probabil Armata Română va opune o rezistenţă puternică împotriva oricărei ofensive bolşevice. Există, de altfel, motive să presupunem că va avea succes în menţinerea acestei rezistenţe. [Trupele române] sunt mult mai bine organizate şi disciplinate decât orice trupe pe care le pot dispune bolşevicii şi sunt sub conducători militari capabili".

Românii „insignifianţi" erau, de fapt, atât de importanţi încât trebuiau să fie eliminaţi pentru succesul revoluţiei mondiale

Nu sunt un fan al istoriei contrafactuale. Principala problemă a acestor „ce-ar fi fost dacă" este că ele se bazează aproape întotdeauna pe analize lineare şi presupuneri ceteris paribus şi sunt predis¬puse mai mult la prejudecăţi decât la analiza evenimentelor care au avut loc. Acestea fiind spuse, operaţiunile militare româneşti de a înlătura regimul sovietic, indiferent cât de mult ar fi provocat protestul Consiliului Suprem Aliat, au eliberat de fapt pe ceilalţi aliaţi ai Antantei de a fi nevoiţi să-şi folosească forţele militare pentru a rezolva o problemă considerată de toţi gravă - destul de serioasă ca cele mai multe state membre să-şi trimită trupe să lupte împotriva bolşevicilor ruşi din Rusia la sfârşitul anului 1918. În fapt, trupele britanice şi americane au părăsit Rusia chiar în momentul în care forţele româ¬ne au intrat în Ungaria.

Deci, ipotetic, ceilalţi aliaţi ar fi fost forţaţi să facă faţă problemei dacă România nu ar fi făcut-o deja. Iar dacă România nu ar fi făcut-o, este de înţeles că poziţia şi pârghia ei de negocieri la Conferinţa de Pace ar fi fost ceva mai slabe. În ceea ce priveşte impactul acţiunilor lui Maniu la Viena, în noiembrie 1918, măsurile de pacificare ale trupelor româneşti au stabilit cu siguranţă o ordine extrem de necesară într-o perioadă de degringoladă socială (şi militară) şi dezintegrare instituţională. Şi el a împiedicat sau a ameliorat dezvoltarea unei situaţii care altfel s-ar fi putut sfârşi într-o revoluţie roşie. Dar din nou, există un pic de necunoscut între ceea ce s-ar fi putut întâmplat şi ce s-a întâmplat.

Atitudinea ostilă a lui Marx şi Engels faţă de români a apărut în principal din două cauze, una dintre ele fiind viziunea lor despre marea măturare a istoriei în care popoarele care au format imperii au fost factorii de decizie ai istoriei, în timp ce cei de la periferie, cu formaţiuni statale sau sub-statele mici erau consideraţi istoric insignifianţi - rămăşiţe ale istoriei. Astfel, românii au fost clasificaţi, împreună cu slavii sudici, scoţieni, galezi etc., ca popoare „fără" şi „în afara" istoriei, nesemnificanţi şi neimportanţi. În al doilea rând, şi mai important, revoluţia maghiară din 1848 le-a captivat imaginaţia aproape în întregime - şi amintesc că Lajos Kossuth era şi un orator foarte talentat. Aşa că atunci când românii s-au îndreptat spre Viena pentru a-şi câştiga emanciparea şi libertatea, mai devreme sau mai târziu, decât să se alăture unei conduceri revoluţionare maghiare care le-o nega, Marx şi Engels v-au văzut ca pe un obstacol în calea revoluţiei mondiale - drept „contra-revoluţionari naturali". Prin urmare, românii „insignifianţi" şi „lipsiţi de importanţă" erau, de fapt, semnificativi şi suficient de importanţi încât trebuiau să fie complet eliminaţi pentru ca revoluţia mondială să reuşească.

Bineînţeles, când Lenin şi Stalin au încorporat învăţăturile lui Marx şi Engels în noua politică a naţionalităţilor sovietice, au adăugat în melanj şovinismul rusesc anti-românesc - care a dezumanizat mult timp românii, priviţi ca un obstacol enervant care împiedică extinderea imperiului lor -, întărit în plus de teama şi ura provocate de evenimentele din 1917-1919 cu trupele ruseşti cât şi de răsturnarea Ungariei sovietice.

O problemă, poate mai puţin istorică şi mai mult de drept internaţional şi de negociere bilaterală este cea a Tezaurul românesc, din care Moscova finanţa deja gherilele bolşevice anti-româneşti, în special prin agentul Rakovsky, citat în recenta lucrare „Oaia albă în turma neagră. Politica de securitate a Romaniei in perioada Razboiului Rece". Aces¬tea fiind spuse, retrocedarea Tezaurului românesc este testul de turnesol al sincerităţii ruseşti pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu România. Guvernele succesive ale Rusiei - imperiale şi republicane, necomuniste şi comuniste - au luat la cunoştinţă aceas¬tă obligaţie. Continuarea eşecului Moscovei de a face acest lucru sugerează o credinţă că România nu este un partener faţă de care obligaţiile Rusiei trebuie să fie onorate.

După ce enunţase principiul autoderminării popoarelor din Austro-Ungaria, Preşedintele Woodrow Wilson l-a asigurat pe reprezentantul României la Washington, printr-o scrisoare oficială dată la începutul lui noiembrie 1918, că preşedintele Americii va lua în seamă „aspiraţiile poporului român din afară şi din interiorul graniţelor Regatului, drepturile politice şi teritoriale juste ale poporului român. Guvernul Statelor Unite are o simpatie profundă faţă de spiritul de unitate naţională şi aspiraţiile românilor de pretutindeni şi nu va neglija ca, la timpul potrivit, să-şi exercite influenţa pentru ca drepturile politice şi teritoriale juste ale poporului român să fie obţinute şi asigurate împotriva oricărei agresiuni externe".

Judecând frecvenţa cu care cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson şi sprijinul său direct al aspiraţiilor româneşti au fost citate în diferite întâlniri şi adunări populare din 1918, este clar că aceastea au încurajat liderii români din Arad sau Alba Iulia, Timişoara şi Bucureşti, Iaşi şi Suceava, Chişinău şi Cernăuţi. Maniu a promovat, de asemenea, mesajele lui Wilson între ofiţerii români de la Viena. Într-adevăr, maltratarea grupurilor minoritare etnice în monarhia duală austro-ungară şi mai ales a slovacilor, a slavilor sudici şi a româ¬nilor din partea maghiară a monarhiei, a fost unul dintre motivele pentru care Wilson s-a bazat pe principiul majorităţii etnice în încercarea de a creea frontiere mai echitabile în primul rând. Şi Wilson a oferit în continuare încurajări puternice prin anunţul său din octombrie 1918 că Austro-Ungaria nu este viabilă şi menţinerea ei nu mai este de dorit. Cu toate acestea, deşi a fost uşor să recunoaştem abuzurile şi încălcările majore ale drepturilor omului de către unguri, în cazul românilor, slovacilor şi slavilor de sud, trasarea liniei dintre naţiunile care merită state şi naţionalităţi şi care nu, au fost aproape în întregime subiective. Şi procesul de a face acest lucru, potenţial fără sfârşit. În timp ce autodeterminarea a fost concepută ca un mijloc de realizare a unei păci mai durabile, autodeterminarea nelimitată ameninţă să destabilizeze sistemul internaţional.

Marea Unire demonstrează ce poate realiza un popor atunci când liderii lor înţeleg, împărtăşesc şi urmăresc un interes naţional

Căutarea Româ¬niei pentru securitate şi asigurarea ei a trecut prin mai multe etape, după ce fiecare etapă anterioară nu a reuşit să asigure securitatea necesară. Cu toate aces¬tea, marile progrese au fost făcute de românii înşişi, independent şi deseori în contradicţie cu dorinţele entităţilor mai puternice şi interesate. Astfel, alegerea dublă a Moldovei şi Munteniei a aceluiaşi prinţ, Alexandru Ioan Cuza, în 1859, a realizat prima unificare împotriva dorinţelor marilor puteri europene la vremea respectivă; participarea româ¬nească la războiul ruso-turc din 1877 - Războiul pentru Independenţă - a dus la reuşita obţinerii independenţei în ciuda preferinţelor ruşilor (şi turcilor); iar sacrificiul şi performanţa naţiunii şi a conducerii militare şi politice au realizat o unificare în 1918 pe care puţini şi-o puteau imagina.

Şi ceea ce a urmat a fost la fel de important. Românii au impus succesiv în comunitatea internaţională, în perioada interbelică, regula că nu vor mai putea exista dispoziţii privind populaţia şi teritoriul românesc fără acordul României - „nici o discuţie despre noi, fără noi". Românii au făcut să se ştie că ar putea şi vor asigura eşecul oricărei încercări de a li se ignora dorinţele lor atunci când acestea privesc probleme care îi afectează direct. În acest sens, românii s-au dovedit din ce în ce mai mult parteneri constructivi în cooperarea internaţională şi brilianţi în capacitatea lor de a împiedica evoluţia şi punerea în aplicare a unor planuri asupra cărora nu au fost consultaţi.

S-au împlinit 100 de ani de la realizarea unei Uniri în condiţii extrem de complicate şi cu foarte multe obstacole substanţiale. A fost o unificare pe care foarte puţini au crezut-o posibilă, cu excepţia naţiunii existente în ţinuturile româneşti, a românilor. Şi aceasta demonstrează ce poate realiza un popor atunci când liderii lor înţeleg, împărtăşesc şi urmăresc un interes naţional general în ciuda diferenţelor lor şi a altor interese personale, eventual concurente. Aceste lecţii sunt la fel de valoroase astăzi, şi nu numai în România şi pentru români.

Notă : adaptare după dialogul Dr. Larry W. Watts - V. Roncea[2].

--------------------------------------
[1] Marx & Engels, articolul „Lupta maghiarilor", 1849, menţionat în „Oaia albă în turma neagră. Politica de securitate a Romaniei in perioada Razboiului Rece", Bucureşti, Editura RAO, 2018.
[2] http://www.bursa.ro/100-editie-speciala-retrocedarea-tezaurului-romanesc-de-catre-moscova-este-testul-de-turnesol-al-sinceritatii-rusesti-fata-de-romania-22768531