1. Consideraţii generale
Revoluţia de la 1821 este expresia unui proces complex manifestat în toate domeniile: economic, social şi politic. Mişcarea de la 1821 s-a încadrat pe linia celorlalte tulburări sociale din Europa, în condiţiile în care, status-quo-ul principatelor române s-a schimbat, începând cu restaurarea regimului turco-fanariot în Ţara Românească şi Moldova, şi a dominaţiei habsburgice în Transilvania. În evoluţia sa, regimul fanariot a cunoscut două faze: de la 1711 la 1774 şi de la 1774 la 1821. În prima fază, dominaţia otomană a limitat autonomia celor două ţări române, Valahia şi Moldova, însă, în cea de-a doua perioadă, s-a reuşit redobândirea, treptat, a unor drepturi politice şi economice, prin promovarea unei politici de echilibru între Turcia şi Rusia. În speranţa că se va pune capăt luptei antiotomane a românilor, Turcia introduse sistemul numirii unor domni, de regulă, din rândul grecilor fanarioţi, sistem care a fost desfiinţat ca urmare a revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu[1].  Restabilirea domniilor pământene s-a reuşit la un an după înfrângerea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, în 1822, prin numirea de către Poartă a lui Ioan Sandu Sturdza în Moldova şi a lui Grigore Ghica în ţara Românească[2]. Revoluţia de la 1821, izbucnită ca o reacţie în faţa sistemului de exploatare fiscală al fanarioţilor, s-a desfăşurat în cadrul mai general al luptelor popoarelor din sud-estul Europei pentru eliberarea de sub dominaţia otomană, avându-se în vedere luptele desfăşurate în Serbia (1804) şi Grecia (1821). Mişcarea s-a încadrat într-un context internaţional dominat de lupta popoarelor din Balcani pentru dobândirea independenţei, dar a avut program propriu şi obiective specifice[3]. Fenomenul generalizat al corupţiei în administraţia publică, generat de domniile fanariote şi soldat cu scăderea dramatică a nivelului de trai al populaţiei, a constituit una dintre cauzele importante ale revoluţiei la care ne referim.

Dinicu Golescu, în urma unei călătorii făcută în Transilvania, Ungaria, Austria şi Italia, realizează cât de înapoiată e ţara sa în comparaţie cu statele vizitate, din cauza corupţiei din administraţie şi redă în lucrarea sa Însemnare a călătoriei mele, aspecte cutremurătoare ale procedurilor specifice administraţiei româneşti. Astfel, referindu-se la modalitatea strângerii dărilor, arată: „Să cutremură mintea omului când îşi va aduce aminte că făptura dumnezeirii, omenirea, fraţii noştri, au fost câte 10 aşternuţi pe pământ cu ochii în soare şi o bârnă mare şi grea pusă pe pântecele lor, ca, muşcându-i muştele şi ţânţarii, nici să poată a se feri. Aceste nedrepte urmări şi nepomenite peste tot pământul i-au adus pe ticăloşii lăcuitori întru aşa stare încât, intrând cinevaş într-acele locuri, unde să numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici împrejurul casii, nici car, nici bou, nici vacă, nici pasăre, nici oaie, nici pătul cu sămănăturile omului pentru hrana familii lui, şi, în scurt, nimică, ci numai nişte odăi de pământ, ce le zic bordeie, unde intrând cinevaş, nu are a vedea alt decât o gaură numai în pământ, încât poate încăpea cu nevasta şi cu copiii împrejurul vetrii, şi un coş de nuiele scos afară din faţa pământului şi lipit cu balegă. Şi, după sobă, încă o altă gaură, prin care trebuie el să sape, fugind cum va simţi că au venit cinevaş la uşă-i; căci ştie că nu poate fi alt decât un trimis spre împlinire de bani. Şi el neavând să dea, ori o să-l bată, ori o să-l lege şi o să-l ducă să-l vânză, pentru un an, doi şi mai mulţi, sau la un boiernaş, sau la un arendaş, sau la oricine să va găsi, ca el să-i slujească acei ani, şi banii ce să dau pentru slujba celor ani să să ia pentru birul lui… Şi apoi intrând cinevaş întru acele bordeie ale lor, peste putinţă era de a găsi pe timpurile lor şi în casă lucru de zece lei: căci şi căldarea cu care o să-şi facă mămăliga nu o are fiecine, ci sunt 5-6 tovarăş pe una. Şi când aceştia, din norocire, prindea de veste când vinea în satul lor zapciu, polcovnicu, căpitanu, mumbaşir isprăvnicesc, mumbaşir domnesc, fugea atât ei cât şi muierile lor, şi copiii care puteau fugi, prin păduri şi peste munţi, întocmai ca dobitoacele cele sălbatice când le gonesc vânătorii cu câinii, căci ştia că, prinzându-i, nu mai este altă vorbă decât cerere de bani, şi ei, neavând bani, vor lua gârbaciuri pe spinare”. Revoluţia de la 1789 din Franţa generase un exemplu şi o stare de spirit difuzată şi întreţinută în Europa şi de armatele napoleoniene. Revoluţia de la 1821 s-a consumat, aşadar, într-un climat european dominat de politica de echilibru dusă de Sfânta Alianţă încheiată în 1815 între Austria, Rusia şi Prusia, alianţă care a încercat repunerea în drepturi a legitimismului monarhic, început în Franţa unde a fost reîntronată dinastia Bourbon. Dar, cu toate acestea, noua Europă începuse a se naşte în perioada revoluţiei franceze din 1789 şi niciodată n-a mai putut fi stabilită restaurarea integrală a puterii monarhice de „drept divin” şi nici a „Vechiului Regim”[4]. Această alianţă a împăraţilor[5], considerată a fi o „contrarevoluţie a dinastiilor” şi îndreptată împotriva ideii de revoluţie, a determinat schimbări teritoriale: Prusia şi-a extins teritoriul de la 190.000 km2 la 280.000 km2, Rusia şi-a întins frontierele spre vest, din Finlanda până la gurile Dunării, iar Austria a pierdut Belgia, dar şi-a consolidat dominaţia direct sau indirect, prin instalarea unor dinastii înrudite la conducerea unor state precum Italia[6].

Noutatea pe care o aduce Revoluţia de la 1821 este ideea de realizare a programului politic al emancipării prin insurecţie, şi nu pe cale legală, cum au încercat boierii înainte prin redactarea unor memorii. Boierii pământului i-au dat mandat lui Tudor Vladimirescu să ridice poporul la arme „precum este povăţuit”, el declanşând insurecţia din însărcinarea Comitetului de oblăduire[7], organism politic care suplinea lipsa domnitorului Alexandru Şuţu ce tocmai decedase. Ridicarea poporului la luptă de către Tudor Vladimirescu s-a făcut şi pe baza planurilor elaborate în cooperare cu Eteria[8] în intervalul noiembrie 1820 - ianuarie 1821. Actele fundamentale care justificau această revoluţie reprezintă un moment de cotitură în istoria ideilor social-politice româneşti, deşi, privite în ansamblu, ele nu exprimă un program politic coerent şi nici nu marchează o linie politică destul de clară, reliefând contradicţiile şi sinuozităţile politicii lui Tudor Vladimirescu. Consulul rus Pini, în raportul său către comandantul armatei ruse din Basarabia, arăta, cu privire la revendicările slugerului Vladimirescu, că, acesta, urmărea „instaurarea unei noi ordini de lucruri ce au depăşit măsura unei juste satisfaceri a lor”, precum şi „micşorarea birurilor impuse pe temeiul vechilor obiceiuri şi hotărâri”[9].

Revoluţia din 1821 a fost condusă de către omul asupra căruia şi-au îndreptat privirile fruntaşii boierimii, şi anume slugerul Tudor din Vladimirii Gorjului, numit de aceea şi Vladimirescu. Originar dintr-o zonă de ţărani liberi, el dobândise experienţă militară, luptând ca voluntar în armata rusă în războiul din anii 1806-1812, meritele sale fiind recunoscute de către ruşi prin decorarea cu crucea Sf. Vladimir. După încheierea războiului, s-a angajat atât în activităţi negustoreşti, cât şi în cariera administrativă. Era un om energic, decis, cu spirit de iniţiativă şi cu lecturi istorice. Capacitatea de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa lui conducerea mişcării de emancipare[10] .Bazându-se pe ţăranii liberi şi pe mica boierime, Tudor Vladimirescu a organizat oştirea revoluţiei, denumită „Adunarea norodului”, care a constituit începutul actului de constituire şi modernizare a armatei române. În structura oştirii lui Tudor intrau principalele arme ale vremii: infanteria, cavaleria, artileria şi unele elemente embrionare de geniu şi logistică.

Infanteria era structurată pe regimente, fiecare a câte 1000 de luptători, puşi sub comanda unui polcovnic (colonel). Regimentul cuprindea 10 companii a câte 100 de oameni fiecare, conduse de un căpitan ajutat de un ceauş.
Cavaleria, alcătuită în majoritate din arnăuţi şi panduri, era organizată pe escadroane, cuprinzând fiecare între 50 şi 200 de luptători.
Artileria a avut de la început două tunuri, apoi şapte, dintre care trei erau de provenienţă suedeză. Comandantul artileriei a fost numit căpitanul Ienache Cacaleţeanu.
Subunităţile de geniu, compuse din structuri de fortificaţii şi elemente de asigurare a marşului, au efectuat lucrările de întărire din zona subcarpatică a Olteniei şi au consolidat taberele de concentrare de la Bucureşti şi Ţânţăreni.
Tudor Vladimirescu a mai creat structuri de logistică însărcinate cu asigurarea resurselor de muniţii, armament, echipament, hrană, furaje etc.[11]
Instrucţia trupelor s-a executat permanent, atât în taberele de la Cotroceni, Ţânţăreni şi Slatina, cât şi în timpul deplasării forţelor de la un obiectiv la altul, sub îndrumarea şi controlul lui Tudor Vladimirescu, acordându-se atenţie pregătirii individuale, instrucţiei tragerii cu armamentul de infanterie şi însuşirii procedeelor de luptă corp la corp cu şi fără armă.

2. Desfăşurarea revoluţiei. Concluzii şi învăţăminte de ordin militar.
În noaptea de 18/19 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu, însoţit de 30-40 oameni înarmaţi, a părăsit Bucureştii şi la 22 ianuarie şi-a stabilit cartierul general la Tismana, una dintre cele mai întărite poziţii din Oltenia. La 23 ianuarie a rostit la Padeş o înflăcărată proclamaţie cu ajutorul căreia a reuşit să ridice la luptă toată Oltenia şi să-şi constituie o armată de tip popular căreia nicio forţă locală nu i-ar fi putut rezista. În ziua de 4 februarie, oastea constituită s-a instalat în tabăra de la Ţânţăreni, judeţul Gorj, unde s-a executat pregătirea pentru luptă până la 28 februarie. Concomitent, Tudor Vladimirescu a trimis detaşamente speciale spre mănăstirile Crasna, Polovraci, Horezu, Bistriţa şi Cozia, creându-şi spre munţi o reţea de puncte de asigurare şi mărindu-şi în acest fel bazele de sprijin care, într-un eventual eşec, s-ar fi transformat în raioane de rezistenţă[12].La 28 februarie 1821, oastea lui Tudor, cu un efectiv de 8000 luptători (6000 pedeştri, 2000 călări şi 3 tunuri) a început deplasarea spre Bucureşti, folosindu-se de detaşamentele de siguranţă în faţă şi echipe de siguranţă a flancurilor şi spatelui. La 21 martie, Tudor a intrat în Bucureşti şi s-a instalat în tabăra de la Cotroceni, pe care a întărit-o şi transformat-o într-un puternic centru fortificat, în măsură să reziste timp îndelungat. Tudor va rămâne aici până la 15 mai, guvernând ţara ca un autentic conducător revoluţionar. Adresându-se poporului, a spus: „Am hotărât să ocârmuiesc pe toţi cei care au încins arme din partea a tot norodul, spre zdrobirea şi încetarea a vericăruia jaf şi nedreptate ce aţi cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce au stătut”[13]. Tudor a început imediat tratativele cu boierii din Divanul ţării încheiate la 23 martie prin semnarea „cărţii de adeverire”, prin care se instituia un regim politic nou, bazat pe o dualitate a puterii: cea a lui Tudor, reprezentantul „Adunării norodului”, deţinător al conducerii într-o serie de probleme principale, inclusiv de politică externă, şi cea reprezentată de „vremelniceasca ocârmuire”, cu atribuţii politice şi administrative definite prin „jurământul lui Tudor” din aceeaşi zi, 23 martie. Între timp, Alexandru Ipsilanti trecuse Prutul şi intrase în Iaşi, unde fusese bine primit, atât de voievodul Mihai Şuţu, cât şi de mitropolitul Veniamin Costache. Ipsilanti conduce o mică oaste compusă din voluntari, dar şi din elemente nedisciplinate puse mai mult pe jaf decât pe luptă. Alexandru Ipsilanti a început înaintarea spre Bucureşti, convins fiind că în urma sa îşi vor face apariţia trupele ţariste, aşa cum rezulta din sprijinul dat până atunci, atât de consulul general rus de la Bucureşti, cât şi de autorităţile ţariste din Odessa şi oraşele de pe coasta de nord a Mării Negre. Dar lucrurile n-au stat deloc aşa, dimpotrivă, la 17 martie a apărut într-un oficios austriac un comunicat prin care se anunţă că şeful ofensivei va fi scos din serviciul Rusiei şi i se face cunoscut că maiestatea sa imperiala dezaprobă în chip formal acţiunile sale şi să nu se aştepte niciodată la vreun ajutor din partea Rusiei[14]

În ceea ce-l priveşte pe Tudor, dezavuarea acţiunilor sale se produsese mai întâi printr-un mesaj adresat consulului general rus din Bucureşti, fiind explicabilă atitudinea Rusiei, deoarece Sfânta Alianţă, al cărei membru era, dezavua orice mişcări revoluţionare. Aşa se explică de ce, în aceste condiţii, Tudor da un jurământ în faţa boierilor la 23 martie prin care se obligă „că nu voi cugeta, nici de faţă, nici prin chip de viclenie asupra vieţii şi a cinstei cuivaş din patrioţii mei sau asupra răpirii averii sale” şi de ce boierii la rândul lor, i-au dat aceea „carte de adeverire” prin care se declară că „pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”[15]. După sosirea lui Ipsilanti la Bucureşti, Tudor a căutat o înţelegere cu acesta, dar singurul punct de vedere comun a fost controlul de către Ipsilanti a judeţelor de la nord până la Olt şi de către Tudor a celor din sud şi Oltenia întreagă. Apoi a început negocierile cu turcii, sperând să determine Imperiul Otoman să recunoască revendicările al căror exponent se făcuse. Rezultatul negocierilor cu aceştia a fost negativ, întrucât turcii i-au pus lui Vladimirescu nişte condiţii inacceptabile: dizolvarea oastei sau atacarea cu ei a oastei eteriste[16]. În aceste condiţii, turcii, începând cu 31 martie, au ocupat capete de pod la Calafat, Giurgiu şi Călăraşi, iar la 1 mai au pătruns în Ţara Românească pe trei direcţii: 6000 de luptători au înaintat de la Brăila spre Moldova, 10000 de infanterişti şi 4000 de cavalerişti au pornit de la Giurgiu şi Siliştea spre Bucureşti, iar 7500 de oameni au atacat Oltenia din direcţia Ada Kaleh, Vidin, Lom şi Rahova. Realizând superioritatea trupelor otomane în efective şi armament şi neputându-se bizui pe nicio cooperare cu eteriştii, Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureştii la 15 mai cu 5000 de panduri şi 1000 de arnăuţi, îndreptându-se spre Piteşti într-un dispozitiv clasic de marş[17].

Concomitent cu marşul spre Oltenia, Tudor a purtat negocieri cu turcii prin corespondenţă, sperând în obţinerea măcar a unei părţi din revendicările sale, însă corespondenţa a fost interceptată de eterişti, care, înspăimântaţi de înaintarea otomanilor, au decis să împiedice accesul pandurilor spre Oltenia. De aceea, Ipsilanti a hotărât să-l ucidă pe Tudor. A luat această decizie într-o conjunctură favorabilă, întrucât în oastea pandurilor se produsese o ruptură profundă între Tudor şi ostaşii săi: disciplina severă, absenţa unor beneficii şi perspectivele întunecate subminaseră încrederea pandurilor în el. Tudor Vladimirescu a voit ca toţi căpitanii să-şi formuleze în scris totala lor subordonare faţă de el, dar patru au refuzat . Blocat de trupele lui Iordache Olimpiotul din tabăra eteristă, care ocupau podul peste Argeş, Tudor a mers la Goleşti, unde a executat pe unul dintre căpitanii recalcitranţi. Comandantul eterist a venit în tabăra lui Tudor, şi, după ce a prezentat pandurilor corespondenţa acestuia cu turcii, l-a arestat, fără ca vreun pandur să încerce măcar să-şi apere conducătorul. El a fost dus la Târgovişte, torturat şi ucis. Regretabilă atitudinea lui Tudor Vladimirescu pentru că, având o oaste mult superioară celei eteriste, putea să-i înfrângă foarte uşor. O demonstrează aşezarea trupelor de către Tudor în dispozitiv de luptă cu pedestrimea dispusă în careu, în centrul acestuia tunurile şi muniţia, pe cele două laturi era dispusă cavaleria, iar în faţa pedestrimii erau aşezaţi 200 de cazaci. Careul format din pedestrime, închizând în interior tunurile, carele cu muniţii, materiale de geniu, provizii şi cu alte lucruri necesare ducerii luptei, era o formaţie care putea să facă faţă atacurilor din orice direcţie şi în special atacurilor cavaleriei eteriste. Cavaleria de la flancuri proteja careul şi servea în acelaşi timp ca element de manevră, cu care comandantul putea acţiona, în funcţie de situaţie, în timpul ducerii luptei. Cazacii aveau misiunea desfăşurării unor acţiuni de hărţuire până la angajarea bătăliei decisive, bătălie care, din păcate, n-a mai avut loc[18].

După moartea lui Tudor, pandurii n-au încetat să lupte cu turcii. Sub conducerea lui Ioan Solomon cel care fusese numit de Tudor comandantul pandurilor din Oltenia, pandurii au înfruntat pe turci la Zăvideni, în apropiere de Drăgăşani în ziua de 26 mai. Angajând lupta într-un raport de forţe total nefavorabil şi într-un teren neindicat, pandurii lui Solomon au fost încercuiţi. Pentru a nu fi nimiciţi, s-au văzut nevoiţi să iasă din încercuire şi să se retragă spre Râmnicu Vâlcea în noaptea de 26 spre 27 mai. Ulterior, Solomon i-a trimis pe panduri la casele lor, iar el s-a retras în Transilvania. Gruparea principală a oastei lui Tudor, în ziua de 22 mai, sub comanda lui Hagi Prodan şi D. Macedonschi, s-a deplasat la Piteşti, iar la 25 mai a început marşul pe itinerarul Piteşti, Făgeţelu, Câmpu Mare, cu misiunea de a trece Oltul şi de a intra în luptă cu turcii din raionul Craiova. În timpul marşului au aflat că în apropiere de Drăgăşani se află 3000 de turci, informaţie care i-a determinat să se dispună la Vultureşti, jud. Vâlcea, în noaptea de 27 spre 26 mai unde au întocmit un plan de acţiune constând în: trecerea Oltului prin surprindere în raionul Drăgăşani; executarea unei acţiuni demonstrative de către un detaşament uşor care urma să atragă şi să angajeze forţele turceşti la câţiva kilometri nord de locul de trecere, în zona localităţii Călina. În lupta ce a urmat, cu toate că turcii au suferit pierderi mari, din cauza raportului de forţe ce le era nefavorabil, pandurii au fost înfrânţi şi s-au retras spre Râmnicu Vâlcea, fără ca turcii să treacă la urmărire[19].

Cu toate că a fost înfrântă, revoluţia de la 1821 reprezintă o pagină glorioasă în lupta poporului român pentru libertate. Ea a pus capăt regimului fanariot şi a restaurat domniile pământene, relevând totodată, evoluţia artei militare româneşti în acea perioadă. Pentru prima oară, Tudor a reuşit prin procedee moderne să recruteze, să înzestreze şi să pregătească o armată modernă, care va constitui embrionul constituirii armatei României de mai târziu. La baza tuturor acţiunilor duse de oastea pandurilor au stat întotdeauna planuri de acţiune clare şi corespunzătoare situaţiei politico-militare existente, a căror realizare a fost urmărită cu perseverenţă. Marşurile au fost bine organizate şi executate, ele încadrându-se în normele prevăzute de regulamentele vremii pentru armatele regulate. Itinerariile alese au corespuns întotdeauna obiectivelor tactico-strategice şi a nevoilor de a asigura deplasarea faţă de atacurile posibile ale inamicului. Dispozitivele de luptă adoptate în diferite situaţii tactice au corespuns cerinţelor momentului, stabilirea şi realizarea acestora punând în evidenţă priceperea şi iscusinţa lui Tudor Vladimirescu în domeniul artei militare. Terenul pentru desfăşurarea acţiunilor militare a fost ales cu pricepere, avantajele acestuia fiind amplificate ori de câte ori a fost cazul cu lucrări de amenajare genistică. Acţiunile de luptă propriu-zise au demonstrat că oastea pandurilor putea să se confrunte cu efective inamice superioare, să forţeze prin surprindere cursuri de apă importante şi să înfrângă forţe apreciabile. În concluzie, iscusinţa şi competenţa manifestate de Tudor Vladimirescu şi căpitanii săi în pregătirea, organizarea şi conducerea acţiunilor au contribuit din plin la evoluţia artei militare româneşti şi situarea acesteia la nivelul celor din statele civilizate ale Europei în acele vremuri.

Note bibliografice

1. Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Bucureşti, 1985, pag.466.
2. Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, pag.170.
3. N. Camariano, Planurile revoluţionare ale eteriştilor din Bucureşti şi colaborarea lor cu Tudor Vladimirescu, în „Studii”, XX, Bucureşti, 1967, pag.1164.
4. Dan Berindei, Revoluţia română condusă de Tudor Vladimirescu în contextul ei internaţional, în „Studii şi articole de istorie”, XLV-XLVI, Bucureşti, 1982, pag.59.
5. A fost încheiată între Alexandru I al Rusiei, Francisc I al Austriei şi Friedrich – Wilhelm III al Prusiei.
6. Dan Berindei, op. cit., pag.60.
7. Acesta era format din cei trei mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu.
8. Eteria era o societate conspirativă înfiinţată în 1814 la Odessa formată din greci, iubitori de patrie, în scopul eliberării Greciei de sub ocupaţia otomană. Era condusă de generalul în armata rusă şi aghiotant al ţarului Alexandru I, Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.
9. Liviu Maior, Culegere de texte pentru istoria României, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pag.151.
10. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pag.199.
11. Colectiv de autori, Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, pag.122-124.
12. Curs de istoria artei militare, Bucureşti, 1990, pag.75 şi urm.
13. Colectiv de autori, Istoria militară a poporului român, pag.140.
14. Constantin, C Giurescu, Dinu, G. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1975, pag. 555-556.
15. Ibidem, pag. 556-557.
16. Curs de istoria artei militare, pag. 79 şi urm.
17. Florin Constantiniu, op. cit,. pag. 204.
18. Curs de istoria artei militare, vol. II, pag. 81.
19. Ibidem, pag. 82